Lună: mai 2024

Hristos a înviat!

Iubiții mei[1],

dialogul este reala intrare în sufletul omului. Dialogul real, adică atunci când vorbești din suflet, când vorbești lucruri importante, de conștiință, e ușa de intrare în inima omului. Pentru că el te receptează cu adevărat numai atunci când stai în fața lui și i te adresezi, când te revelezi în fața lui într-un mod liniștit, pașnic, frumos, smerit. Și dialogul începe în mod firesc între doi oameni, de la ceva care pare banal în primă fază, și se continuă la modul elegant, la modul atent, dacă dorința ta e aceea de a-l folosi, de a-l ajuta, de a-l lumina în viața lui. Pentru că realul dialog e reala întâlnire între oameni, e atingere interioară a sufletelor noastre, e îmbrățișare duhovnicească.

Și dialogul convertitor din Evanghelia de azi [In. 4, 5-42], dintre Domnul și Sfânta Mare Mucenică Fotini [Φωτεινὴ], cea întocmai cu Sfinții Apostoli, care e pomenită pe 26 februarie[2], e paradigmatic pentru noi. Pentru că El nu s-a uitat la faptul că e femeie, nu s-a uitat la cât înțelegea și știa ea, nu s-a uitat la viața ei păcătoasă, ci a vorbit cu ea la modul cinstit, i-a vorbit teologic, i-a vorbit profetic, i-a vorbit dumnezeiește, până când I s-a revelat și i-a spus: „Eu sunt [Ἐγώ εἰμι], Cel care îți vorbesc ție [ὁ λαλῶν σοι]!” [In. 4, 26, BYZ]. Pentru că uneori ești nevoit să vorbești despre minunile din viața ta și despre darurile și harismele tale, pentru ca să îi încredințezi pe oameni despre viața cu Dumnezeu. Căci au nevoie foarte mult de încredințare. Pentru că mulți cred că noi vorbim doar din cărțile Bisericii și că nu avem nimic de-a face cu viața cu Dumnezeu. Ne minimalizează în masă, pentru că vin cu ideile lor preconcepute, cu părerile lor fără substrat real.

De aceea, de multe ori, trebuie să mă confesez, așa cum a făcut și Domnul cu Sfânta Fotini, pentru ca oamenii să te creadă. Trebuie să le arăt că îi înțeleg, că îi văd, că știu ce le trebuie, pentru ca să mă creadă. Căci mulți au impresia că nu știm ce se petrece aici, la Biserică, că totul e prefăcătorie, că e teatru. Că noi, în definitiv, nu avem nicio relație reală cu Dumnezeu. Dar când dai detalii despre viața ta duhovnicească, când arăți cum arată viața ta cu Dumnezeu, atunci oamenii înțeleg că tu vorbești despre cele dinăuntru, despre cele de taină, pe care le vor și ei, dar pe care nu știu cum să le dobândească.

Fapt pentru care trebuie să vorbim cinstit cu oamenii despre cele duhovnicești și teologice, indiferent că sunt creștini sau nu, credincioși sau nu, pentru că nevoile reale ale omului nu sunt niciodată conștientizate deplin de către noi. Și el te poate întreba în batjocură, te poate întreba degeaba, ca să-ți piardă timpul, dar tu trebuie să rămâi în inima lui ca cel care i-ai vorbit teologic, i-ai vorbit profund, i-ai vorbit ca un prieten real, ca un om serios. Căci marile convertiri ale Bisericii așa au început: de la discuții care păreau banale la început, dar care s-au îndreptat spre cele mari, spre cele de taină ale omului, și, în cele din urmă, cei păgâni, cei necredincioși, cei indiferenți au devenit creștini adevărați.

Spre exemplu, Sfântul Mucenic Victor, fiul cel mai mare al Sfintei Fotini, l-a convertit pe Sfântul Mucenic Sebastianos, care era Ducele Italiei, prin aceea că i-a mărturisit în mod cinstit că e creștin și că nu poate să îi chinuie pe creștini. Și acela, când a auzit mărturia lui, îndată a orbit de durere, stând în durerea lui 3 zile, nezicând nimic. Dar, după 4 zile, Sfântul Sebastianos L-a mărturisit pe Domnul și a fost catehizat de Sfântul Victor și s-a botezat, iar când s-a botezat, el și-a recăpătat și vederea fizică[3].  Dar toată schimbarea lui interioară, întreaga lui convertire, a început cu o discuție sinceră, prietenească. Creștinul Victor și-a mărturisit credința lui, ce e în stare să facă pentru credința lui: să sufere toate, și mărturia lui l-a bulversat pe cel păgân. Dar mărturia lui a fost voia Domnului! Căci Domnul l-a chemat la Sine și pe Sebastianos și l-a făcut mărturisitor al Lui.

