Predică la Duminica a 4-a după Paști [2024]
Hristos a înviat!
Iubiții mei[1],
una din marile noastre probleme e aceea de a ne găsi oameni asemenea nouă. Pentru a fi prieteni cu ei, pentru a munci împreună cu ei, pentru a ne căsători, pentru a ne nevoi împreună cu ei. În ciuda mijloacelor tehnologice actuale și a modului rapid de a parcurge distanțele, a găsi un om, a găsi oameni pe măsura ta, e o imensă minune, o minune împlinitoare. Și mulți dintre noi trăiesc o singurătate enormă, pentru că nu își găsesc prieteni, colaboratori, iubiți, deși lumea e plină de oameni.
Și când auzim în Evanghelia de azi: „Nu am om [ἄνθρωπον οὐκ ἔχω]!” [In. 5, 7, BYZ], mulți dintre noi înțelegem acest lucru la modul foarte dureros, pentru că și noi căutăm oameni reali, profunzi, importanți pentru viața noastră. Dar nu îi căutăm la modul utilitarist, ci la modul esențial, pentru că reala comuniune este sănătatea sufletului și a vieții noastre. Și a avea prieteni de conștiință, prieteni cu care să discuți nevoile sufletului tău, cu care să faci proiecte împreună, cu care să te nevoiești duhovnicește înseamnă a avea un sprijin real, autentic în viața ta.
Însă realele prietenii în viață nu sunt întâmplătoare, ci providențiale. Marile întâlniri sunt marile minuni ale vieții noastre. Pentru că primim oameni de la Dumnezeu pe măsura inimii noastre, pe măsura nevoii noastre reale de înțelegere, de iubire, de comuniune.
Dar pentru a primi oameni în viața ta trebuie să fii deschis față de ei, față de întâmpinarea lor. Căci numai astfel putem întâlni oameni reali, oamenii pe care Dumnezeu ni-i trimite, dacă știm să acceptăm discuțiile cu tot felul de oameni. Iar eu am învățat, învăț și voi învăța enorm de mult din discuțiile cu oamenii, cu tot felul de oameni, pentru că mă bucur să îi ascult, să îi înțeleg, să îi las să mă înțeleagă.
– Îi idealizați prea mult pe oameni, când spuneți că ei ne sunt trimiși de Dumnezeu…
– Nu, nu-i idealizez, pentru că mă uit la consecințele prezenței lor în viața mea! Și consecințele sunt benefice, pentru că anumite cuvinte, gesturi, intuiții ale lor sunt mesajele Lui pentru mine. Și am trăit această vorbire minunată a lui Dumnezeu prin oameni de mii de ori, fapt pentru care nu o pot cataloga drept „o întâmplare”…Căci oamenii, fie că înțeleg, fie că nu înțeleg prea bine ceea ce îmi transmit, se fac vestitorii unor adevăruri profunde pentru mine, cu care mă ajută enorm în creșterea mea duhovnicească. Și de aceea sunt tot mai deschis spre orice glas, spre orice opinie, spre orice perspectivă, pentru că, la un moment dat, când te aștepți mai puțin, cineva vine și îți spune ceva de care ai realmente nevoie. Și acela e tocmai glasul lui Dumnezeu pentru tine…
Știa bolnavul de 38 de ani [In. 5, 5] că o să vorbească în acea zi cu Dumnezeu? Nu! L-a înțeles El pe Dumnezeu? Da, într-un mod personal, pe măsura lui, atunci când Dumnezeu l-a scos pe el din boală. A înțeles marea Lui milă față de el și că sănătatea înseamnă ascultare de Dumnezeu. Pentru că „și-a luat patul său și umbla [ἦρεν τὸν κράββατον αὐτοῦ καὶ περιεπάτει]” [In. 5, 9, BYZ], așa cum Dumnezeu îi poruncise lui [In. 5, 8].
