Minunata lume nouă [4]

Aldous Huxley, Minunata lume nouă, ediția a III-a, traducere și note de Suzana și Andrei Bantaș, Ed. Polirom, 2011.

*

„Joi seara, o dată la două săptămâni, Bernard participa la Ritualuri ale Solidarității și Înfrățirii”, p. 83.

„Președintele făcu din nou semnul T și se așeză. Slujba rituală începuse. În mijlocul mesei fură așezate tabletele de soma sanctificate. Potirul cu înghețată de căpșuni cu soma urma să treacă din mână în mână ca o cuminecătură și fiecare dintre ei urma să soarbă din el rostind formula magică : „Beau pentru nimicirea mea”. Apoi, acompaniate de orchestra sintetică, glasurile lor înălțară Primul Imn al Solidarității”, p. 86. Deși Îl neagă pe Dumnezeu, le place blasfemia, ca și sataniștilor.

„se treziră dansând în asfințitul stacojiu al unui Depozit de Embrioni.  Orgie-beție!… Orgie și magie!”, p. 90. „un imens porumbel negru se întindea binevoitor asupra dansatorilor aflați acum unul cu fața în jos, celălalt cu fața în sus”, p. 91.

„la ce servește timpul dacă nu ca să-l pierzi? întrebă puțin uluită Lenina”, p. 95. Întrebată de Bernard Marx dacă nu ar vrea să fie liberă, Lenina răspunde: „Sunt liberă să mă distrez”. Fiindcă un slogan era: „În era noastră înnoită toată lumea-i fericită”, p. 98.

„nu înțeleg de ce nu iei puțină soma când îți vin idei dintr-astea de groază”, p. 98. De fapt, toată lumea se droga continuu, provocându-și astfel sentimente de fericire falsă.

„Lenina se strădui din răsputeri să-și astupe urechile minții”, p. 100. Un alt slogan era: „Nicicând pe mâine nu lăsa prilejul de a te distra”, ibidem.

Bernard cere „Directorului” permis pentru a vizita împreună cu Lenina „Rezervația de Sălbatici din New Mexico”, în America, și află de la acesta că fusese și el acolo în tinerețe cu o fată, dar fata se pierduse din cauza unei furtuni și el se întorsese singur, p. 102-104.

Oamenii nu aveau voie să scadă „de la nivelul corespunzător de decență infantilă”, p. 105.

Cei doi călătoresc cu Racheta Pacificul Albastru, p. 106.

Guvernatorul le spune că în Rezervație copiii încă se mai nasc, lucru care e „revoltător”, p. 109. Aici trăiesc cca 60.000 de indieni și metiși care „își păstrează încă obiceiurile și datinile respingătoare”, p. 110.

Casa de odihnă din pueblo, satul indienilor din Valea Malpais, p. 113.

În rezervație îi întâlnesc pe John și pe mama sa, Linda, p. 123 ș.u., despre care Bernard își dă seama că este fata care se pierduse cu mulți ani în urmă, amanta Directorului, iar John era fiul lui.

Sermon at All Saints Sunday [2024]

My beloveds[1],

nor can we imagine the number of God’s Saints. And if their multitude is immense, we still do not know all their names. But God knows everyone! And He knows them, as He knows us, because He helps us all to save ourselves. And His Saints are from all social states, from all ages and from all countries of the world. That’s why today’s Church day is the day of joy for the whole world, because the Saints of God from all over the world are liturgically remembered together. And they are mentioned together because they are together in the Empire of God[2].

And all the Saints of God come from the one Church of God on earth. For there is only one Church of God, as there is only one Empire of God. And His Church, the one, is the preserver of life with God and of saving faith, because God works unceasingly to save people in His Church. We receive God’s glory through all Church Services and the ascetic life of the Church is our life full of His eternal and uncreated glory. And if we want to know how the Saints of God sanctified themselves, we can read their Lives on centuries, in order to see the same faith and the same service and the same ascesis of the Church[3].

The Church assumed all the Saints of the Old Testament, and until 1054 the Saints of God are common the east and the west of the Church. Because the Church of Pentecost considers itself the real successor of the mosaic Church, of the Church of the Old Testament, because it believed in the Messiah that Israil [Ἰσραήλ] was waiting for. And that is why the Church is the true Israil of God, because the spiritual Israil is His Church. And when the great and unhealed schism occurred in 1054, no „saint” proclaimed by roman catholicism entered in the Church’s synaxar, because all God’s Saints are within His Church[4].

And what is this telling us? That the boundaries of the Church are its faith. Because you enter in the Church through faith and through the Holy Mysteries of Baptism, Chrismation and Eucharist, and you stay in the Church and sanctify yourself continuously, if you let yourself be led by God in all your affairs. And because all of holiness is in His Church, that is precisely why you cannot sanctify yourself outside of it, because the Saints are the clear expression of the Church’s life and faith[5].

The first Saints of the Church are also the first people created by God. The Holy Protoparents Adam [Ἀδάμ] and Eva [Εὕα] are the first Saints of the Church, and the Lord Iisus Hristos [Ἰησοῦς Χριστός] takes them out of Hell, at His Resurrection, together with all the Saints of the Old Testament. Therefore, being taken out of Hell by the Lord, the Church honors those of old as her own, because she is the Israil of God[6].

The Holy Martyrs of the Church died in terrible torments. And they were martyred, because they did not oppose their persecutors. They knew that people can only kill their body, because their soul is alive forever. And the persecution against the Church was and is the most obvious of all, although everyone looks at the persecution against the Church as a spectacle and not as a genocide. But in the Empire of God is a whole world that got there as a result of the genocide against christians. And this genocide was and is a purely religious one, it was and is a mass extermination of christians[7].

The Hierarchs of the Church who died martyred are the Saints Heiromartyrs of the Church. In the first century of the Church, Saint Heiromartyr Dionisios the Areopagitis [Διονύσιος Ἀρεοπαγίτης], the great Theologian of the Church, evangelizes Gallia, together with his Saints disciples Rusticos [Ρουστικὸς] and Elefterios [Ἐλευθέριος], and is martyred in Paris[8]. His theology is normative for the Church, despite his recent detractors. Because from him we learn what the Church looked like in the first century, how it was served, how it was believed, the entire angelic theology being the result of his divine views[9].

