Predică la pomenirea Sfinților Împărați Constantinus și Helena [21 mai 2024]
Hristos a înviat!
Iubiții mei[1],
reala agendă politică răspunde nevoilor reale ale oamenilor. Pentru că adevărații conducători sunt cei care se îngrijesc de viețile oamenilor, de bunul mers al vieților oamenilor. Și marii conducători ai lumii au rămas în istorie tocmai prin acest fapt: că au făcut lucruri esențiale pentru oameni. Au făcut lucruri fundamentale pentru cei din vremea lor, iar binele făcut de ei s-a revărsat peste veacuri, a ajuns o inspirație pentru mulți, pentru că oamenii au simțit că sunt ajutați cu adevărat.
Însă, adevărata politică are la baza ei teologia, are la baza ei voia lui Dumnezeu, pentru că voia lui Dumnezeu e adevărata viață a oamenilor. Și când trăim și gândim teologic atunci putem acționa și politic, adică în folosul oamenilor, pentru că înțelegem viața de reprezentare ca o slujire a tuturor.
De aceea, când Sfântul Constantinus cel Mare[2] s-a convertit la dreapta credință, renunțând la religia păgână, și când a vrut să apere unitatea Bisericii, el a convocat Sinodul I Ecumenic în anul 325 având conștiința că este apărătorul Bisericii. Fapt pentru care, printre altele, el le-a spus aceste lucruri Sfinților Părinți sinodali: „când am aflat de cearta [teologică] iscată între voi…rugându-mă în sinea mea să-mi fie îngăduit să iau asupra mea și această purtare de grijă, v-am chemat grabnic la mine pe toți. […] [De aceea,] astăzi,…adunarea voastră mă bucură [mult]. Totuși, numai atunci am să pot eu socoti că mi s-a îndeplinit cu adevărat dorința, când vă voi vedea mânați de aceeași bunăvoire [pe] unii față de ceilalți, și când, deasupra tuturor, va stăpâni…pacea; pacea aceea pe care voi, ca unii ce v-ați afierosit lui Dumnezeu, s-ar fi cuvenit să o binevestiți în jurul vostru”[3].
Sfântul Constantinus cel Mare a dorit pacea religioasă a Bisericii și, implicit unitatea ei, fapt pentru care a convocat Sinodul. L-a convocat pe banii lui, pentru că toți sinodalii au venit, din toate părțile, pe banii Împăratului. Căci, ne spune autorul Vieții sale: „La porunca Împăratului, întreținerea lor, a tuturor acestora, le fusese asigurată zilnic și prisositor”[4]. Pentru că Împăratul acesta creștin, convertit în mod extatic, prin vedenie dumnezeiască, a înțeles că unitatea Imperiului ține de unitatea Bisericii lui Dumnezeu. Și când există dispute în Biserică, pentru că apar eretici care o tulbură, disputele teologice trebuie soluționate prin dialog, punându-se erezia față în față cu adevărul Bisericii, pentru ca adevărul lui Dumnezeu să fie iubit și apărat, iar erezia să fie eliminată din Biserică aidoma unei boli mortale.
Din punctul de vedere al Împăratului, convocarea Sinodului a fost o acțiune politică. O acțiune în favoarea Bisericii, dar, implicit, și a Statului roman. El a convocat Sinodul pentru ca să existe pace în Biserică, l-a plătit de la un capăt la altul, dar rezolvarea teologică a disputei au făcut-o Sfinții Părinți sinodali. Împăratul n-a trecut dincolo de atribuțiile sale. El n-a poruncit Bisericii în ce să creadă (alții au făcut-o mai târziu), ci a cerut de la toți ceea ce doreau și ei înșiși: pacea Bisericii. Și Sfinții Părinți sinodali au arătat în ce constă erezia lui Arios, în aceea că neagă dumnezeirea Fiului, și prin aceasta au început să construiască Crezul Bisericii, pe care îl mărturisim până azi. Cu alte cuvinte, nu Sfinții se certau între ei, ci Arios și adepții lui se luptau cu învățătura și evlavia Bisericii. Iar pacea în Biserică nu era stricată de ortodocși, de oamenii credincioși, ci de cei care căzuseră în erezia negării Fiului lui Dumnezeu.
Acum, post-factum, știm că pacea s-a înstăpânit în Biserică după Sinod, dar că ea a fost parțială. Pentru că, după ereticul Arios, au venit alții și alții ca el, cu noi și noi erezii, care au dorit să strice unitatea Bisericii. Și această unitate a Bisericii e grija noastră, a tuturor, și azi și mâine și oricând, pentru că ea ține de noi toți. Căci prin tot ceea ce facem trebuie să ne dorim să fim împreună în Biserica lui Dumnezeu și să păstrăm Biserica Lui ca locul de mântuire al întregii lumi.
