Meseria de romancier [7]
Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion, Ed. Polirom, 2016, 288 p.
Prejudecățile pe care le au oamenii despre scriitori, p. 161-164. Multe feluri de scriitori, p. 167. Kafka a murit la 40 de ani și a lăsat impresia unui om iritat și bolnăvicios, „însă în realitate se pare că n‑a fost așa: Kafka se preocupa foarte mult de condiția sa fizică. Era vegetarian, vara înota zilnic câte o milă (1.600 de metri) în râul Moldau și făcea mereu gimnastică. Mi‑ar fi plăcut să‑i văd fața serioasă, în timp ce făcea exerciții de gimnastică”, p. 170.
Nu i-a plăcut școala, p. 171 ș. u. „În primul rând, pentru că școala mi se părea plictisitoare și nu mă atrăgea. Erau multe lucruri pe lume mult mai interesante decât școala. Cum ar fi cititul, muzica, mersul la film, înotatul în mare, baseballul, joaca cu pisicile… apoi, când m‑am făcut mai mare, mahjong‑ul cu prietenii până noapte târziu sau întâlnirile cu fetele… Prin comparație, învățatul pentru școala era foarte neinteresant. Dacă stau să mă gândesc, nici nu e de mirare”, p. 173. De ce nu e de mirare?
Autorul spune că nu se laudă, pare că e ceva negativ, însă, în definitiv, reiese că e un lucru pozitiv. Problema e că se pot naște mari confuzii din asemenea afirmații. Pentru că mulți vin și spun că nu le-a plăcut nici lor școala, dar nu pentru că le-ar fi plăcut cărțile și muzica și legarea prieteniilor, ci pierderea timpului, ocuparea cu tot felul de răutăți și prostii. Și pare că nu e nimic rău în asta, dacă și oamenii de carte zic că nu le-a plăcut școala…
Defăimarea școlii a luat o amploare extrem de mare în ultimul timp, pare că ea e „împotriva vieții” (sau cel puțin așa e prezentată). Iar copiii și tinerii – ajutați și de părinții lor, cărora nu le-a plăcut, nici lor, școala – au o tot mai mare aversiune față de educație și cultură. Iar consecința inevitabilă este scăderea drastică a coeficientului de inteligență, depravarea și decadența morală și culturală tot mai mari, ale noilor generații.
Însă autorul nostru nuanțează: „În adâncul meu, înțelesesem că a citi, a te cufunda în muzică – și, de ce nu, a te împrieteni cu fetele – erau lucruri importante și țineau de învățătura personală. […] Totuși, dacă întâlneam la școală vreun subiect care mă interesa, îl aprofundam”, p. 173-174.
Din păcate, nici intelectualii nu înțeleg, uneori, să facă diferența între anumite aspecte imediate care țin de școlarizare (unele imputabile sistemului, altele inevitabile), care ne displac, și rolul cu tot semnificativ și profund al școlarizării în sine.
Începe să citească multe cărți în engleză, în liceu, pentru a avea acces la original, p. 175-176.
„Ce vreau eu de la școală este «să nu ucidă imaginația bogată a copiilor» și nimic mai mult”, p. 194. Depinde în ce sens e folosită. Imaginație bogată au și criminalii, delicvenții, dictatorii etc.
În general, nu are modele reale pentru personaje, p. 195. Deși cred că se referă la modele reale în totalitate. Pentru că în altă parte a spus că experiențele sale l-au ajutat foarte mult în construirea romanelor.
…„de crearea personajelor se ocupă „auto‑piticii“ din subconștientul meu. Chiar acum muncesc pentru mine (şi tot comentează, bineînțeles). Eu doar transpun în scris, la repezeală. Sigur, nu integrez totul pe loc în lucrare, ci abia după un număr de revizuiri și modificări, pe care nu le fac automat, ci conștient și logic. Dar schițarea personajelor este mai degrabă o activitate inconștientă și instinctivă. Nu poate fi altfel”, p. 197. Seamănă cu dicteul automat al suprarealiștilor. Însă nu își pune problema cine dictează sau de unde vin acești „auto-pitici”.
„Așa cum pentru a putea scrie romane, trebuie să fi citit cât mai mult, tot așa, pentru a putea descrie oameni, trebuie să fi cunoscut cât mai mulți”, p. 198. Deci realitatea e, până la urmă, modelul…
„Pentru a cunoaște oameni nu e neapărat nevoie să‑i înțelegem”, ibidem. Fals…
Romanul ca refugiu din lumea reală, p. 199.
Personajele secundare, p. 200-201.
Confundarea scriitorului cu personajul, p. 202.
Alternanța persoanei I cu a III-a în narațiune, resimțită ca necesitate, p. 202-203. Care ține de tehnica narativă dar care mie nu mi se pare esențială. Iarăși un accent pe tehnicitate.
Dificultatea de a da nume personajelor, p. 204. În comparație cu sportivii, scriitorii se pot dezvolta și la vârste înaintate, p. 205-206.