I do not share the reluctant position towards the western Saints of the Church. That is precisely why I seek to translate and know more and more of their Lives and theology. The theology of Saint Hierarch Augustinus of Hippo, of Saint Hieronymus the Confessor, of Saint Pious Beda must be translated and commented at length. All the theology of the Saints from the West and from the East must be translated and commented punctually, because it all represents the treasure of faith of the Church. And to minimize a Saint means to minimize God, Who enlightened him in divine things[10].

I love the Holy Theologians of the Church in a special way, because they are my enlightenment in divine things, but all the Saints conquer me by their faith, by their obedience, by their purity, by their unceasing sacrifice. Everyone teaches us unique things, because everyone is unique. And personal uniqueness is God’s great gift to humanity, because everyone comes with something special, with something unique for everyone. But you must highlight your uniqueness, highlight it in your vocation, in your call from God, so that it is a common good, a good of the whole Church[11].

The Pious Saints are the people of ascesis, of the Monastery, but who helped us all from everywhere. The ascetical and mystical life of Saint Simeon the New Theologian was a great guide for my life and my theology. In my doctoral thesis[12] I talked about the sight of God at Saint Simeon, but his way of writing theology completely won me over, because he wrote theology from the midst of his enlightenments and views of the divine. And this is, of fact, the true theology: which is written on the basis of mystical experiences, of direct knowledge of life with God[13].

The Holy Emperors or Military Saints fought the real, hard wars on the battle front, but, primarily, they fought the inner war with demons and passions, and won. But the interior war is the real war of christians. When the Saints were persecuted and did not oppose them, they were fighting with the interior war, with the ghostual one, against the demons and their passions. And their victory is very important to us, because we are fighting the same war. And if they have overcome, we can also overcome, with their help, because their ghostual help is essential in our ghostual struggle[14].

The Holy Infant Martyrs are the most vivid proof of the fact that God loves the purity of man. He, the One who asks us to purify our hearts so that we can see Him ghostually, loves all our efforts to purify ourselves for Him. And when He asks us to renounce everything for Him, God asks us to stick to Him completely, because our salvation is our filling with His holiness. And His holiness is His uncreated and eternal glory, for which Saint Archbishop Grigorios Palamas fought theologically, in order to convey to us the reality of the Living God. Because only the Living God makes us alive and sanctifies us without ceasing[15].

And when we have the perspective of our eternal union with all the Saints of God, then we have the perspective of ghostual diversity. Because we must unite in our heart the love for all His Saints, those so diverse in holiness and in theological knowledge. And if we want to be with the Saints, then we want to be with all people, because everyone is called to the holiness of God. And through this we fulfill the will of God, of the One who wants everyone to be saved and to come to His divine knowledge. And man’s effort of will is now presented as determining, because God does not want to save us by force, but the salvation is our collaboration with God in everything we do[16].

Therefore, my beloveds, today’s feast teaches us that the unity, the communion, the holiness are the real values ​​of man and they lead us to the Empire of God. The disunity, the selfishness, the indifference are man’s maladies and not his virtues. If you cannot bear the personal diversity of the Church, you are not of the Empire. But you are not of the Empire even if you do not support unity in the Church. Because ghostual unity and personal diversity are together in the one who loves God, but also loves people. Amin[17]!


[1] Started at 7. 50, in day of wednesday, on 26 june 2024. Sun, 24 degrees, wind of 3 km/h.

[2] nici nu ne putem închipui numărul Sfinților lui Dumnezeu. Și dacă mulțimea lor e imensă, tot la fel nu știm toate numele lor. Dar Dumnezeu îi cunoaște pe toți! Și îi cunoaște pe ei, cum ne cunoaște și pe noi, pentru că El ne ajută pe toți să ne mântuim. Și Sfinții Lui sunt din toate stările sociale, de toate vârstele și din toate țările lumii. De aceea, ziua de azi a Bisericii e ziua de bucurie a întregii lumi, pentru că Sfinții lui Dumnezeu din toată lumea sunt pomeniți liturgic împreună. Și sunt pomeniți împreună pentru că ei sunt împreună în Împărăția lui Dumnezeu.

[3] Și toți Sfinții lui Dumnezeu vin din singura Biserică a lui Dumnezeu de pe pământ. Căci există o singură Biserică a lui Dumnezeu, după cum există o singură Împărăție a Lui. Și Biserica Lui, cea una, e păstrătoarea vieții cu Dumnezeu și a credinței celei mântuitoare, pentru că Dumnezeu lucrează neîncetat mântuirea oamenilor în Biserica Sa. Slava lui Dumnezeu o primim prin toate Slujbele Bisericii și viața ascetică a Bisericii e viața noastră cea plină de slava Lui cea veșnică și necreată. Și dacă vrem să știm cum s-au sfințit Sfinții lui Dumnezeu, putem să citim Viețile lor pe secole, pentru ca să vedem aceeași credință și aceeași slujire și aceeași asceză a Bisericii.

[4] Biserica și-a asumat toți Sfinții Vechiului Testament, iar până la 1054 Sfinții lui Dumnezeu sunt comuni răsăritului și apusului Bisericii. Pentru că Biserica Cincizecimii se consideră continuatoarea reală a Bisericii mozaice, a Bisericii Vechiului Testament, pentru că ea a crezut în Mesia pe care Îl aștepta Israil. Și de aceea Biserica e adevăratul Israil al lui Dumnezeu, pentru că Israilul cel duhovnicesc este Biserica Lui. Și când marea și nevindecata schismă s-a produs în 1054, niciun „sfânt” proclamat de romano-catolicism n-a mai intrat în sinaxarul Bisericii, pentru că toți Sfinții lui Dumnezeu sunt înăuntrul Bisericii Sale.

[5] Și ce ne spune acest lucru? Că granițele Bisericii sunt credința ei. Pentru că în Biserică intri prin credință și prin Sfintele Taine ale Botezului, Mirungerii și Euharistiei și rămâi în Biserică și te sfințești neîncetat, dacă te lași condus de Dumnezeu în toate cele ale tale. Și pentru că toate ale sfințeniei sunt în Biserica Lui, tocmai de aceea nu te poți sfinți în afara ei, pentru că Sfinții sunt expresia clară a vieții și a credinței Bisericii.