Acum, la o adică, Împăratul putea să termine repede cu nodul gordian[5]: putea să îl taie cu sabia. Îi elimina imediat pe Arios și ai lui și pacea Bisericii ar fi fost consecința exprimării forței imperiale. Dar el, Sfântul Constantinus, Împăratul pe care astăzi îl pomenim, a ales discuțiile democratice, de parcă ar fi fost din secolul al 21-lea, și i-a pus la masă pe ortodocși și pe eretici. I-a pus să dialogheze, pentru ca adevărul lui Dumnezeu să fie exprimat cu putere sfântă la Sinod.
De aceea, de atunci și până azi, Sinodul plenar al Bisericii este soluția pentru orice dispută teologică. Pentru că Biserica a înțeles acest Sinod plenar al întregii Bisericii ca împreună gândire și dogmatizare cu Dumnezeu. Căci cei care trăiesc cu Dumnezeu și au cunoașterea teologiei Bisericii, pot să decidă, împreună cu Dumnezeu, care e adevărul lui Dumnezeu, adevărul care ne mântuie. Pentru că problema unității Bisericii nu e în primul rând politico-socială, ci e soteriologică. În Biserică noi ne mântuim. Biserica are nevoie de pacea ei, pentru că noi, fiecare dintre noi, avem nevoie de pacea noastră ca să ne mântuim. Dar dacă noi ne mântuim în pace în Biserica lui Dumnezeu, atunci și Statul are de câștigat, pentru că, prin tot ceea ce facem, noi ajutăm la binele lui, adică la binele tuturor.
Sfântul Constantinus a ajutat Biserica să își depășească problemele din vremea aceea, scoțând-o din catacombe și oferindu-i cadrul pentru dialog și slujire, dar, în același timp, el a lucrat, prin legislația pe care a emis-o, la schimbarea vieții oamenilor. Gândind teologic, Sfântul Constantinus a dat legi care au făcut mult bine oamenilor.
În 313, el a restituit creștinilor proprietățile confiscate în timpul persecuțiilor. Tot din același an începe să dea subvenții imperiale Bisericii, iar clerul bisericesc va fi scutit de serviciul public obligatoriu[6], adică de luarea lor în Armată, așa cum există și azi, în timpul nostru. În 316, Sfântul Constantinus dă legea eliberării din robie a cuiva în fața Episcopului Bisericii[7]. Dacă acela era adus de un creștin la Episcop, pentru ca să fie eliberat din robie, el devenea un om liber. Ceea ce a fost o mare eliberare pentru creștini la acea dată.
Din anul 318, creștinii au început să fie judecați de Episcopi, iar judecata Episcopului avea valoarea judecății seculare. În 320 a fost abrogată legea care pedepsea celibatul și cuplurile care nu aveau copii. Tot în 320, clerul Bisericii a fost exceptat de la impozite. În 321, duminica a devenit ziua de odihnă a Imperiului. În 323 a dat legea ca creștinii să nu fie forțați să participe la practici păgâne. Din anul 324 Imperiul ajută Biserica să construiască Biserici, locașuri de închinare, pretutindeni. Și, tot în același an, el dă o lege care interzice închinarea la idoli și jertfele păgâne[8], ceea ce a fost o mare ușurare pentru creștini.
În 325, în anul Sinodului, Împăratul creștin desființează jocurile cu gladiatori, unde, în vechime, fuseseră martirizați mulți Sfinți ai Bisericii. În 326 poruncește zidirea Bisericii Învierii Domnului de la Ierusalim[9].
Și dacă privim cu atenție la toate aceste lucruri stabilite de Sfântul Constantinus în Imperiu, ne dăm seama că ele sunt benefice și azi și întotdeauna pentru viața creștină. Pentru că ceea ce el a stabilit ca legislație de Stat e în acord cu viața Bisericii. Iar legislația noastră de astăzi e benefică pentru viața noastră atâta timp cât nu ne cere lucruri potrivnice voii lui Dumnezeu. Căci legile care I se împotrivesc lui Dumnezeu, care se împotrivesc voii Lui cu noi, nu sunt bune pentru noi.
Sfântul Constantinus și Sfânta sa mamă, Sfânta Helena, au lucrat, în toată viața lor creștină, în slujba Bisericii. De când au crezut în Dumnezeu, ei au apărat Biserica Lui și au pus-o în prim-plan. Pentru că Biserica e locul mântuirii și lumina lumii. Aici, noi ne mântuim, dar de aici, din Biserică, iese lumina pentru toți, adică adevărul benefic pentru toți oamenii.