De aceea, trebuie să discutăm cu toți în mod cinstit despre noi și despre credința noastră, pentru că e spre folosul lor și al nostru. Sinceritatea noastră, oricât ar bagateliza-o alții și ar vrea să profite de ea, este mântuirea noastră și a altora. Pentru că oamenii necredincioși sau puțin credincioși vor să-i găsească la Biserică pe oamenii lui Dumnezeu, pe adevărații credincioși. Ei vin să inspecteze, să vadă, să aibă motive de râs și de dispreț. Dar, în adâncul lor, ei vin să fie și ei credincioși. Nu vin degeaba! Și pentru aceasta au nevoie să întâlnească oameni reali, oameni cu adevărat credincioși, plini de har și de adevăr, pentru ca viața lor să se schimbe radical.

Multele noastre păcate ne-au făcut șmecherași, profitori, indiferenți, cinici, blasfemiatori, dar noi știm cum eram la început, când eram mici. Fiecare dintre noi am început să păcătuim de la un moment dat și atunci a intrat răul în viața noastră. Dar dacă îi întâlnim pe oamenii lui Dumnezeu, pe oamenii duhovnicești, și vedem că oamenii se pot întoarce, prin voință și viață sfântă, la curăția și cumințenia pruncilor, atunci asta ne bulversează. Pentru că ne dăm seama câte am pierdut și că toată fandoseala și nesimțirea noastră nu sunt atuuri, ci minusuri colosale ale noastre. Căci noi ne comportăm într-un fel păcătos care nu ne reprezintă. Care nu are de-a face cu noi, cei adevărați, cei care eram în pruncie.

Marius Manole, Actorul, într-un interviu, fiind întrebat dacă regretă ceva, a mărturisit că regretă faptul că s-a apucat de fumat. Și regretă fumatul, pentru că a văzut pe viu consecințele dezastruoase ale fumatului. Tot la fel, orice păcătos își regretă în adâncul lui patimile, care îl ruinează continuu, dar patimile au devenit mai tari decât el. Mulți vor să renunțe la fumat, la droguri, la alcool, la curvie, la hoție, la lene, la zgârcenie, la mâncatul mult, dar toate acestea au devenit mai tari decât ei, decât voința lor. Și ei sunt acum robii patimilor și nu stăpâni pe ei înșiși, pentru că patimile le cer să cheltuiască mult cu ele. Și cheltuim mult, foarte mult cu patimile noastre, în detrimentul nostru, pentru că am renunțat la dialogul real cu oamenii, cu noi înșine și cu Dumnezeu.

Patima e lipsa dialogului! Când ne aruncăm în plăcere, noi ne închidem în durere, ne închidem în noi înșine. Patimile noastre sunt plăceri dureroase, chinuitoare. Începem să iubim plăcerea de tineri, dar plăcerea care intră în noi e însăși durerea noastră. Începem să bem, să fumăm, să ne drogăm de plăcere, pentru că vrem să uităm durerile noastre, pentru că ne dorim o continuă bucurie, dar toate plăcerile noastre devin colții vii ai morții, care mușcă din noi. Pe de o parte, aruncăm în noi plăceri ca într-un furnal, pentru ca să uităm, pentru ca să visăm, pentru ca să ne suportăm, dar, pe de altă parte, ne înmulțim chinurile zilnic. Căci orice plăcere e o durere vie, pentru că e o durere pe care nu o mai putem stăpâni. Și pentru aceasta e nevoie de asceză pentru a stopa durerea, pentru a transforma durerea în bucurie duhovnicească, în bucurie care te scoate din patimi.