[6] Primii Sfinți ai Bisericii sunt și primii oameni creați de Dumnezeu. Sfinții Protopărinți Adam și Eva sunt primii Sfinți ai Bisericii și pe ei îi scoate Domnul Iisus Hristos din Iad, la Învierea Lui, dimpreună cu toți Sfinții Vechiului Testament. De aceea, fiind scoși cu toții din Iad de către Domnul, Biserica îi cinstește pe cei din vechime ca pe ai ei, pentru că ea este Israilul lui Dumnezeu.

[7] Sfinții Mucenici ai Bisericii au murit în chinuri groaznice. Și ei au fost martirizați, pentru că nu s-au opus prigonitorilor lor. Ei știau că oamenii nu pot omorî decât trupul lor, pentru că sufletul lor este viu veșnic. Și persecuția împotriva Bisericii a fost și este cea mai evidentă dintre toate, deși toată lumea privește la persecuția împotriva Bisericii ca la un spectacol și nu ca la un genocid. Dar în Împărăția lui Dumnezeu este o întreagă lume care a ajuns acolo ca urmare a genocidului împotriva creștinilor. Și acest genocid a fost și este unul pur religios, a fost și este o exterminare în masă a creștinilor.

[8] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/794/sxsaintinfo.aspx.

[9] Ierarhii Bisericii care au murit martirizați sunt Sfinții Sfințiți Mucenici ai Bisericii. În secolul I al Bisericii, Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul, marele Teolog al Bisericii, evanghelizează Gallia, dimpreună cu Sfinții săi ucenici Rusticos și Elefterios, și e martirizat la Paris. Teologia sa e normativă pentru Biserică, în ciuda detractorilor săi recenți. Pentru că de la el aflăm cum arăta Biserica în secolul I, cum se slujea, cum se credea, întreaga teologie îngerească fiind urmarea vederilor sale cele dumnezeiești.

[10] Nu împărtășesc poziția reticentă față de Sfinții din partea de apus ai Bisericii. Tocmai de aceea caut să traduc și să cunosc tot mai mult Viețile și teologia lor. Teologia Sfântului Ierarh Augustinus de Hippo, a Sfântului Hieronymus Mărturisitorul, a Sfântului Cuvios Beda trebuie traduse și comentate pe larg. Toată teologia Sfinților din Apus și din Răsărit trebuie tradusă și comentată punctual, pentru că toată reprezintă comoara de credință a Bisericii. Iar a minimaliza un Sfânt înseamnă a-L minimaliza pe Dumnezeu, Care l-a luminat în cele dumnezeiești.

[11] Îi iubesc într-un mod aparte pe Sfinții Teologi ai Bisericii, pentru că ei sunt luminarea mea în cele dumnezeiești, dar mă cuceresc toți Sfinții prin credința lor, prin ascultarea lor, prin curăția lor, prin jertfa lor neîncetată. Fiecare ne învață lucruri unice, pentru că fiecare este un unic. Și unicitatea personală e marele dar al lui Dumnezeu pentru umanitate, pentru că fiecare vine cu ceva special, cu ceva unic pentru toți. Dar unicitatea ta trebuie să o scoți în relief, să o scoți în relief în vocația ta, în chemarea ta de la Dumnezeu, pentru ca ea să fie un bun comun, un bun al întregii Biserici.

[12] It is here, for download: The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian (499 pages): https://www.teologiepentruazi.ro/2014/09/15/the-sight-of-god-in-the-theology-of-saint-symeon-the-new-theologian/.

[13] Sfinții Cuvioși sunt oamenii ascezei, ai Mănăstirii, dar care ne-au ajutat pe toți de oriunde. Viața ascetică și mistică a Sfântului Simeon Noul Teolog mi-a fost un mare îndrumar pentru via mea și pentru teologia mea. În teza mea doctorală am vorbit despre vederea lui Dumnezeu la Sfântul Simeon, dar modul său de a scrie teologie m-a biruit în mod deplin, pentru că a scris teologie din mijlocul luminărilor și vederilor sale celor dumnezeiești. Și aceasta este, de fapt, adevărata teologie: care se scrie pe baza experiențelor mistice, a cunoașterii directe a vieții cu Dumnezeu.

[14] Sfinții Împărați sau Sfinții Militari au dus războaiele reale, grele, pe frontul de luptă, dar, în primul rând, au dus războiul interior, cu demonii și cu patimile, și au biruit. Dar războiul interior e adevăratul război al creștinilor. Când Sfinții erau persecutați și nu se împotriveau lor, ei se luptau cu războiul cel interior, cu cel duhovnicesc, împotriva demonilor și a patimilor lor. Și biruința lor e foarte importantă pentru noi, căci și noi ducem același război. Și dacă ei au biruit, putem și noi să biruim, cu ajutorul lor, pentru că ajutorul lor duhovnicesc este esențial în lupta noastră duhovnicească.

[15] Sfinții Mucenici Prunci sunt dovada cea mai vie a faptului că Dumnezeu iubește curăția omului. El, Cel care ne cere să ne curățim inimile pentru ca să Îl putem vedea duhovnicește, iubește toate eforturile noastre de a ne curăți pentru El. Și când ne cere să ne lepădăm de toate pentru El, Dumnezeu ne cere să ne lipim cu totul de El, pentru că mân- tuirea noastră este umplerea noastră de sfințenia Lui. Și sfințenia Lui este slava Lui cea necreată și veșnică, pentru care Sfântul Arhiepiscop Grigorios Palamas s-a luptat teologic, pentru ca să ne transmită realitatea Dumnezeului Celui Viu. Pentru că numai Dumnezeul Cel viu ne face vii pe noi și ne sfințește neîncetat.

[16] Și când avem perspectiva unirii noastre veșnice cu toți Sfinții lui Dumnezeu, atunci avem perspectiva diversității duhovnicești. Pentru că trebuie să unim în inima noastră iubirea pentru toți Sfinții Lui, cei atât de diverși în sfințenie și în cunoaștere teologică. Și dacă vrem să fim cu Sfinții, atunci vrem să fim cu toți oamenii, pentru că toți sunt chemați la sfințenia lui Dumnezeu. Și prin aceasta împlinim voia lui Dumnezeu, a Celui care voiește ca toți să se mântuie și să vină la cunoașterea Lui cea dumnezeiască. Iar efortul de voință al omului este prezentat acum ca determinant, pentru că Dumnezeu nu voiește să ne mântuie cu forța, ci mântuirea e conlucrarea noastră cu Dumnezeu în tot ceea ce facem.

