Predică la Duminica a 7-a după Paști [2024]
Hristos S-a înălțat[1]!
Iubiții mei,
dacă cunoaștem pacea lui Dumnezeu în noi înșine și trăim alături de oameni agitați, ranchiunoși, ostili, într-o lume secătuită de putere duhovnicească, înțelegem marele bine care e în noi. Pentru că noi suntem în pace, în pacea Lui, iar toți din jurul nostru sunt mânați de patimi nestăpânite. Și iubim și mai mult pacea Lui și o vrem tot mai mult în noi înșine, pentru că vrem să fim în unire duhovnicească cu toți cei credincioși lui Dumnezeu. Cu toată Biserica Lui. Așa după cum S-a rugat și Se roagă Domnul nostru: „ca [ei] să fie una [ἵνα ὦσιν ἕν], precum Noi [καθὼς Ἡμεῖς][suntem una]” [In. 17, 11, BYZ].
Pentru că Domnul dorește ca noi, toți cei credincioși ai Săi, să fim una în Biserica Lui, o singură unitate duhovnicească, așa după cum Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt unul, un Dumnezeu în trei persoane. Și nu putem fi una, o singură unitate duhovnicească, decât dacă fiecare dintre noi voim acest lucru în mod desăvârșit și ne nevoim continuu pentru el. Așadar, unitatea duhovnicească se construiește în fiecare clipă în noi și între noi, pentru că e nevoie de relația noastră cu Dumnezeu, dar și de relația cu frații noștri duhovnicești.
Împreuna slujire în Biserică ne arată cât de profundă e viața duhovnicească, pentru că diverse caractere, diverși oameni, cu diverse experiențe slujesc împreună și vor să se cunoască tot mai mult. Prin ceea ce spunem și facem, noi ne situăm în mijlocul comuniunii liturgice, dar orice lucru neplăcut ne desparte imediat interior. Și ne trebuie multă atenție, multă delicatețe, trebuie să consumăm multă energie pentru ca să comunicăm și pentru ca să ne manifestăm iubirea și credința și nădejdea noastră. Dar, mai ales, ne trebuie multă iertare și înțelegere și smerenie, pentru ca să trecem peste neînțelegeri și pentru ca să înțelegem motivațiile gesturilor altora.
Căci împreuna slujire e și o împreună suportare reciprocă. Trebuie să suporți caracterele altora, diferența dintre experiența lor și a ta, neștiința lor, apucăturile lor păcătoase. Trebuie să le suporți și să le porți în rugăciunea ta, căutând pacea cu toți și împreuna slujire cu ei. Dar comuniunea pe care ne-o cere Domnul nu e de suprafață, ci de adâncime. Pentru că trebuie să fim una în gânduri și în sentimente și în fapte. Și aceasta e o mare minune și o mare asceză și o mare împlinire, care se naște în suflete mari și pline de teologie și de iubire.
Tocmai de aceea, ortodocșii au repulsie față de încercarea de instituționalizare a comuniunii, pentru că ea e o mare minune, o mare faptă duhovnicească și nu un târg, nu o unire de formă. Discuțiile teologice cu eterodocșii sunt pentru suflete mari, teologice, care iubesc viața cu Dumnezeu și vor să îi aducă pe toți la viața cu El. Și trebuie ca, din partea celor din afară, să vină toată deschiderea, una reală și nu prefăcută, pentru înțelegerea adevărului Bisericii. Pentru că reala unitate a Bisericii se face prin totala unire cu voia lui Dumnezeu și nu prin diplomație teologică.
Acesta e motivul pentru care oamenii duhovnicești ai Bisericii nu suportă perspectiva dialogurilor teologice sterile, fără rezultat, cu eterodocșii. Pentru că nu trebuie să ajungem la compromisuri teologice în discuțiile noastre, ci la acceptarea adevărului Bisericii. Discuțiile reale sunt pe surse teologice și pe experiențe duhovnicești. Pentru că reala convertite a omului e pe baza adevărului dumnezeiesc și nu pe presupuneri. Și omul, omul credincios, trebuie să Îl întâlnească cu adevărat pe Dumnezeu, pentru ca să înțeleagă că El e prezent în Biserica Lui și în toată lumea.
