Meseria de romancier [4]
Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion, Ed. Polirom, 2016, 288 p.
„noian de opinii”, p. 103.
Romancierul nu trebuie să exprime imediat păreri, p. 104.
Întrebat de Paul Valéry dacă își notează mereu „ideile deosebite”, Einstein a răspuns că nu, pentru că: „Îmi vin idei deosebite destul de rar“, p. 105.
Murakami consideră că unui romancier nu-i folosesc prea mult „istețimea și iuțeala, și nici puterea de concizie”, pentru că „acestea mai mult împiedică curgerea naturală a povestirii. În schimb, când autorul scoate, după cum e cazul, tot felul de detalii din cabinetul minții lui și le introduce în povestire, aceasta devine uimitor de naturală și plină de viață”, p. 105. Adică mai mult risipă de fantezie…
Stochează în minte amintiri despre lucruri neobișnuite, fără să se gândească la cauze sau consecințe, p. 106.
Spune că e de acord cu James Joyce, care spunea că „imaginația înseamnă amintire”, ibidem. Însă nu știu dacă Joyce înțelegea prin asta același lucru ca și Murakami. Pentru că există amintiri și amintiri…
„Imaginația este o combinație de bucăți de amintiri fără conexiuni”, ibidem. Pentru Murakami. Și atunci de ce romanul creează conexiuni între ele, mai mult sau mai puțin fanteziste? Căci „«bucățile de amintiri fără conexiuni, combinate cu îndemânare», ajung să aibă o intuiție și o capacitate de previziune proprii, care devin adevărata forță motrice a povestirii”, ibidem.
Mintea cu sertare mari și mici, p. 106-107.
Autorul consideră că „ies la suprafață, în mod natural, chiar și amintiri pe care le credeam demult uitate”, p. 107. Nu ies în mod natural…
I se pare că imaginația i se desprinde de voință și se manifestă în voie și că acest lucru îi dă un sentiment foarte plăcut, ibidem. De altfel, de mai multe ori a vorbit despre sentimente și senzații foarte plăcute rezultate din activitatea de a scrie romane.
Consideră că atmosfera din capul său seamănă cu o scenă din filmul „Kafka – coșmarul din labirint” (1991)[1], în care Kafka intră într-un castel „tapetat cu sertare și sertărașe”, ibidem.
Din sertarele minții scoate cu mare zgârcenie pentru romane, pentru că nu știe când îi mai trebuie, p. 108.
La finalul unui roman, mai are multe sertare nedeschise, p. 108-109.
Eseurile sunt o ocupație secundară, romanele sunt pe primul loc, p. 109.
Altă comparație cu o scenă de film: din E. T. al lui Steven Spielberg, „în care E.T. scotocește într‑o debara și, din te‑miri‑ce, construiește un aparat de emisie‑recepție”, ibidem. Și autorul socotește că „exact așa se pot scrie și romane cu adevărat bune. Calitatea materialului nu contează foarte mult ; ceea ce nu poate însă lipsi este «magia». Chiar dacă nu avem la îndemână decât materiale banale și nu folosim decât expresii simple, cu un pic de magie putem construi niște aparate cât se poate de precise şi de uimitoare”, ibidem.
Recomandă „metoda E.T.“ pentru contemporanii care nu au trăit experiențe excepționale, ci o viață banală, dar vor să fie romancieri, „altfel, nu văd cum am putea lua legătura cu altă planetă”, p. 111.
E metoda tipic postmodernistă de a face ghiveci din de toate. Pentru cei care vor să excludă adevăratul excepțional și să îl înlocuie cu o contrafacere a lui din banalități. La ce „magie” ajung și cu ce „planetă” se conectează? Murakami vorbește serios despre comunicarea cu „extratereștrii”…
Asta când Dumnezeu „nu există”, dar, aproape întotdeauna, există credință în nevăzut, din plin, doar că un nevăzut de altă natură…care pare „acceptabil”, în comparație cu Dumnezeu care „nu e acceptabil”.
[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Kafka_(film) .