[17] Așadar, iubiții mei, praznicul de astăzi ne învață că unitatea, comuniunea, sfințenia sunt valorile reale ale omului și ele ne duc în Împărăția lui Dumnezeu. Dezbinarea, egoismul, indiferența sunt maladiile omului și nu virtuți ale sale. Dacă nu suporți diversitatea personală a Bisericii, nu ești al Împărăției. Dar nu ești al Împărăției nici dacă nu suporți unitatea în Biserică. Pentru că unitatea duhovnicească și diversitatea personală sunt împreună în acela care Îl iubește pe Dumnezeu, dar îi iubește și pe oameni. Amin!

Sermon at the Holy Apostles Petros and Pavlos [2024]

My beloveds[1],

we do not understand the preaching efforts of the Holy Apostles, because we have never converted tens, hundreds, thousands of people. We have not convinced hundreds of people to believe in God, and therefore we do not understand the weight of their ministry. And, above all, we do not understand their godly zeal, because we are comfortable people, who are not interested in helping others. And if in us there is no zeal for service, there is neither the joy of communion, nor the joy of being friends with those who, until yesterday, were enemies of the Church[2].

But the Holy Apostles experienced this strange joy of communion with their former enemies. They sat at table with their enemies, because they had persuaded them, by the grace of God, to be His servants. And when you convince your enemies to be your friends, then you prove that your love for people is real, because you want the good of everyone and not just of those next to you. Because good only for friends is a selfish one, it’s a narrow one. And you prove that you really love the good, when you want the good for all, when you have a universal perspective on the salvation of people[3].

Our way of thinking is parochial, compared to the universalist way in which the Holy Apostles thought. We think in small, comfortable parameters, without caring about others. That is why, when we preach or when we write a book, we do not think of the whole Church, of the ecumenical benefit of the Church, of the good of all, but only of our national perspective. And this is because we do not breathe theologically day by day, because we do not live with the care of the entire Church of God. And, punctually, we do not re-actualize the apostolic perspective in our life, but a telluric way of seeing things. Because we fight for our parish and for our national Church, but not for the whole Church of God[4].

And why are things like this? Simple! Because the presence of God in us, which we confess theologically, is absent. We have learned the theological terms, we use them as we please, but we do not have the glory of God in ourselves. We like to talk about the continuous Pentecost from the Church, about how we share with the Lord, but we have nothing of His continuous presence in us. Because we say one thing and live nothing. We say one thing and we don’t have in us what we say we have: His glory. And because we did not have His glory, that is precisely why we do not have apostolic zeal, that is, the holy desire to help everyone to be saved[5].

The Holy Apostle Petros assumed all his life the fact that he renounced the Lord. He assumed continually his fall and learned from it to care for all people, absolutely everyone. Saint Apostle Pavlos continually assumed that he persecuted the Church of God and considered himself the least of all in the Church. And from here he learned to serve everyone, because everyone needs God’s salvation. Because whoever truly repents, he learns to truly love people, to love their salvation, to sacrifice himself for their salvation[6].

At the opposite pole, who, being a member of the Church, does not seek to be saved in the Church, only seeks to attain, to become rich. And he enriches himself from the money of faithful people in indifference to them. And he does not care about them, because it is not God who shepherds him, but demons deceive him. And this deception is so great and painful, that it makes his pastoral ministry inactive, because he is interested in money, only money, and not the salvation of people[7].

But our Divine Apostles were interested in people, because they were interested in their eternal salvation. And he spoke to them in their understanding, he spoke to them at length, he explained all things theologically, so that people would believe and live godly and be saved. And because they took care of everyone with responsibility, this care also converted those around them, like a wave that makes bigger waves. And this is the apostolic care: the one that is attentive to everyone, because everyone counts in God’s Church[8].

However, the two Apostles were taught by God through visions and divine illuminations what to do, what to do punctually in the Church and in their preaching work. The conversion of Saint Apostle Pavlos was through a great vision, so was the reception of the gentiles into the Church: Saint Apostle Petros had a vision for it. But in order to have divine visions and illuminations you must always stand in the glory of God. You must always have His glory within yourself. This is precisely why you cannot do theology without His glory in you, nor can you convince people to believe in God, unless His glory enters from you into them to convince them that you are speaking God’s truth[9].

We speculate theologically, we like to quote profusely from the books we read, we like empty words, because we like to be theological charlatans. And the theological charlatans do not care about God, because they like glory from men. They want to convince them that they are „Holy” in the absence of holiness. That’s why they don’t care about their lives, they don’t want to change, they never want to be truly Saints, because money is their life. And that is why the illness of the Church is within her, it is in those who parasitize her life and ministry, in those who mystify her worldly importance[10].

During communism, the hierarchy of the Church played according to what the dictators sang to them, now, in capitalism, they play according to the economic interests they want to get.  That is why the care of the human institution of the Church is greater than the care of the faithful, but the faithful are the ones who hold the Church on their palms. When the faithful generation of today will die, this in the next 5-10 years, the Church will be in a position to evangelize the romanian people, which it has not evangelized until now, but only ate their money. And here, in Romania, as well as other parts of the Church, we must evangelize the orthodox world, bring it back to the Church, if we want the Churches not to turn in discotheques, in bars, in brothels[11].

The rush for money and indifference to the faithful emptied the roman catholic and protestant dwellings. But, above all, Churches perish when they are served by people who do not have the glory of God in them and who never think about their salvation and the salvation of people. The human calculations have nothing to do, however, with God’s will. God wants us to trust Him and wait on Him for our salvation. Because the expectation of the Holy Apostles was only God and only from Him they expected the practical solution for the life of the Church[12].

And the practical solution is received through prayer. But through that prayer that is done with God, because He is in us all the time through His glory. And His glory is always in you, because you have perfectly chosen the path of holiness and do not depart from it. That’s why you pray to God with confidence and He truly enlightens you, because you are His Servant and not the employee of the Church. And the employees of the Church are unlettered to the ghostual ones, because they are only interested in the salary and nothing else[13].

Therefore, my beloveds, the apostolic perspective of the Church is ghostual and universalist. Whoever lives in the Holy Ghost, i.e. in His glory, thinks about the salvation of all and not just about his salvation. And the ghostual life of the Church is the life that convinces on the whole men, that renews him, that radically changes him, because it is the life of God poured into people. And if Petros is the rock of our theology, Pavlos is our humility, because he teaches us all to see ourselves small before God. And those who want to follow them, must dedicate their lives to the service of others, the service of all. Amin![14].