Acesta e rolul postului, acesta e rolul rugăciunii, acesta e rolul privegherii continue: de a ne scoate din patimi, din lipsa de dialog. Pentru că postul te face să nu te mai gândești la tine în primul rând, ci la Dumnezeu, la Cel care îți cere ție să te înfrânezi. Când mănânci ce vrei, când vrei, ești în patima ta. Dar când postești, când te înfrânezi, mănânci când și cum îți cere El. Și, în rugăciune, tu vorbești cu El pentru ca să te înțelegi pe tine. Și ai nevoie să te înțelegi, pentru că El te luminează ca să te înțelegi. Dar când nu priveghezi la tine continuu, la ce gânduri sunt în inima ta, pentru ca să le oprești pe cele rele, atunci nu dialoghezi cu Dumnezeu, ci te bălăcești în patimile tale. Pentru că iei de bun orice gând, fie el bun sau rău, și le consideri ca fiind ale tale.

Dar gândurile rele nu sunt ale tale, ci ale demonilor! Și pe ele nu trebuie să le lași să încolțească în tine, pentru că se transformă în monștri. Se transformă în patimile care te subjugă, care îți confiscă libertatea. Și tu degeaba te mai consideri liber, dacă ești pătimaș, dacă ești un om stricat pe interior. Căci libertatea ta e o nucă goală, dacă nu ești stăpân pe voința ta.

Sfânta Fotini I-a spus Domnului că știe despre Mesias [Μεσίας], știe că El va veni și că El ne va vesti nouă toate [In. 4, 25, BYZ], toate cele ale mântuirii noastre. Mesias era o așteptare vie, o așteptare reală pentru ea, iar Domnul putea să îi vorbească voalat, să îi vorbească parabolic. Însă El nu i-a vorbit în mod tainic, ci explicit, și i-a spus: „Eu sunt, Cel care îți vorbesc ție!” [In. 4, 26, BYZ]. Pentru ca atât ea, cât și alții, să se folosească dumnezeiește de prezența Lui.

Și așa a fost! S-a dus la ai săi și le-a spus că Iisus ar putea fi Hristos [In. 4, 29]. Și mulți din Sihar au crezut datorită mărturiei ei [In. 4, 37]. Însă, când Domnul a stat două zile în cetatea lor, samariteii „cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui” [In. 4, 41, BYZ]. Și ei au mărturisit cu bucurie că s-au încredințat asupra Lui, pentru că El este „Mântuitorul lumii, Hristos [ὁ Σωτὴρ τοῦ κόσμου, ὁ Χριστός]” [In. 4, 42, BYZ].

Și prin aceasta Domnul ne spune în mod explicit să nu minimalizăm oamenii. Să nu credem că doar unii trebuie să asculte cuvintele mântuirii și să creadă în Dumnezeu, iar alții nu, pentru că mântuirea e pentru toți. Pentru că toți ne putem lepăda de necredința și de patimile noastre și să credem în Dumnezeu și să trăim creștinește în Biserica Sa.

Și, cel mai adesea, cei care nu păreau a avea de-a face cu credința Bisericii, se dovedesc în cele din urmă că erau adevărații credincioși, pe care Domnul îi aștepta la El. Pentru că nu noi stabilim cine e credincios sau nu, ci Dumnezeu Își caută oamenii Săi prin propovăduirea noastră. Noi suntem gura Lui, spunem ceea ce El ne luminează, dar credința încolțește acolo unde e sinceritate, unde omul simte că are nevoie de mântuirea lui Dumnezeu.

Dialogul sincer naște multă credință. Dialogul real e un folos real pentru toți. De aceea, dialogul duhovnicesc, existent adesea în cărțile noastre și în diverse formate TV și online, îi întoarce pe oameni la adevărata vorbire, la adevărata viețuire, la normalitate. A vorbi firesc cu alții și din inimă înseamnă a vorbi uman. Pentru că orice teatralizare a dialogului este o desființare a lui. Și oamenii au nevoie să vadă cum vorbește, cum gândește, cum se mișcă, cum slujește, cum îmbrățișează omul duhovnicesc, cum e el în toate, pentru ca și ei să se întoarcă la firescul lor.

Așadar, iubiții mei, nu putem clădi nici prietenii și nici căsnicia noastră pe nefiresc, ci numai pe adevărul real al nostru. Sinceritatea e fundamentul prieteniei și al căsniciei, sinceritatea care vine din credința noastră în Dumnezeul mântuirii noastre. Și relațiile reale se țin cu discuții reale, cu dialoguri nesfârșite, continue. Vorbim potrivit conștiinței noastre, vorbim din inimă, aflăm și ne schimbăm neîncetat în bine, pentru că sinceritatea credinței e sinceritatea mântuirii. Și în sinceritate creștem neîncetat, pentru că și în credința noastră creștem neîncetat.