De aceea, discuțiile teologice cu eterodocșii sunt pentru ca ei să vină în Biserica lui Dumnezeu prin pocăință și prin acceptarea întregii vieți duhovnicești a Bisericii. Discuțiile teologice sunt chemări acasă, sunt chemări la adevărata viață cu Dumnezeu și nu experimente eclesiale. Pentru că noi nu avem dubii asupra Bisericii și nici nu ne imaginăm Biserica în afara granițelor canonice ale Bisericii, ci Biserica e aceasta în care suntem și care are continuitate neîntreruptă de la Cincizecime.
Și când vorbim despre mântuire, noi vorbim despre viața noastră cu Dumnezeu în această Biserică a Lui, în care suntem, și despre relațiile noastre de iubire și de pace cu toți confrații noștri duhovnicești. Pentru că mântuirea nu e un concept, ci e viața noastră cu Dumnezeu și cu frații noștri. Mântuirea e consecința continuă a vieții noastre cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Și tocmai de aceea, mântuirea noastră înseamnă pacea noastră cu toți, înseamnă slujirea noastră cu întreaga Biserică a lui Dumnezeu, pentru că noi suntem împreună cu toată Biserica Lui, fiecare dintre noi fiind o parte a ei.
Și dacă ne lucrăm în fiecare clipă mântuirea noastră, noi ne lucrăm și comuniunea duhovnicească cu toți membrii Bisericii. Pentru că vrem să fim în unire cu toți și, în iubire față de toți, să trăim dumnezeiește pe pământ. Dar unirea cu toți nu înseamnă conformism, nu înseamnă lipsă de adevăr, ci, dimpotrivă, o continuă cunoaștere a teologiei Bisericii. Pentru că unirea cu toți nu se face prin neștiință, ci printr-o copleșitoare cunoaștere a teologiei și a vieții Bisericii. Cu cât cunosc mai mult viața Bisericii și cu cât sunt mai plin de teologia lui Dumnezeu, cu atât înțeleg și iubesc tot mai mult oamenii. Și iubesc tot mai mult relațiile mele cu oamenii, pe cât înțeleg nevoia de mântuire a tuturor oamenilor. Pentru că iubirea și pacea mea cu toți e o mână întinsă tuturor spre mântuire, atâta timp cât ei înțeleg că și azi se trăiește cu Dumnezeu.
Exemplul meu îi zidește pe mulți, păcatul meu îi desparte pe mulți de mine. De aceea, eu trebuie să fiu un om al binelui, un om exemplar, pentru ca să îi atrag pe mulți la viața cu Dumnezeu. Și gândul acesta, acest fel de a gândi, e unul duhovnicesc, e unul eclesial, pentru că gândești ceea ce e bine pentru toți. Gândul egoist ne desparte, dar gândul bun, duhovnicesc, e binele tuturor și ne unește pe unii cu alții, pentru că e binele de care toți avem nevoie.
Și onlineul e spațiul binecuvântat, unde noi, cei de departe sau de aproape, ne cunoaștem în cele ale noastre, pe măsură ce vorbim despre noi. Sinceritatea mărturiei noastre întâlnește sinceritatea din ceilalți. Pentru că oamenii încep să te cunoască tot mai mult pe măsură ce tu te revelezi tot mai mult. Și, prin ceea ce spui, oamenii se unesc cu tine, se unesc cu tine în adevărul și în viața ta, dacă tu ești unit cu Dumnezeu în tot ceea faci. Căci unirea cu alții e pe măsura cunoașterii lor. Și pe măsura la cât îi cunoști, pe atât îi și iubești și îi respecți și îi admiri în tot ceea ce fac, pentru că ai aceleași valori și fapte cu ei.
Așadar, creștem mereu în comuniunea Bisericii. Pentru că Dumnezeieștile Slujbe ne hrănesc și ne cresc neîncetat în cunoașterea lui Dumnezeu și în cunoașterea dintre noi. Și Dumnezeieștii Părinți de la Primul Sinod Ecumenic, începătorii Crezului Bisericii, pe care azi îi pomenim, ne învață tocmai acest lucru: că unitatea Bisericii presupune diversitatea personală, dar că ea are la bază aceeași credință, aceeași nădejde, aceeași iubire sfântă, aceeași experiență dumnezeiască a vieții cu Dumnezeu. Și că nu putem sluji și nu putem mărturisi împreună aceeași credință, dacă nu avem fiecare relația noastră cu Dumnezeu și conștiința sfântă a unității Bisericii.