[1] Started at 8.22, in day of tuesday, on 25 june 2024. Sun, 24 degrees, wind of 3 km/h.

[2] noi nu înțelegem eforturile predicatoriale ale Sfinților Apostoli, pentru că n-am convertit niciodată zeci, sute, mii de oameni. Noi n-am convins sute de oameni să creadă în Dumnezeu și de aceea nu înțelegem greutatea slujirii lor. Și, mai ales, nu înțelegem râvna lor cea dumnezeiască, pentru că suntem oameni comozi, care nu ne interesează să îi ajutăm pe alții. Și dacă în noi nu există râvna slujirii, nu există nici bucuria comuniunii, nici bucuria de a fi prieteni cu cei care, până mai ieri, erau dușmanii Bisericii.

[3] Dar Sfinții Apostoli au trăit această străină bucurie a comuniunii cu foștii lor dușmani. Ei au stat la masă cu vrăjmașii lor, pentru că i-au convins, prin harul lui Dumnezeu, să fie slujitorii Lui. Și când îți convingi dușmanii să îți fie prieteni, atunci dovedești că iubirea ta pentru oameni e reală, pentru că vrei binele tuturor și nu doar al celor de lângă tine. Căci binele doar pentru prieteni e unul egoist, e unul îngust. Și dovedești că iubești binele cu adevărat, când vrei binele pentru toți, când ai o perspectivă universală asupra mântuirii oamenilor.

[4] Modul nostru de a gândi e parohial, în comparație cu modul universalist în care gândeau Sfinții Apostoli. Noi gândim în parametri mici, comozi, fără să ne intereseze de ceilalți. De aceea, când predicăm sau când scriem o carte, nu ne gândim la întreaga Biserică, la folosul ecumenic al Bisericii, la binele tuturor, ci doar la perspectiva noastră națională. Și aceasta pentru că nu respirăm teologic zi de zi, pentru că nu trăim cu grija întregii Biserici a lui Dumnezeu. Și, punctual, noi nu reactualizăm perspectiva apostolică în viața noastră, ci un mod teluric de a vedea lucrurile. Pentru că noi luptăm pentru parohia noastră și pentru Biserica noastră națională, dar nu pentru întreaga Biserică a lui Dumnezeu.

[5] Și de ce se petrec astfel lucrurile? Simplu! Pentru că prezența lui Dumnezeu în noi, pe care o mărturisim teologic, e absentă. Am învățat termenii teologici, îi folosim cum dorim, dar nu avem slava lui Dumnezeu în noi înșine. Ne place să vorbim despre Cincizecimea continuă din Biserică, despre cum ne împărtășim noi cu Domnul, dar nu avem nimic din prezența Lui continuă în noi. Pentru că spunem una și trăim nimic. Spunem una și n-avem în noi ceea ce spunem că avem: slava Lui. Și pentru că nu aveam slava Lui, tocmai de aceea nu avem nici râvnă apostolică, adică dorința sfântă de a-i ajuta pe toți să se mântuie.

[6] Sfântul Apostol Petros și-a asumat toată viața faptul că el s-a lepădat de Domnul. El și-a asumat continuu căderea lui și a învățat din ea să aibă grijă față de toți oamenii, de absolut toți. Sfântul Apostol Pavlos și-a asumat continuu că a prigonit Biserica lui Dumnezeu și s-a socotit cel mai mic dintre toți în Biserică. Și de aici a învățat să le slujească tuturor, pentru că toți au nevoie de mântuirea lui Dumnezeu. Pentru că cine se pocăiește cu adevărat, acela învață să iubească cu adevărat oamenii, să iubească mântuirea lor, să se jertfească pentru mântuirea lor.

[7] La polul opus, cine, fiind membru al Bisericii, nu caută să se mântuie în Biserică, caută doar să parvină, să se îmbogățească. Și se îmbogățește din banii oamenilor credincioși în indiferență față de ei. Și nu îi interesează de ei, pentru că nu Dumnezeu îl păstorește, ci demonii îl înșală. Și înșelarea aceasta e atât de mare și de dureroasă, încât face inactivă slujirea lui pastorală, pentru că pe el îl interesează banii, doar banii, și nu mântuirea oamenilor.

[8] Însă pe Dumnezeieștii noștri Apostoli îi interesau oamenii, pentru că îi interesa mântuirea lor veșnică. Și le-a vorbit pe înțelesul lor, le-a vorbind îndelung, le-a explicat toate lucrurile teologic, pentru ca oamenii să creadă și să trăiască evlavios și să se mântuie. Și pentru că s-au îngrijit de toți cu responsabilitate, această grijă i-a convertit și pe cei din jurul lor, ca un val care face valuri tot mai mari. Și aceasta e grija apostolică: cea care e atentă la fiecare, pentru că fiecare contează în Biserica lui Dumnezeu.

[9] Însă, cei doi Apostoli erau învățați de Dumnezeu prin vedenii și luminări dumnezeiești ce să facă, ce să facă în mod punctual în Biserică și în lucrarea lor predicatorială. Convertirea Sfântului Apostol Pavlos a fost printr-o mare vedenie, la fel și primirea neamurilor în Biserică: Sfântul Apostol Petros a avut o vedenie pentru ea. Dar ca să ai vedenii și luminări dumnezeiești trebuie să stai mereu în slava lui Dumnezeu. Trebuie să ai mereu slava Lui în tine însuți. Tocmai de aceea, nu poți face teologie fără slava Lui în tine și nici nu poți convinge oamenii să creadă în Dumnezeu, dacă slava Lui nu intră din tine în ei, pentru ca să îi încredințeze că spui adevărul lui Dumnezeu.

[10] Facem speculații teologice, ne place să cităm abundent din cărțile citite, ne plac cuvintele goale, pentru că ne place să fim șarlatani teologici. Și șarlatanilor teologici nu le pasă de Dumnezeu, pentru că lor le place slava de la oameni. Vor să îi convingă de faptul că sunt „Sfinți” în absența sfințeniei. Tocmai de aceea, nu se îngrijesc de viața lor, nu doresc să se schimbe, nu doresc niciodată să fie Sfinți cu adevărat, pentru că banii sunt viața lor. Și de aceea boala Bisericii e înăuntrul ei, este în cei care îi parazitează viața și slujirea, în cei care îi mistifică importanța ei mondială.

