Meseria de romancier [6]

Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion, Ed. Polirom, 2016, 288 p.

*

Îi place să corecteze la nesfârșit la romanele sale, p. 139-140.

Nu își citește romanele publicate, că știe că o să mai găsească greșeli, p. 141.

N-a scris la cerere, Ibidem. Deși puțin mai jos spune că da.

„Timpul tăcerii în care cultiv mugurii romanului care crește în mine. Îmi cultiv în același timp și dorința de a scrie”, Ibidem.

„diferența dintre apa caldă a unui izvor termal și apa caldă din cada de acasă. Când intri în izvorul termal, chiar dacă temperatura apei nu este foarte ridicată, căldura îți pătrunde până în cele mai adânci fibre ale trupului și rămâne cu tine chiar și după ce ai ieșit din bazin. Apa caldă din cadă nu te încălzește în profunzime și, cum ai ieșit, te‑a și luat frigul”, p. 142.

„Nu este rolul autorului să afirme valoarea lucrărilor lui”, p. 145. Ba da, este! Și chiar trebuie să aibă conștiința valorii. Dacă fiecare om ar avea conștiința valorii lui și ar acționa în conformitate, nu am mai avea oameni care se pierd din modestie, pentru că nu cred că sunt în stare de lucruri mari, și nici jigodii orgolioase care nu știu cum să se mai autoproclame, deși n-au nici pe departe talentul sau înzestrările pe care le pretind.

„Cei care pot emite o judecată sunt, nu mai e nevoie s‑o spun, cititorii”, Ibidem. Și dacă pe cititori nu-i duce capul? Ăsta e un enunț ipocrit, din partea unui scriitor care are succes la public și vrea să placă în continuare…Dar dacă ar fi fost unul care ar fi avut conștiința talentului său și nu l-ar fi înțeles nimeni? Totuși, și el adaugă: „valoarea o poate scoate la iveală doar timpul”. De fapt, Dumnezeu, în timp…

Cei care scriu „simt cum izvorăște, în interiorul lor, o putere specială”, p. 149.

Uneori scrie și romane la cerere, p. Ibidem. La cererea unei edituri.

„Eu câteodată am senzația că stau de unul singur pe fundul unui puț adânc. Nu vine nimeni să mă salveze și nici să mă bată pe umăr, lăudându‑mă pentru cât am muncit peste zi. Rezultatul obținut se întâmplă să fie lăudat (bineînțeles, dacă lucrurile merg bine), dar aproape nimeni nu se gândește și la munca depusă. Aceasta este o povară pe care scriitorul trebuie s‑o poarte singur în spate, în tăcere”, p. 151.

„Un studiu recent spune că neuronii aflați în acea parte a creierului numită hipocamp se înmulțesc vertiginos în urma exercițiilor aerobice. O mișcare moderată, efectuată pe o perioadă de timp mai îndelungată, cum ar fi înotul sau joggingul. Dar ce să vezi? Neuronii nou generați, dacă nu sunt folosiți timp de 28 de ore, pier. (Mare păcat de ei!) Pe de altă parte, dacă neuronii abia născuți primesc un stimul de natură cognitivă, încep să se activeze, se conectează la rețeaua creierului și devin o componentă organică a sistemului de transmisie a semnalelor. Practic, rețeaua creierului se ramifică și devine mai densă. Așa crește capacitatea de învățare și de memorare. Gândirea devine mai complexă și, ca rezultat, se ajunge la capacitatea de adaptare rapidă a modului de gândire la diferite situații și la creativitate. În concluzie, îmbinarea zilnică a exercițiilor fizice cu activitățile cognitive are o influență cât se poate de benefică asupra muncii creative desfășurate de scriitori”, p. 154-155.

Vorbește de coborârea în „bezna” sufletului și a conștiinței, în „bezna din subteran”, pentru a putea scrie un roman. Însă acolo, zice el, sunt „viețuitoare” care „îi buimăcesc pe oameni”, p. 159. Dar și „caverne întortocheate, ca niște labirinturi. Cine nu e atent se rătăcește și poate că nu mai reușește să se întoarcă la suprafață”, p. 160.

Însă ce scoate la iveală din aceste „bezne” și „caverne” și transpune în romane? Și de ce consideră că poveștile pe care le compune coborând în aceste bezne și caverne sunt benefice pentru el și pentru alții? Nu ne spune…Doar că simte o mare satisfacție…

„Acolo, în beznă, se împletesc inconștientul colectiv şi inconștientul individual, timpurile ancestrale și prezentul. Noi le aducem la lumină fără să le separăm și uneori rezultatul poate fi periculos”, p. 160.

Măcar recunoaște că există un pericol…

Undeva, mai pe la începutul cărții, spunea că l-a citit pe Dostoievski, mai înainte de a începe el însuși să scrie. Însă Dostoievski e ortodox și, la ortodocși, coborârea în „subteranele” conștiinței e un imperativ religios. Însă această coborâre se face odată cu rugăciunea cu mintea în inimă și împreună cu harul dumnezeiesc. În timp ce Murakami mărturisește că a apelat la sportul de performanță pentru a-și păstra sănătatea mentală, pe care o simțea amenințată de coborârea în „bezna” sufletului.

Și termenii în care descrie ceea ce trăiește sunt foarte semnificativi. Pentru că lumea sufletului din adânc este o peșteră întunecată și abisală, în care trăiesc monștrii obsesiilor și ai patimilor. Și doar pogorându-ne cu Hristos în iadul nostru sufletesc se poate face lumină. Dar scriitorii eterodocși sau necredincioși aduc la suprafață doar chipuri care să impresioneze publicul, ale acestei vieți interioare prea puțin lămurite inclusiv pentru ei.

Însă, prin aceasta, ajung să mărturisească că în om există abisuri sufletești, o viață lăuntrică care pentru cei mai mulți rămâne „beznă” toată viața, dar din care ies „viețuitoare” tot mai rele, cu cât omul e mai egoist și mai rău.

Măcar Murakami vorbește cu onestitate despre realitatea experienței scrisului, pe când ai noștri scriitori, cel mai adesea, se ascund în spatele unor formule estetice și nu vorbesc niciodată deschis despre ce trăiesc și li se întâmplă cu adevărat. Pentru că, dacă ar fi sinceri, și-ar goni cititorii…