Jurnalul unui jurnalist fără jurnal [3]
Ion D.[ esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.
*
De 3 luni nu mai văzuse carne de vită, p. 52; avea sentimentul că moartea noastră ca națiune este iminentă, p. 52; bea o bere la împlinirea vârstei de 33 de ani, p. 52; a uitat un aforism personal, p. 53; detașarea interioară e privită ca o formă de moarte înaltă, p. 53.
O vizită în casa părintească, în 1952, p. 54; îi era frică în copilărie de o lampă, p. 54; studenta la Medicină avea „o frumusețe tristă și dureroasă”, p. 54; când a venit Dej în vizită, prețul slăninii a scăzut de la 15 la 9 lei, dar mai apoi a revenit la normal, p. 55. Amintește de moartea unui copil al său, p. 56.
Fuma, p. 57; bătrânețile crispate versus bătrânețile înțelepte, p. 58; în timp ce Profesoarele sunt mere acre, elevele sunt florile de lotus interzise, p. 58. Cum și unde încep relațiile sexuale dintre tineri: „Amor periferial, consumat în parc de tineri subalimentați și cu coșuri, fără vorbe, doar cu mâna, strecurată ilegal și scabros sub fustă”, p. 58; „mașina strălucitoare” a noilor parveniți, în viteza ei, „stropește cu noroi pe trecători”, p. 58.
„sunetul prelung și sfâșietor al fanfarei” din Petrila, p. 58; „claviatura nasturilor de la pantaloni”, p. 59; anul 1952: un an cu o secetă cumplită, p. 60; aude tobele sinistre ale istoriei, p. 61; citind Jurnalul său, îl găsește pe Gide „deprimant de naiv și apostolic”, p. 63. Singurul său șef: conștiința sa, p. 63.
Corespondează cu Ion Agârbiceanu, p. 64; Vedere personală: „Catedrala [era] încremenită sub lumina obosită a lunii”, p. 64. A dat pe un kg de vin 23 de lei, p. 65. A folosit kilogram și nu litru, cum și eu sunt adesea tentat să folosesc. „Ceva putred și odihnit…plutește în aer”, p. 67; „porți și pete albăstrui de cer culcat peste crânguri”, p. 67.
Pe când moartea în sine îi pare un fleac, moartea lui i se pare îngrozitoare, p. 68; cei 100 de câini lupi duși la dresaj, p. 69; Blaga și undele volitive, p. 70; universitarii cu aere false de „martiri”, pe care dorea să-i scuipe, p. 72. Comunismul a intrat în România prin „câțiva lași și câțiva inconștienți”, p. 72.
A fost numit bibliotecar la o bibliotecă care nu exista, p. 72; elevul care îi spune pe limba lui cum s-a făcut limba română, p. 73-74; elevii lui îi confundau adesea pe slavi cu sclavi, p. 74; aforismele lui Goethe, p. 74; Blaga își citea versurile liniar, „fără efecte, fără nuanțări”, p. 76. Și Lucian Blaga, spre bătrânețe, își scria fiecare poezie cu conștiința că ar putea fi ultima, p. 77.
Blaga era de acord cu el în ceea ce privește „bogăția preistorică a limbii noastre”, p. 78; i se rărește părul la 33 de ani, p. 83. „Aseară, am admirat‑o pe Liana, eleva mea. Are o anumită puritate intelectuală în gesturi și priviri. Este singura ființă a cărei realitate îmi dă încredere în ceea ce ar putea să fie frumos în ideea de femeie”, p. 83.
„lașitudine”, p. 83, în loc de lașitate. De fapt, a vrut să spună atitudine lașă. „Petrila copilăriei mele îmi apare ca imensă cazarmă de mizerie și murdărie”, p. 84. Singura figură omenească: un miner bătrân care bea răchie, p. 84.