[11] În timpul comunismului, ierarhia Bisericii a jucat după cum i-au cântat dictatorii, acum, în capitalism, joacă după interesele economice pe care vrea să le capete. De aceea, grija de instituția umană a Bisericii e mai mare decât grija față de către cei credincioși, dar credincioșii sunt cei care țin Biserica pe palmele lor. Când generația credincioasă de acum va muri, asta în următorii 5-10 ani, Biserica va fi în situația de a evangheliza poporul român pe care nu l-a evanghelizat până acum, ci i-a mâncat doar banii. Și aici, în România, cât și alte părți ale Bisericii, trebuie să evanghelizăm lumea ortodoxă, să o readucem la Biserică, dacă mai vrem ca Bisericile să nu se transforme în discoteci, în baruri, în bordeluri.

[12] Fuga după bani și indiferența față de credincioși au golit locașurile romano-catolice și protestante. Dar, mai ales, Bisericile pier când sunt slujite de oameni care n-au în ei slava lui Dumnezeu și care nu se gândesc niciodată la mântuirea lor și a oamenilor. Calculele omenești n-au nimic de-a face, însă, cu voia lui Dumnezeu. Dumnezeu dorește ca noi să ne încredem în El și să așteptăm de la El mântuirea noastră. Pentru că așteptarea Sfinților Apostoli a fost numai Dumnezeu și numai de la El au așteptat soluția practică pentru viața Bisericii.

[13] Și soluția practică e primită prin rugăciune. Dar prin rugăciunea aceea care se face cu Dumnezeu, pentru că El este în noi tot timpul prin slava Lui. Și slava Lui e mereu în tine, pentru că ai ales în mod desăvârșit calea sfințeniei și nu te depărtezi de ea. De aceea, te rogi cu încredere lui Dumnezeu și El te luminează cu adevărat, pentru că tu ești Slujitorul Lui și nu angajatul Bisericii. Și angajații Bisericii sunt agramați la cele duhovnicești, pentru că nu sunt interesați decât de salariu și de nimic altceva.

[14] De aceea, iubiții mei, perspectiva apostolică a Bisericii e duhovnicească și universalistă. Cine trăiește în Duhul Sfânt, adică în slava Lui, acela se gândește la mântuirea tuturor și nu doar la mântuirea sa. Și viața duhovnicească a Bisericii este viața care convinge pe tot omul, care îl înnoiește, care îl schimbă radical, pentru că e viața lui Dumnezeu revărsată în oameni. Și dacă Petros e piatra teologiei noastre, Pavlos este smerenia noastră, pentru că ne învață pe toți să ne vedem mici înaintea lui Dumnezeu. Iar cei care vor să le urmeze lor, trebuie să își dăruie viața lor slujirii altora, slujirii tuturor. Amin!

Minunata lume nouă [3]

Aldous Huxley, Minunata lume nouă, ediția a III-a, traducere și note de Suzana și Andrei Bantaș, Ed. Polirom, 2011.

*

A avea emoții, sentimente e considerat un lucru oribil în noua societate: „Strămoșii noștri erau atât de proști și de miopi încât atunci când au apărut primii reformatori și s-au oferit să-i izbăvească de aceste emoții oribile, n-au vrut să aibă de-a face cu ei”, p. 51.

„Era altceva, pe atunci, ceva care se chema creștinism”, ibidem.

„campanie lansată împotriva Trecutului; prin închiderea muzeelor, dinamitarea monumentelor istorice (din fericire, cele mai multe dintre ele fuseseră deja distruse în cursul Războiului de Nouă Ani) și prin suprimarea tuturor cărților publicate înaintea anului 150 după Ford”, p. 56.

„Tuturor crucilor li s-au retezat capetele. Au fost transformate în T-uri. Mai era și un lucru care se numea Dumnezeu. […] Acum avem Statul Mondial. Și avem festivități de Ziua lui Ford, și Cântări comunitare, și Ritualurile solidarității”, p. 58.

„În vremurile nefericite de altădată, bătrânii renunțau, se retrăgeau, dădeau în doaga religiei, își iroseau timpul citind și chiar gândind – închipuiți-vă, gândind!”, p. 60.

Într-o lume în care nu există decât libertinaj, Bernard Marx e îndrăgostit de Lenina, care îl simpatizează, de asemenea, p. 62 ș. u.

Birouri de Propagandă, Colegiul de Inginerie Afectivă, p. 71.

Bernard Marx și Helmholtz Watson, deși din casta Alfa Plus, au ieșit diferiți de ceilalți: Bernard are anumite deficiențe trupești, dar ambii au un exces de inteligență, p. 72-73.

„Excesul mintal putea produce, pentru propriile sale scopuri, acea orbire și surzenie voită a însingurării autoimpuse, impotența artificială a ascetismului”, p. 74.

Sentimentul lui că poate face mai mult decât să fie o unealtă care să execute ce i se cere, p. 75.

„Cuvintele pot fi ca razele X, dacă le folosești așa cum trebuie, pot pătrunde în orice alt mediu. Citești și te pătrund”, p. 75-76.

„Fabrica de secreții interne și externe”, „furnicarul ca de mușuroi al mulțimii aparținând castelor inferioare”, p. 78.

Lenina se trezise o dată, în copilărie, și își dăduse seama prima dată de textele pe care le ascultau în timpul somnului, p. 79.

„Acum toată lumea e fericită”: „auziseră aceste vorbe repetate de o sută cincizeci de ori în fiecare noapte, vreme de doisprezece ani”, p. 80. Pentru că toată lumea ia tablete de „soma”, oricând simte chiar și cel mai mic gând neliniștitor, devenind imediat euforică.

„cabaretul recent inaugurat în Catedrala Westminster”, p. 80. „Dansând în ritm de five-step împreună cu celelalte patru sute de perechi de jur-împrejurul Catedralei Westminster, Lenina și Henry de fapt dănțuiau într-o altă lume – paradisul cald, multicolor și neînchipuit de prietenos al Sărbătorii Soma”, p. 82.

Precauții anticoncepționale, p. 83, pe care femeile le iau întotdeauna când au relații sexuale, pentru ca să nu mai existe reproducere pe cale naturală.

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal [7]

Ion D.[ esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.