De aceea, nu putem dialoga în mod real, dacă nu ne respectăm și nu ne iubim în mod real unii pe alții. Realele sentimente vorbesc sincer. Și a crește în sinceritate înseamnă a crește în simplitatea și în frumusețea dialogului, în continua mărturisire a lui Dumnezeu în viața ta. Amin!

---

[1] Începută la 7. 46, în zi de marți, pe 28 mai 2024. Cer înnorat, 15 grade, fără vânt.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2245/sxsaintinfo.aspx și https://ro.orthodoxwiki.org/Fotini_samarineanca.

[3] Cf. https://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-26-sf_fotinia.html.

Hristos a înviat!

Iubiții mei[1],

una din marile noastre probleme e aceea de a ne găsi oameni asemenea nouă. Pentru a fi prieteni cu ei, pentru a munci împreună cu ei, pentru a ne căsători, pentru a ne nevoi împreună cu ei. În ciuda mijloacelor tehnologice actuale și a modului rapid de a parcurge distanțele, a găsi un om, a găsi oameni pe măsura ta, e o imensă minune, o minune împlinitoare. Și mulți dintre noi trăiesc o singurătate enormă, pentru că nu își găsesc prieteni, colaboratori, iubiți, deși lumea e plină de oameni.

Și când auzim în Evanghelia de azi: „Nu am om [ἄνθρωπον οὐκ ἔχω]!” [In. 5, 7, BYZ], mulți dintre noi înțelegem acest lucru la modul foarte dureros, pentru că și noi căutăm oameni reali, profunzi, importanți pentru viața noastră. Dar nu îi căutăm la modul utilitarist, ci la modul esențial, pentru că reala comuniune este sănătatea sufletului și a vieții noastre. Și a avea prieteni de conștiință, prieteni cu care să discuți nevoile sufletului tău, cu care să faci proiecte împreună, cu care să te nevoiești duhovnicește înseamnă a avea un sprijin real, autentic în viața ta.

Însă realele prietenii în viață nu sunt întâmplătoare, ci providențiale. Marile întâlniri sunt marile minuni ale vieții noastre. Pentru că primim oameni de la Dumnezeu pe măsura inimii noastre, pe măsura nevoii noastre reale de înțelegere, de iubire, de comuniune.

Dar pentru a primi oameni în viața ta trebuie să fii deschis față de ei, față de întâmpinarea lor. Căci numai astfel putem întâlni oameni reali, oamenii pe care Dumnezeu ni-i trimite, dacă știm să acceptăm discuțiile cu tot felul de oameni. Iar eu am învățat, învăț și voi învăța enorm de mult din discuțiile cu oamenii, cu tot felul de oameni, pentru că mă bucur să îi ascult, să îi înțeleg, să îi las să mă înțeleagă.

– Îi idealizați prea mult pe oameni, când spuneți că ei ne sunt trimiși de Dumnezeu…

– Nu, nu-i idealizez, pentru că mă uit la consecințele prezenței lor în viața mea! Și consecințele sunt benefice, pentru că anumite cuvinte, gesturi, intuiții ale lor sunt mesajele Lui pentru mine. Și am trăit această vorbire minunată a lui Dumnezeu prin oameni de mii de ori, fapt pentru care nu o pot cataloga drept „o întâmplare”…Căci oamenii, fie că înțeleg, fie că nu înțeleg prea bine ceea ce îmi transmit, se fac vestitorii unor adevăruri profunde pentru mine, cu care mă ajută enorm în creșterea mea duhovnicească. Și de aceea sunt tot mai deschis spre orice glas, spre orice opinie, spre orice perspectivă, pentru că, la un moment dat, când te aștepți mai puțin, cineva vine și îți spune ceva de care ai realmente nevoie. Și acela e tocmai glasul lui Dumnezeu pentru tine…

Știa bolnavul de 38 de ani [In. 5, 5] că o să vorbească în acea zi cu Dumnezeu? Nu! L-a înțeles El pe Dumnezeu? Da, într-un mod personal, pe măsura lui, atunci când Dumnezeu l-a scos pe el din boală. A înțeles marea Lui milă față de el și că sănătatea înseamnă ascultare de Dumnezeu. Pentru că „și-a luat patul său și umbla [ἦρεν τὸν κράββατον αὐτοῦ καὶ περιεπάτει]” [In. 5, 9, BYZ], așa cum Dumnezeu îi poruncise lui [In. 5, 8].

