Cei frumoși și cei buni [2]
Cristian Fulaș, Cei frumoși și cei buni (nuvele), Ed. Polirom, Iași, 2017, 180 p.
*
A 4-a nuvelă: Giovanni. Începe în p. 117. În drum spre Roma, p. 117. Și Giovanni, pe numele lui din buletin, e Ionel, de 30 și ceva de ani, p. 118. Care a trăit viață de mizerie în Italia, atunci când a fugit din țară, p. 118. După ce fură și se descurcă, p. 121. Camerista albaneză era o arzoaică, p. 122 = o bunăciune[1] și o chema Abena, adică cea născută marți, p. 123.
Suferința în dragoste, p. 123; „topindu‑se de dor”, p. 124; se simte pângărită după viol, p. 126; vede Coloana lui Traian, p. 128; pactizează cu mafia, p. 128; se roagă, p. 129. „Mașina nu scotea nici un sunet, aluneca pe șosea ca o barcă pe apă”, p. 130. E primit la vila mafiei, p. 131. Vorbește cu Nicola, mâna dreaptă a șefului, p. 132, și acela își dă seama că e un om bun la toate, un șofer, p. 132. Îi va da mașină și casă, dacă va lucra pentru ei, p. 133.
Ajunge înstărit în Italia, p. 134; îi vine ideea să își facă vilă la el în sat, în România, p. 134; cea mai ieftină mâncare și băutură, p. 136; fruttivendolo (vânzător de fructe), p. 138; moare cel bătut și el îl împinge în șanțul de scurgere, p. 140.
Somnul ca de plumb, p. 141. Roberto, copilul lor, se naște în sătucul unde ei se ascundeau, p. 142; Ionel infractorul înțelege că „banii nemunciți vin cel mai ușor și oamenii cinstiți nu sunt de încredere”, p. 143. Pentru că infractorii au nevoie doar de cei pătați ca ei, căci sunt la fel de ușor de șantajat.
Ultima nuvelă: În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă. Începe în p. 145. Regimurile totalitare sunt identice, p. 146. Prețuiește mult manuscrisele, p. 147.
„nu‑mi voi înmuia vârfurile degetelor în urâtul istoriei”, p. 149; textul nesemnat, p. 152; confesiune: „așa e viața mea și nu am cum să schimb ceva, sunt pe de o parte prea comod, pe de altă parte prea fricos”, p. 154.
Vocea internă a autorului e cea care „impune textul, cea care îl dictează și care decide în ce direcție se va îndrepta el”, p. 155. Dorința de a ieși din anonimat, p. 156. Devalorizarea tragicului, p. 160. Banalizarea morții, p. 160.
Sărăcia a devenit un discurs triumfalist, p. 161; ajunge la ideea inumană că tragicul nu mai țin de om, ci de financiar, pentru că fluctuațiile bursei creează isterie, p. 162. Cum e azi: „lumea noastră nu mai e una centrată pe om, nu ființa cugetătoare dă măsura locului în care este, ci lucrurile pe care aceeași ființă le posedă sau controlează”, p. 162-163. Fapt pentru care „dispariția lucrului e tragică, moartea unui om e simplă statistică. Motiv de numărătoare, nicidecum de suferință”, p. 163.
„epoca lucrurilor a luat de mult locul epocii oamenilor”, p. 164. Numai că lucrurile sunt importante pentru că oamenii au nevoie de ele. Sau cred că au nevoie de toate lucrurile pe care le folosesc. Materialismul comercial al zilei e boala noastră, nu a lucrurilor. Pentru că noi suntem consumatorii lor.
„epoca dezumanizării euforice”, p. 165; față în față cu câinii, p. 166; „ochii umezi ai înfrângerii”, p. 169; „m‑am năpustit asupra tastaturii”, p. 169; în Italia: „am privit câmpurile ca pe singura casă imaginabilă”, p. 171. Ca pe o liniște de care avem nevoie.
Lupta cu câinii, p. 172; „trăiesc cu convingerea că singurul prezent al nostru stă în memorie, iar trecutul și viitorul pur și simplu nu există”, p. 173. Memoria noastră ne permanentizează trecutul, dar nu ne face niciodată trecutul prezent sau viitorul prezent. E o iluzie că trăim numai în prezent, fără raportarea la trecutul și viitorul nostru.
„deplasarea atenției”, p. 176; își prezintă singurătatea acceptată ca pe „o stare de spirit pozitivă, explozivă, exuberantă; e starea celui fericit cu nimicul, cu monotonia”, p. 176. A ajuns să creadă că „singurătatea din literatură a fost și este mai degrabă o lovitură publicitară, un efect scenic, nicidecum o stare de bine asumată, dorită și realizată”, p. 177.
Teama de oamenii morți, p. 178; din nou despre strigoi, p. 179; frica de Cimitir și de apariții neașteptate, p. 179.