Jurnalul unui jurnalist fără jurnal [2]

Ion D.[ esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.

*

Ca Profesor „mă rătăcesc între miile de sarcini ca într‑o pădure dușmană și rea. În tinerețe credeam că a fi dascăl înseamnă a crește oameni”, p. 16. Dar trebuie să mai faci și multă muncă de birou.

Totul se reduce la frica și la lupta pentru existență, p. 16. Marxistul este „cea mai fantastică lichea intelectuală”, p. 18. Dorea o literatură filosofică, una care să răspundă la mari întrebări existențiale, p. 18. Una cu adevăruri adânci și veșnice și scrisă concentrat și profund, p. 18.

Actorii trebuie să aibă adâncime, pentru că actoria de una singură e superficială și goală, p. 18-19. Nu mai e lăsat să fie Diriginte la clasa lui și el înțelege adevărul din spatele gestului prostesc: „Sunt aprioric suspect. Iată un principiu fundamental al marxismului: omul e în general necinstit. Totul e să‑l controlezi și să‑l dirijezi”, p. 19. Atitudinile acestea sunt vii și astăzi peste tot în societatea noastră.

Și i s-a părut inutil, pe drept, să îi dea replica, pentru că „e ca și când aș strica uleiul de candelă pentru hrana câinilor”, p. 19. În bucuria din ochii copiilor a simțit „ceva ce era aproape de sublim și de credință”, p. 20. Însă, după ce buna Învățătoare „plânge și de bucurie și de bătrânețe”, p. 20, cu elevii ei, intră Directoarea, pe care autorul o vede „ca pe un aparat muieresc mânat de hormoni ideologici”, p. 20. „I‑am spus azi: după experiența mea, un comunist este sau lichea, sau prost, sau naiv, sau timorat, sau are ceva complexe de inferioritate pe care le compensează  prin lozinci. Nu m‑a contrazis. A zâmbit însă”, p. 24-25.

Era invadat de „indiferența apatică”, p. 25. Simțea cum istoria tace cumplit în jurul lui, p. 25. Pentru că România nu era lăsată să fie ea însăși. Și-a visat tatăl, p. 25. Cine erau denunțători dintre Profesori, p. 26.

„somnolez”, p. 28; „dramele se consumă în familie”, p. 30; „Omul acesta mi‑a făcut cel mai mare rău – mă uit la el și mi‑e milă. Nu de el, ci de mine și de toți cei care îndurăm, azi, nevinovați. Cunosc în schimb beatitudinea simplă a iertării creștinești. Mă doare faptul că nu văd în el nicăieri semnele remușcării sau ale rușinii”, p. 34-35.

Îl considera pe Enescu „un șiret meschin și fricos”, dar îi aprecia muzica, p. 36. „În fond, lașitatea, prostia și frica oamenilor nu le‑au creat comuniștii. Vechea societate aranjase un fel comod și discret în care defectele structurale ale oamenilor se strecurau, anonime și inofensive (în parte). Azi, ele se desfășoară în omnipotența lor totală. Dar servesc: servesc un ideal despre care, oricât am vorbi, nu putem spune că e imoral”, p. 37.

Profesoarele: „Ruinele didactice, obosite, stau vinete și curbate în scaune”, p. 37. La Consiliul profesoral. Pe când avea tentația sinuciderii: „Stau ore întregi în fotoliu într‑o stare de dezordine mintală și‑mi plâng ideile ca pe niște copii morți înainte de vreme”, p. 43.

Vrea să creadă în Dumnezeu, p. 44. Vorbă din Banat: prostul n-are cap, dar cu dinții te poate roade, p. 45. Confesiune: „alții văd în prezența mea o justificare onorabilă a propriei lor vânzări”, p. 52. Se bucură că ei au parvenit, pentru că s-au vândut, și eu „am pierdut”.