Predică la Duminica a 2-a după Paști [2024]
Hristos a înviat!
Iubiții mei[1],
omul crede în Dumnezeu atunci când Dumnezeu i Se revelează pe Sine ca Dumnezeul Cel viu și atoatestăpânitor. Când simte puterea Lui în viața sa, când El i Se revelează în mod personal, omul începe să creadă. Și crede în El în mod deplin, fără nicio îndoială, pentru că el simte că Dumnezeu e viu și că îl face și pe el viu. Și tocmai de aceea, el crede toate cele pe care le propovăduiește Biserica lui Dumnezeu, pentru că simte că El, Dumnezeul Cel viu, conduce Biserica prin oameni.
Simțirea lui Dumnezeu, a puterii Sale, e primul pas spre cunoașterea și spre vederea Lui. Și când ai experiența Dumnezeului Celui viu, a Dumnezeului care te mântuie, te bucură, te întărește, te umple de pace, atunci știi că întreaga teologie a Bisericii e adevărată, pentru că vorbește despre ceea ce trăiești și tu în relația ta cu El.
Orice carte de teologie și de experiență duhovnicească a Bisericii pe care am citit-o, m-a convins de realitatea relației mele cu Dumnezeu. Pentru că în cărți am găsit aceeași experiență cu cea pe care eu o trăiam în Biserică cu Dumnezeul mântuirii mele. Cărțile cele sfinte ale Bisericii m-au luminat și m-au întărit în credința mea, pentru că ele vorbeau despre aceeași credință: despre credința ca alipire totală de Dumnezeu, despre credința ca urmare a Lui, despre credința ca împlinire a poruncilor Sale celor dumnezeiești. Și marea mea bucurie și împlinire a fost că și azi, și acum putem trăi aceeași credință a Bisericii, a Bisericii de la început, pentru că Dumnezeul nostru este Același, e Același dintotdeauna și El ne umple mereu de slava Lui. Și ne umple de slava Lui pe măsura deschiderii noastre față de El, pe măsura împlinirii voii Sale.
Dumnezeu a intrat în viața mea deodată, în timpul Revoluției Române din decembrie 1989, pentru că atunci am simțit că Dumnezeu e viu și că îi umple pe oameni de entuziasm dumnezeiesc. Iar când am început să vin la Biserică și am început să mă spovedesc și să mă împărtășesc și să slujesc la strană, am început să cresc în credință în mod neîncetat și să citesc în continuu cărțile Bisericii. Și de atunci și până azi nu m-a interesat decât un singur lucru: să cresc neîncetat în credință, în nădejde și în dragoste, să cresc în relația cea vie cu Dumnezeu. Și toată viața, slujirea și instruirea mea teologică țâșnesc din această relație cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre, căci El ne cheamă pe toți la comuniunea cea veșnică cu Sine.
De aceea, când Sfântul Apostol Tomas a cerut să vadă semnele Sfintelor Patimi ale Domnului [In. 20, 25], el a cerut să vadă că Hristos Cel înviat e Hristos Cel răstignit pentru noi. Căci dacă nu e Același, atunci nu e deloc. Și Domnul a venit și i S-a arătat lui, numai lui, ca să Îl încredințeze că El este, că El e Cel răstignit și înviat. Pentru ca Sfântul Tomas să fie credincios [πιστός] și nu necredincios [ἄπιστος] [In. 20, 27, BYZ]. Pentru că a fi credincios înseamnă a avea experiența reală a lui Dumnezeu. Și experiența reală a lui Dumnezeu e să simți slava Lui, să te lumineze slava Lui, să te umple de pocăință și de dor după Dumnezeu.
Și încredințarea Sfântului Tomas e nevoia tuturor oamenilor, pentru că toți avem nevoie de încredințare din partea lui Dumnezeu. Toți avem nevoie ca El să ni Se arate pe Sine ca viu și ca preafrumos și ca preabun în viața noastră. Și avem nevoie de Dumnezeu mai mult decât de noi înșine, pentru că El este Viața noastră.
Însă reala încredințare a lui Dumnezeu se vede din viața noastră bisericească. Pentru că cel cu adevărat credincios nu e chemat de Dumnezeu să trăiască în erezie sau în păgânism, ci în singura Sa Biserică, în Biserica în care noi trăim acum. De aceea, reala chemare, reala credință, reala simțire a lui Dumnezeu se vede din creșterea continuă în sfințenie în Biserica lui Dumnezeu. Cel chemat de Dumnezeu se ocupă în principal cu teologia și cu curățirea sa de patimi și nu cu afaceri, cu politica, cu intrigi și interese minore. Pentru că el e absorbit neîncetat de ascultarea Lui, de viața cu El, de bucuria cea sfântă întru El.