Și porunca lui Dumnezeu e ceea ce înțelegi, în cele din urmă, în mod personal, că e binele tău, binele tău real. Disprețuim poruncile lui Dumnezeu până nu le înțelegem în mod personal. Suntem plini de noi înșine, de aroganță, de prostie și credem că a ne certa cu Dumnezeu e „o mare victorie”. Dar când ne acceptăm înfrângerile personale, adică marile noastre păcate și vedem unde ne-au adus ele, în ce Iad, atunci înțelegem că poruncile Lui sunt viața noastră. Pentru că poruncile Lui sunt adevărata noastră sănătate.

Spre exemplu, iubirea vrăjmașilor noștri, una dintre poruncile Sale cele sfinte, la prima auzire, ni se pare „o nebunie curată” și aceasta, pentru că noi vrem să ne răzbunăm și nu să iertăm. Vrem să îi punem la punct, să îi umilim, să îi desființăm…Dar trăirea în ură, în dorința continuă de a ne răzbuna, e o continuă îmbolnăvire a noastră sufletească și trupească. Stai toată ziua agitat, drăcui, blestemi, urăști toată ziua, nu mai știi ce rău să faci, te îmbolnăvești mereu de inimă rea…Și când constați, din luminarea lui Dumnezeu, unde ai ajuns cu ura ta, cu răzbunarea ta, îți dai seama că ai ajuns ca ei: ca cei care îți fac rău. Și dacă ai ajuns ca ei, atunci nu ești bun de nimic, pentru că tu trebuie să ajungi ca El, ca Dumnezeul tău, Care îți cere să ierți, pentru ca să fii iertat, Care îți cere să iubești, pentru ca să fii viu…

Și rugăciunea pentru vrăjmași și iertarea lor și iubirea lor e o mare odihnire a noastră, o odihnire fundamentală a întregii noastre ființe, pentru că renunțăm la orice luptă interioară cu cineva anume. Nu mai vrem să convingem pe nimeni, nu mai vrem să mai răspundem la acuze, la jigniri, la bădărănii, dar în inima noastră suntem deschiși față de toți. Și deschiderea față de toți și rugăciunea pentru toți oamenii e liniștirea fundamentală a creștinului, pentru că noi trăim pacea lui Dumnezeu în acest fel, pacea Lui cea dumnezeiască, care coboară în noi, atunci când nu ne mai gâlcevim cu nimeni în inima noastră.

Și oamenii au nevoie tocmai de astfel de oameni: de oamenii care îi înțeleg, care știu să ierte, care știu să zâmbească, care știu să se bucure în mod real. Adică oamenii au nevoie în mod real de oamenii lui Dumnezeu, de creștinii Lui, de cei care se înduhovnicesc mereu în relația cu El. Pentru că oamenii reali sunt cei care se sfințesc în mod continuu și de la ei putem afla cum să ne sfințim și noi în mod neîncetat.

Dumnezeu mi-a vorbit neîncetat prin oameni, prin tot felul de oameni: credincioși sau nu, păcătoși notorii sau indiferenți religioși, educați sau needucați, copii sau bătrâni, care mă cunoșteau sau nu. După cum mi-a vorbit prin cărți, prin animale, prin păsări, prin insecte, prin tablouri, prin toată creația Lui. Vorbirea lui Dumnezeu e plină de seriozitate și de blândețe, de bunătate și de milostivire. Dacă vrei să auzi glasul Său, atunci îl vei auzi în diverse moduri și toate împlinitoare.

Când n-am oameni pe lângă mine, am cărți care îmi vorbesc cu putere. Fără cărțile întregii umanități aș fi fost mult prea sărac în idei și în sentimente și în acțiuni. Și cine nu vrea să citească, să privească, să asculte, să călătorească, să se întâlnească cu oamenii, nu vrea, de fapt, să se îmbogățească neîncetat. Pentru că marea noastră bogăție este viața duhovnicească, adică experiența noastră interioară.