*

Râdem de răul care ni se întâmplă, p. 189; fricile medievale, p. 190; o imensă harababură și plictiseală sterilă: starea existențială în comunism, p. 191; „conștiința amfibie”, p. 192; un evreu despre națiunea sa: „Noi suntem inventatorii vitrinei, reclamei, dobândei [dobânzii]. Dar și ai falimentului”, p. 196.

„Cine ar fi crezut că noi, românii, suntem un popor bătrân, pervers, laș, dar deosebit de șiret și de rezistent la rele”, p. 197; Gandhi a fost rob timp de 21 de ani, p. 197.

Romanul său, Lupul și Catedrala, din 1986, are la bază un fapt real: un lup a ieșit din pădure și a ajuns în fața Catedralei și acolo a fost împușcat de niște sergenți, p. 200. Țăranul care joacă teatru atunci când se întâlnește cu autoritățile Statului, p. 200-201.

Plantele comunică între ele, p. 201; oamenii vorbesc cu animalele și cu copacii, p. 202; prostia văzută ca cea mai nocivă formă a cruzimii umane, p. 202; autorul considera prostia un cataclism, p. 202.

Constatare: „în noul sat românesc, prostul funcționează pe banii statului, are putere, titluri, relații”, p. 202; „Dacă Miorița ar putea fi corindul [colindul] profetic despre dispariția satului românesc, ciclul anecdotic (mitic), legat de Păcală, reprezintă alegoria pustiirii satului din cauza unui prost”, p. 203.

Suferința e materia primă din care ne construim speranța, p. 203; „Rușii își iubesc suferința, nu pot fără ea, o consideră ispășire continuă; ungurii o consideră pedeapsă nedreaptă, polonezii, o provocare a Cerului, iar noi, ca o boală rea și rușinoasă, de care numai un înger ne mai poate vindeca”, p. 204.

Ideile care s-au impus „au fost idei înarmate până în dinți”, p. 204. Caii după lupta de la Stalingrad: „pășteau liniștiți, sublim indiferenți față de cine a învins sau a fost învins în bătălia la care, neîntrebați, au luat totuși parte”, p. 205.

„în lunga cursă a foametei și a răbdării…țăranii sunt maratoniști milenari”, p. 207. „Țăranii au câștigat toate războaiele, fiindcă, pierzând absolut totul, puteau, totuși, să renască din propria cenușă”, p. 208.

Caragiale a spus la un moment dat: „La Craiova nu se vine, din Craiova se fuge!», p. 210. Auxina face ca plantele să se plece spre pământ, p. 210. „Citesc cum țăranii noștri au trecut de la mei și grâu la cucuruz, fiindcă pe acesta îl mâncau și porcii. Porcii fiind disprețuiți religios de turci, era normal să disprețuiască și porumbul, acest grâu porcesc. Din care nu cereau…cotă”, p. 211.

Sufletele arse, pârjolite, adică acelea care nu mai au crezuri, p. 211; concordanța de fază, p. 216; revoluția ca schimbare de climat, p. 218.

Faptele Apostolilor, cap. 8, 1-24, cf. BYZ

1. Și Savlos era împreună binevoind [cu] omorârea sa [ἦν συνευδοκῶν τῇ ἀναιρέσει αὐτοῦ][1]. Și a fost în ziua aceea prigoană mare [διωγμὸς μέγας] împotriva Bisericii cea din Ierosolime [ἐπὶ τὴν ἐκκλησίαν τὴν ἐν Ἱεροσολύμοις]/ Ierusalimuri. Și toți au fost risipiți prin țările Iudeii și ale Samariei, afară de Apostoli.

2. Și bărbați evlavioși l-au îngropat pe Stefanos și au făcut plângere mare asupra lui.

3. Iar Savlos strica Biserica, intrând prin case și, trăgând bărbați și femei, îl da [îi da] spre temniță.

4. Așadar, ei au fost risipiți [și] au trecut binevestind cuvântul[2].

5. Iar Filippos [Φίλιππος] a coborât întru cetatea Samariei [și] le vestea lor pe Hristos [ἐκήρυσσεν αὐτοῖς τὸν Χριστόν].

6. Și mulțimile luau aminte [la] cele care se zic [la cele care se ziceau] de către Filippos împreună, în a auzi ei și a vedea semnele pe care le făcea.

7. Căci mulți [dintre] cei care au [care aveau] duhuri necurate [πνεύματα ἀκάθαρτα][3], strigând [cu] glas mare, ieșea [ieșeau][4]. Și mulți paralitici și șchiopi au fost vindecați.

8. Și a fost bucurie mare în cetatea aceea.

9. Iar un bărbat oarecare, [cu] numele Simon [Σίμων], era mai înainte în cetate vrăjind și uimind [μαγεύων καὶ ἐξιστῶν] neamul Samariei, zicând [despre] sine a fi cineva mare [τινα μέγαν].

10. [La] care luau aminte, de la mic până la mare, zicând: „Acesta este puterea cea mare a lui Dumnezeu”.

11. Și luau aminte lui, [căci], pentru o oarecare vreme, [a reușit cu] vrăjile [ταῖς μαγείαις] să-i uimească pe ei [ἐξεστακέναι αὐτούς].

12. Dar când i-au crezut lui Filippos, binevestind cele despre Împărăția lui Dumnezeu și [despre] numele lui Iisus Hristos, se botezau și bărbați, și femei.

13. Iar Simon și el a crezut și a fost botezat [și] era stând [cu] Filippos și, văzând făcându-se puteri și semne, se uimea.

14. Dar Apostolii, cei din Ierusalimuri, au auzit că a primit Samaria cuvântul lui Dumnezeu [și] au trimis către ei pe Petros și pe Ioannis.

15. Care s-au coborât [și] s-au rugat pentru ei, pentru ca să primească pe Duhul Sfânt.

16. Căci nu era încă peste niciunul [dintre] ei căzut[5], ci erau numai botezați întru numele lui Hristos Iisus.

17. Atunci puneau mâinile peste ei și primeau pe Duhul Sfânt.

18. Dar Simon a văzut că prin punerea mâinilor Apostolilor se dă Duhul Sfânt [și] le-a adus lor bani,

19. zicând: „Dați-mi și mie puterea aceasta, ca, [peste] care am să pun mâinile, să primească pe Duhul Sfânt!”.

20. Iar Petros a zis către el: „Argintul tău să fie cu tine spre pieire, că[ci] darul lui Dumnezeu ai socotit prin bani a-l dobândi!