Și porunca lui Dumnezeu e ceea ce înțelegi, în cele din urmă, în mod personal, că e binele tău, binele tău real. Disprețuim poruncile lui Dumnezeu până nu le înțelegem în mod personal. Suntem plini de noi înșine, de aroganță, de prostie și credem că a ne certa cu Dumnezeu e „o mare victorie”. Dar când ne acceptăm înfrângerile personale, adică marile noastre păcate și vedem unde ne-au adus ele, în ce Iad, atunci înțelegem că poruncile Lui sunt viața noastră. Pentru că poruncile Lui sunt adevărata noastră sănătate.
Spre exemplu, iubirea vrăjmașilor noștri, una dintre poruncile Sale cele sfinte, la prima auzire, ni se pare „o nebunie curată” și aceasta, pentru că noi vrem să ne răzbunăm și nu să iertăm. Vrem să îi punem la punct, să îi umilim, să îi desființăm…Dar trăirea în ură, în dorința continuă de a ne răzbuna, e o continuă îmbolnăvire a noastră sufletească și trupească. Stai toată ziua agitat, drăcui, blestemi, urăști toată ziua, nu mai știi ce rău să faci, te îmbolnăvești mereu de inimă rea…Și când constați, din luminarea lui Dumnezeu, unde ai ajuns cu ura ta, cu răzbunarea ta, îți dai seama că ai ajuns ca ei: ca cei care îți fac rău. Și dacă ai ajuns ca ei, atunci nu ești bun de nimic, pentru că tu trebuie să ajungi ca El, ca Dumnezeul tău, Care îți cere să ierți, pentru ca să fii iertat, Care îți cere să iubești, pentru ca să fii viu…
Și rugăciunea pentru vrăjmași și iertarea lor și iubirea lor e o mare odihnire a noastră, o odihnire fundamentală a întregii noastre ființe, pentru că renunțăm la orice luptă interioară cu cineva anume. Nu mai vrem să convingem pe nimeni, nu mai vrem să mai răspundem la acuze, la jigniri, la bădărănii, dar în inima noastră suntem deschiși față de toți. Și deschiderea față de toți și rugăciunea pentru toți oamenii e liniștirea fundamentală a creștinului, pentru că noi trăim pacea lui Dumnezeu în acest fel, pacea Lui cea dumnezeiască, care coboară în noi, atunci când nu ne mai gâlcevim cu nimeni în inima noastră.
Și oamenii au nevoie tocmai de astfel de oameni: de oamenii care îi înțeleg, care știu să ierte, care știu să zâmbească, care știu să se bucure în mod real. Adică oamenii au nevoie în mod real de oamenii lui Dumnezeu, de creștinii Lui, de cei care se înduhovnicesc mereu în relația cu El. Pentru că oamenii reali sunt cei care se sfințesc în mod continuu și de la ei putem afla cum să ne sfințim și noi în mod neîncetat.
Dumnezeu mi-a vorbit neîncetat prin oameni, prin tot felul de oameni: credincioși sau nu, păcătoși notorii sau indiferenți religioși, educați sau needucați, copii sau bătrâni, care mă cunoșteau sau nu. După cum mi-a vorbit prin cărți, prin animale, prin păsări, prin insecte, prin tablouri, prin toată creația Lui. Vorbirea lui Dumnezeu e plină de seriozitate și de blândețe, de bunătate și de milostivire. Dacă vrei să auzi glasul Său, atunci îl vei auzi în diverse moduri și toate împlinitoare.
Când n-am oameni pe lângă mine, am cărți care îmi vorbesc cu putere. Fără cărțile întregii umanități aș fi fost mult prea sărac în idei și în sentimente și în acțiuni. Și cine nu vrea să citească, să privească, să asculte, să călătorească, să se întâlnească cu oamenii, nu vrea, de fapt, să se îmbogățească neîncetat. Pentru că marea noastră bogăție este viața duhovnicească, adică experiența noastră interioară.
– De ce bolnavul n-are prieteni?