De aceea, la baza oricărei politici, a oricărei filosofii, a oricărei culturi, a oricărei vieți umane trebuie să stea adevărul Bisericii. Pentru că adevărul Bisericii e adevărul revelat ei de Dumnezeu și Biserica păstrează și propovăduiește adevărul lui Dumnezeu ca binele real al lumii întregi. Așa că nu putem vorbi despre post-adevăr sau despre post-Creștinism în lumea noastră, pentru că viața Bisericii e aceea de la început: e viața noastră cu Dumnezeu. Și ceea ce Dumnezeu ne-a revelat de-a lungul secolelor se păstrează în Biserică și revelarea Lui în viața noastră este adevărul nostru, al tuturor oamenilor.
Așa că praznicul de astăzi al Bisericii e un praznic luminos, e un praznic vertical, pentru că e un praznic al adevărului dumnezeiesc. Un fiu și o mamă, adică doi Împărați romani, Sfinții Constantinus și Helena, au schimbat fața lumii întregi prin lucrarea lor cea întocmai cu Sfinții Apostoli, pentru că au pus Biserica în prim-plan și nu o ideologie extremistă. Nu s-au propus pe ei înșiși, ci au propus tuturor adevărul lui Dumnezeu. Și, din acest motiv, Biserica a început o nouă etapă istorică, etapa libertății ei, etapa extinderii continue, pentru că a fost sprijinită continuu de la nivel imperial. Decidenții politici au ajutat Biserica, iar Biserica a ajutat întreaga umanitate. Pentru că mesajul Bisericii este pentru întreaga umanitate, este ecumenic, pentru că e voia lui Dumnezeu cu întreaga lume.
Așadar, iubiții mei, nu Biserica trebuie să intre în rândul lumii, ci lumea trebuie să intre în mod deplin, în mod asumat în Biserică. Și intrarea fiecăruia în Biserică e prin credință și prin Sfântul Botez și prin Sfânta Mirungere și prin Sfânta Euharistie și prin întreaga viață și teologie a Bisericii. Cine se rupe de Biserică, acela devine părtaș al unei ideologii religioase, pentru că se rupe de plinătatea vieții, a slujirii și a credinței Bisericii. Vocația Bisericii e universalitatea, pentru că Biserica e una, e sfântă și înființată de Dumnezeu la Cincizecime. De aceea, dacă Biserica nu e apostolică, dacă nu începe la Cincizecime, când Sfinții Apostoli ai Domnului au primit în ei slava lui Dumnezeu, e o ideologie religioasă seculară. Și orice ideologie religioasă seculară e o apariție orgolioasă târzie și una paralelă cu Biserica. Pentru că Biserica lui Dumnezeu e Biserica Cincizecimii și ea nu are niciun hiatus istoric până azi.
Din acest motiv, ce au făcut Sfinții Constantinus și Helena pentru umanitate e ceva colosal, cu totul și cu totul benefic pentru noi: s-au îngrijit ca Biserica lui Dumnezeu să ajungă până la noi. Toți ereticii istoriei, dimpotrivă, s-au luptat cu Biserica pentru ca ea să nu ajungă până la noi. Și orice „biserică” paralelă cu Biserica, de ieri și de azi, a fost și este o dizgrațioasă luptă cu Dumnezeu și o negare a mântuirii oamenilor. Căci toți aceștia vin și ne propun altceva în locul sfințeniei lui Dumnezeu: ne propun Iadul pentru toți.
Și noi suntem puși, ca și Sfinții Împărați ai lui Dumnezeu pe care astăzi îi pomenim, să alegem. Să alegem între Dumnezeu și nimic, adică între tot și Iad. Căci dacă ești cu Dumnezeu ai totul, dar dacă ești fără El nu ai nimic…
Multă sănătate, pace și împlinire! Și Sfinții Împărați Constantinus și Helena să ne învețe să alegem cu minte luminată în viață! Să alegem mereu voia lui Dumnezeu prin rugăciune și viață sfântă. Amin!
[1] Începută la 14. 22, în zi de sâmbătă, pe 18 mai 2024. Soare, 22 de grade, vânt de 5 km/ h.
[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great.
[3] Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, cu traducere și note de Radu Alexandrescu, în col. PSB, vol. 14, Ed. IBMBOR, București, 1991, p. 130.
[4] Idem, p. 129.
[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nodul_gordian.
[6] Cf. https://www.fourthcentury.com/imperial-laws-and-letters-involving-religion-ad-311-364/.