21. Nu îți este ție partea și nici sorțul în cuvântul acesta. Căci inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu [Ἡ γὰρ καρδία σου οὐκ ἔστιν εὐθεῖα ἐνώπιον τοῦ Θεοῦ].

22. Așadar, pocăiește-te de răutatea ta aceasta și te roagă lui Dumnezeu, [ca] va fi iertându-ți ție [să îți ierte ție] gândul inimii tale [ἡ ἐπίνοια τῆς καρδίας σου]!

23. Căci spre fiere de amărăciune [χολὴν πικρίας] și [spre] legătura nedreptății [σύνδεσμον ἀδικίας] te văd pe tine fiind”.

24. Și a fost răspunzând Simon [și] a zis: „Rugați-vă voi pentru mine către Domnul, pentru ca nimic să [nu] vină peste mine [din] care ați zis!”.


[1] A Sfântului Stefanos.

[2] Cuvântul Evangheliei, al mântuirii.

[3] Care aveau duhuri necurate, demoni, în ei, care erau demonizați.

[4] Demonii ieșeau din ei.

[5] Se referă la Duhul Sfânt.

Dr. Marin Ciobanu, Opere complete [3]

Dr. Marin Ciobanu

Opere complete

Ediție și note de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Cocoși în creste-au carne vie
În crunt duel din gelozie;
Curci, bibilici în isterie
Aprinsă zarvă fac.

În strâmt cuibar, găini, grămadă
Se-nghesuie, se iau la sfadă;
Altele, jos, în debandadă
Tot fug spre vreun gândac.

Lopătătoarele-au o altă
Viață, la gârla ce-o asaltă
Și-o guvernează laolaltă,
Ca mediu ce le-mbie.

Ca plutitoare populații
Ce prin sorginte-s două nații,
Din aripi bat, tot fac ovații!…
Halal democrație!

Bunavestire[1]|[2] iat-o-aproape;
Peste uscaturi, peste ape,
Pe drum de nori, vin în etape
Ai primăverii soli.

Îndătinatul Păcălici[3]
Întâi aprilie-i aici;
Cocori și berze, rândunici
Sosesc stol după stol.

Veniți pe mioritic plai,
Cu-al lumilor de flori alai,
În caldul primăverii rai,
Drăguțe păsărele!

În codru, văi și pe câmpie,
Cu dulcea voastră simfonie,
Scăldați clipita-n poezie
Din zori în nopți cu stele.

Și iată-n plinul său apare
Covorul vast, redând splendoare,
De iarbă, flori, ce râd la soare
Și sufletul încântă.

Întreaga zi de soare-i plină;
Din vreo ascunsă vizuină
Vreo gâză iese la lumină
Și-n mers vioi se-avântă.

Iar păsărelele-și încep cântul;
Mângâietor adie vântul,
Albind cărări, zbicind[4] pământul –
Sosește-al muncii toi[5].

Prin ramuri solitarii cuci
Se-ntrec în cânt cu guguștiuci;
Femei întind pe vechi uluci
Urzeala de război[6].

În alintări de caldă boare,
Fac tații prin grădini răzoare;
Spre deal, pe ruscă, șir de care
De duc la arătură.

Ici-colo câte-un puf de nor
Ascunde soarele ușor;
Să iasă[7] îl tot strigăm în cor
Din prag sau bătătură[8]|[9].

Balsamul scaldă-abisul zării,
Iar gându-n apele visării,
O luntre pare-n largul mării
Pe valuri de plăceri.

Copii spre codru, văi, câmpie,
În pâlcuri trec cu voioșie
La flori[10], în vastă feerie
A blândei primăveri.

Sub greaua anilor povară
Bunicii ciocârtesc[11] pe-afară
Vreun scaun, pe butuc, vreo scară
Sau garduri împletesc.

Zbârciți la fețe și cărunți,
Domoli în gesturi, pași mărunți,
Puieți sădind[12], sudori pe frunți
Ca roua-i năpădesc.

Vreun pic mai stând în vechi hârleț[13],
Sleiți de vlagă, vreun glumeț
Întreabă dacă din puieți
Le vor gusta din roade.

Răspunsul li-i așa și-așa:
„De-oi mai trăi…voi mai mânca;
De fi-voi sub țărâna grea,
Rămân nepoții, nepoate!”…

Pe rând, ici-colo, pomii-mbracă
Alb giulgi de flori, ca promoroacă[14]
Semn bun că-n vară or să facă
Mari fructe, delicioase.


[1] Praznicul Buneivestiri, care e praznicul Bisericii din Lunca. Unde se desfășoară întreaga acțiune domestică.

[2] S-a observat că o dată cu Bunavestire încep să vină vestitorii primăverii, care își vor depune ouăle în cuiburi, din care se vor naște viitoarele odrasle ale fiecărei specii [nota autorului].

[3] Se zice că în ziua de 1 aprilie, numită Păcălici, tot omul trebuie să fie foarte prudent în ceea ce i se transmite ca mesaj de la vreun semen, întrucât cel care este păcălit atunci, va fi păcălit în tot anul. Asta în comparație cu ce se spune în mass-media, unde se susține că păcăleala de 1 aprilie e o simplă păcăleală, fără sens deosebit, fiind înțeleasă doar ca o glumă în sine [nota autorului].

[4] Zvântând.

[5] Sosește zarva muncii.

[6] Urzeala războiului de țesut.

[7] Să iasă soarele din nori.

[8] Din pragul casei sau din curte.

[9] Pentru că bunicii le spuneau nepoților că soarele, odată acoperit sau închis de către nori, nu se mai mișcă, ci el stă pe loc, el continuându-și drumul pe boltă numai după ce iese din închisoarea lui. El ieșea din închisoare numai prin alergătoarea oferită de către o babă. Probabil, în vechime, această babă vrăjitoare era una bună și nu rea. Însă, noi, copiii, când vedeam că soarele a intrat în nori, strigam în cor din bătătură:

„Ieși soare din închisoare

Că-ți dă baba alergătoare!” [nota autorului].

[10] Să culeagă flori din pădure și de pe câmpuri.

[11] Cioplesc, meșteresc, repară.

[12] Sădind pomi.

[13] Cazma.

[14] Pomii înfloresc și sunt plini de alb ca bruma care acoperă totul.

1 2 3 5