– Pentru că oamenii, adesea, confundă alergarea lor zilnică cu ceea ce sunt ei. Cred că dacă pot umbla, dacă se duc, dacă se întorc, dacă văd, dacă fac, ei sunt toată această trepidație. Dar realul nostru sine e când stai pe loc și te analizezi. Cel bolnav, care nu se mai poate ridica din pat, asta face: stă pe loc și se analizează. Tu, cel care alergi toată ziua, fugi de tine, de propria ta privire interioară și nu vrei să spui, cu adevărat, cine ești și ce simți. Dar dacă gândești și trăiești duhovnicește, atunci te împrietenești cu cel bolnav, pentru că și tu te știi bolnav. Boala păcatului e adevărata noastră boală și pe ea o avem în comun cu toți cei spitalizați, pentru că și ei au ajuns acolo datorită păcatelor lor.
Căci Domnul s-a întâlnit în templu cu cel vindecat și i-a spus: „Vezi [Ἴδε], te-ai făcut sănătos [ὑγιὴς γέγονας]! Să nu mai păcătuiești [μηκέτι ἁμάρτανε], ca să nu-ți fie ție ceva mai rău [ἵνα μὴ χεῖρόν τί σοι γένηται]!” [In. 5, 14, BYZ]. Și mai rău decât boala și moartea e Iadul! Iar dacă tot păcătuiești nu ajungi în altă parte decât în Iad.
Un polițist, care credea că e bolnav de un virus mortal, i-a spus colegei lui de muncă faptul că el nu va aștepta clipa ca boala să facă ravagii în ființa lui, ci își va folosi pistolul…Pentru că el considera că pistolul, care îi curmă viața, îl va scăpa de suferință…Însă, sinuciderea e începutul realei suferințe, a suferinței celei veșnice, care este Iadul! Cei care se tem de suferință, de fapt nu doresc să se personalizeze tot mai mult prin suferința de puțină vreme. Căci suferința, îndurată în credință, te întărește interior și te curățește de păcate, pe când sinuciderea e o lașitate cu consecințe veșnice devastatoare. Pentru că a alege să nu suferi pentru păcatele tale înseamnă a rămâne în ele pentru veșnicie.
Spitalele sunt din ce în ce mai scumpe pentru foarte mulți, de aceea mulți își trăiesc boala acasă, nevăzuți de prea mulți ochi. Suferința e imensă, zile și nopți de chin, dureri, țipete, rugăciuni, mirosurile grele ale bolii, dar oamenii știu că mor pe patul lor. Și moartea creștină e moartea în care biruim interior toată singurătatea, toată boala, toată neputința noastră, căci le biruim împreună cu Dumnezeu, cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Pentru că dincolo de boala și de moartea noastră este învierea noastră! Și noi ne pregătim aici pentru viața noastră veșnică cu Dumnezeu și nu pentru desființarea noastră ontologică.
Căci orice am face, oricum ne-am sinucide, noi nu ne putem desființa ontologic. Noi omorâm trupul, dar nu putem desființa și sufletul nostru. Ci el, sufletul nostru, merge în Iad, dacă noi nu L-am dorit niciodată pe Dumnezeu. Dar dacă acum suntem cu El și plecăm cu El în veșnicie, la moartea noastră trupească, atunci noi rămânem în mod veșnic împreună cu El.
De aceea, Evanghelia de azi ni-L arată pe Domnul, pe Cel ce ne vindecă pe noi de păcate, dar și de boli, care sunt consecințele păcatelor noastre. Însă ne vindecă de ele, pentru a trăi veșnic cu El, Cel pururea viu. Ne vindecă, pentru ca noi să umblăm mereu cu El și să fim cu El pentru totdeauna. Și cei vindecați de Dumnezeu și care merg cu El peste tot, aceia văd suferința și o alină, pentru că sunt prieteni reali ai tuturor. Și această prietenie sfântă, prietenia duhovnicească, e prietenia cu toți oamenii, pentru că noi ne rugăm pentru toți și îi iubim pe toți și le dorim tuturor să se mântuie. Amin!
[1] Începută la 7. 04, în zi de miercuri, pe 22 mai 2024. Soare, 14 grade, vânt de 3 km/ h.