Și când stai și te minunezi și înțelegi că Sfinții Lui au biruit lumea nu cu tancuri, nu cu bani și nici cu cadouri, ci cu cuvintele lor pline de har și cu minunile cele multe pe care le făceau, înțelegi că reala schimbare a omului e sfințirea lui continuă. Că adevărata revoluție e credința omului, cea care îl schimbă în mod deplin pe om, pentru că reala relație cu Dumnezeu te sfințește în mod deplin.
Și a doua duminică după Învierea Domnului e despre credință, despre credința în învierea Lui, pentru că evidența învierii Lui e prezența Lui duhovnicească în noi înșine. El, Cel răstignit și înviat, Se sălășluiește întru noi, cei care credem în El, și e cu noi neîncetat. E cu noi zi și noapte. Și credința noastră în învierea Lui constă în aceasta: că El, Cel mort și înviat, cu trupul Său Cel cu totul îndumnezeit, e în noi, e în noi neîncetat.
Pentru că noi nu avem doar certitudinea învierii Sale, ci avem prezența Sa în noi, care e certitudinea certitudinilor. Căci poți avea o certitudine, dar ea să nu fie în tine. Spre exemplu, poți avea certitudinea că a existat Nichita Stănescu, pentru că ai văzut fotografii cu el, interviuri video, pentru că i-ai citit cărțile. Dar pe el, ca persoană, nu îl poți avea în tine, ci doar ca iubire pentru el. Însă, în ceea ce Îl privește pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Cel Unul din Treime, pe Cel împreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, noi Îl avem ca persoană în noi înșine, pentru că El, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lui, Se sălășluiește întru noi. Și credința noastră în Dumnezeul nostru treimic nu e una imaginară sau scriptică, ci una reală, foarte personală, foarte intimă, pentru că Dumnezeul nostru, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, locuiește în noi prin slava Sa și e cu noi pururea.
Astfel stând lucrurile, noi nu dăm mărturie despre Dumnezeu doar din cărțile Bisericii, ci și din noi înșine, pentru că noi suntem locașurile cele raționale ale lui Dumnezeu. Cine e în noi e și în cărțile noastre bisericești: Dumnezeul nostru. De aceea, noi Îl propovăduim și Îl cinstim și ne închinăm Lui neîncetat, pentru că El este în noi și cu noi pururea. Și tocmai de aceea, apologiile noastre nu sunt distante, nu sunt impersonale, ci foarte personale, pentru că noi vorbim despre Dumnezeul pe Care Îl iubim și cu Care trăim neîncetat.
Și dacă trăiești cu Dumnezeu neîncetat, atunci nu ești Slujitorul Lui pentru că ești salariatul Bisericii, ci pentru că El e iubirea inimii tale. Și Dumnezeul care te copleșește cu slava Lui, Care te umple de pace și de multă bucurie tainică, e Dumnezeul care te mântuie pe tine, Care te luminează neîncetat, Care e sfințenia ta.
Așadar, iubiții mei, povestea lui Dumnezeu nu are doar trecut, ci și mult prezent. Ceea ce a făcut El de la început, face și acum și va face neîncetat. Și oamenii credincioși sunt oamenii pe care El îi luminează, El îi călăuzește, El îi umple de harisme dumnezeiești. Pentru că oamenii credincioși sunt cei care trăiesc cu El, care se umplu neîncetat de slava Lui.
Și, din acest motiv, oamenii se împart în două: în credincioși și în necredincioși. Cei credincioși sunt cei care se sfințesc neîncetat, pentru că sunt cu El neîncetat, pe când, necredincioșii, au gânduri despre Dumnezeu, au o ideologie anume despre El, au niște cunoașteri despre credința Lui, dar nu Îl au pe El în viața lor în mod neîncetat. Și aceasta e marea diferență: dintre a fi și a nu fi cu El, cu Dumnezeul Cel viu. Pentru că Cel viu te face și pe tine viu, pe când credința care nu te lipește de El e necredință.
Însă, după cum ați auzit, Dumnezeu ne vrea pe toți credincioși și nu necredincioși. El ne vrea pe toți ai Săi, vrea ca noi să fim mereu cu El, pentru ca El să ne sfințească mereu. Și sfințirea noastră continuă e umplere neîncetată de credința Lui. De credința, de nădejdea și de dragostea pentru El. Pentru că acestea ne fac teologici, ne fac bisericești, ne fac Sfinții Lui. Amin!
[1] Începută la 15. 38, în Joia Luminată, pe 9 mai 2024. Cer înnorat, după ploaie, 12 grade, vânt de 6 km/ h.