– De ce bolnavul n-are prieteni?

– Pentru că oamenii, adesea, confundă alergarea lor zilnică cu ceea ce sunt ei. Cred că dacă pot umbla, dacă se duc, dacă se întorc, dacă văd, dacă fac, ei sunt toată această trepidație. Dar realul nostru sine e când stai pe loc și te analizezi. Cel bolnav, care nu se mai poate ridica din pat, asta face: stă pe loc și se analizează. Tu, cel care alergi toată ziua, fugi de tine, de propria ta privire interioară și nu vrei să spui, cu adevărat, cine ești și ce simți. Dar dacă gândești și trăiești duhovnicește, atunci te împrietenești cu cel bolnav, pentru că și tu te știi bolnav. Boala păcatului e adevărata noastră boală și pe ea o avem în comun cu toți cei spitalizați, pentru că și ei au ajuns acolo datorită păcatelor lor.

Căci Domnul s-a întâlnit în templu cu cel vindecat și i-a spus: „Vezi [Ἴδε], te-ai făcut sănătos [ὑγιὴς γέγονας]! Să nu mai păcătuiești [μηκέτι ἁμάρτανε], ca să nu-ți fie ție ceva mai rău [ἵνα μὴ χεῖρόν τί σοι γένηται]!” [In. 5, 14, BYZ]. Și mai rău decât boala și moartea e Iadul! Iar dacă tot păcătuiești nu ajungi în altă parte decât în Iad.

Un polițist, care credea că e bolnav de un virus mortal, i-a spus colegei lui de muncă faptul că el nu va aștepta clipa ca boala să facă ravagii în ființa lui, ci își va folosi pistolul…Pentru că el considera că pistolul, care îi curmă viața, îl va scăpa de suferință…Însă, sinuciderea e începutul realei suferințe, a suferinței celei veșnice, care este Iadul! Cei care se tem de suferință, de fapt nu doresc să se personalizeze tot mai mult prin suferința de puțină vreme. Căci suferința, îndurată în credință, te întărește interior și te curățește de păcate, pe când sinuciderea e o lașitate cu consecințe veșnice devastatoare. Pentru că a alege să nu suferi pentru păcatele tale înseamnă a rămâne în ele pentru veșnicie.

Spitalele sunt din ce în ce mai scumpe pentru foarte mulți, de aceea mulți își trăiesc boala acasă, nevăzuți de prea mulți ochi. Suferința e imensă, zile și nopți de chin, dureri, țipete, rugăciuni, mirosurile grele ale bolii, dar oamenii știu că mor pe patul lor. Și moartea creștină e moartea în care biruim interior toată singurătatea, toată boala, toată neputința noastră, căci le biruim împreună cu Dumnezeu, cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Pentru că dincolo de boala și de moartea noastră este învierea noastră! Și noi ne pregătim aici pentru viața noastră veșnică cu Dumnezeu și nu pentru desființarea noastră ontologică.

Căci orice am face, oricum ne-am sinucide, noi nu ne putem desființa ontologic. Noi omorâm trupul, dar nu putem desființa și sufletul nostru. Ci el, sufletul nostru, merge în Iad, dacă noi nu L-am dorit niciodată pe Dumnezeu. Dar dacă acum suntem cu El și plecăm cu El în veșnicie, la moartea noastră trupească, atunci noi rămânem în mod veșnic împreună cu El.

De aceea, Evanghelia de azi ni-L arată pe Domnul, pe Cel ce ne vindecă pe noi de păcate, dar și de boli, care sunt consecințele păcatelor noastre. Însă ne vindecă de ele, pentru a trăi veșnic cu El, Cel pururea viu. Ne vindecă, pentru ca noi să umblăm mereu cu El și să fim cu El pentru totdeauna. Și cei vindecați de Dumnezeu și care merg cu El peste tot, aceia văd suferința și o alină, pentru că sunt prieteni reali ai tuturor. Și această prietenie sfântă, prietenia duhovnicească, e prietenia cu toți oamenii, pentru că noi ne rugăm pentru toți și îi iubim pe toți și le dorim tuturor să se mântuie. Amin!

---

[1] Începută la 7. 04, în zi de miercuri, pe 22 mai 2024. Soare, 14 grade, vânt de 3 km/ h.