Mai ales Teologii și Slujitorii Bisericii au o conștiință profundă a unității Bisericii. Pentru că ei iubesc nespus Biserica lui Dumnezeu și vor ca toți să ne mântuim în singura Biserică a lui Dumnezeu. De aceea, cărțile noastre teologice nu trebuie să fie scrise la modă și nici împotriva surselor Bisericii, ci din Biserică și exprimând experiența ei. Pentru că studiile și cărțile și predicile noastre sunt mărturia Bisericii, sunt glasul Bisericii și nu o ponegrire a ei, nu o mistificare a credinței ei.
Toată viața mea am citit cu bucurie și cu nesaț cărțile Sfinților Părinți, pentru că sunt scrise cu multă conștiință și sinceritate. Cu multă migală, cu multă atenție, cu multă luminare dumnezeiască. Trăind în adevăr, ei au dorit să mărturisească tuturor adevărul Lui. Tocmai de aceea, ei sunt sursa mea de adevăr, alături de Dumnezeiasca Scriptură și de Dumnezeieștile Dogme și Canoane ale Bisericii și de Dumnezeiescul Cult al Bisericii. Și când pornesc într-o discuție teologică, eu pornesc de la această bază sigură a credinței Bisericii. Și nu îmi plac speculațiile, rescrierile, mistificările teologice de orice fel, pentru că eu sunt îndrăgostit de adevărul cel simplu și curat al lui Dumnezeu.
Căci unirea duhovnicească dintre noi se bazează tocmai pe adevărul lui Dumnezeu primit în simplitatea inimii noastre. Cred ceea ce Biserica învață și trăiesc în Biserică fiind călăuzit de Sfinții ei, adică de mărturisitorii adevărului. Și, învățând de la ei credința cea curată a Bisericii, gândesc, iubesc și acționez în viața mea în termenii prezentului, dar fiind plin de mărturia dumnezeiască a Sfinților Săi. Pentru că actualizăm credința Bisericii neîncetat în viața noastră în măsura în care trebuie să răspundem în mod actual la nevoile zilei.
Viața noastră e într-o continuă schimbare, prefacere interioară, pentru că lăsăm slava lui Dumnezeu să ne schimbe neîncetat. Adevărul Lui merge mână în mână cu slava Lui. Și pe măsură ce ne umplem de adevăr, pe atât ne umplem și de slava Lui cea veșnică. Pentru că adevărul Lui se odihnește mereu în slava Lui în noi înșine.
De aceea, când vorbim de faptul că suntem plini de pacea Lui, spunem totodată că suntem plini și de adevărul Lui. Și adevărul Lui, cel învățat de la Sfinții Bisericii, ne odihnește, pentru că ne umple de harul lui Dumnezeu din belșug. Și odihnirea noastră mistică, cea plină de rugăciune, e o odihnire în adevăr și în slava Lui, pentru că e o odihnire în Dumnezeu. Și putem să avem relații profunde, principiale cu oamenii, numai dacă ne odihnim în Dumnezeu. Numai dacă El e sursa păcii noastre interioare.
Și, iubiții mei, Biserica a insistat azi pe comuniunea cea duhovnicească, pe pacea și pe bucuria dintre noi, pentru ca să ne pregătească pentru praznicul Cincizecimii de duminica viitoare. Pentru că Sfinții Apostoli și cei dimpreună cu ei, după Înălțarea Domnului la cer, „s-au întors întru Ierusalim cu bucurie mare [ὑπέστρεψαν εἰς Ἱερουσαλὴμ μετὰ χαρᾶς μεγάλης] și erau pururea în[tru] templu [καὶ ἦσαν διὰ παντὸς ἐν τῷ ἱερῷ], lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu [αἰνοῦντες καὶ εὐλογοῦντες τὸν Θεόν]” [Lc. 24, 52-53, BYZ]. Erau împreună, erau bucuroși și erau doxologici. Ei așteptau duhovnicește pe Duhul Sfânt. Tocmai de aceea, în ziua Cincizecimii, „erau toți împreună la un loc [ἦσαν ἅπαντες ὁμοθυμαδὸν ἐπὶ τὸ αὐτό]” [F. Ap. 2, 1, BYZ].
Și Îl așteptau pe Duhul toți cei care Îl iubeau pe Fiul, cât și pe Tatăl, pe Cel Care L-a trimis în lume pe Fiul Său. Îl așteptau în rugăciune și în comuniune sfântă. Pentru că Fiul le-a vorbit lor despre Sfântul Duh și i-a pus să Îl aștepte. Și așteptarea lor a fost plină de bucurie, pentru că Duhul Sfânt a coborât în ei prin slava Lui, dimpreună cu Tatăl și cu Fiul, pentru ca ei să trăiască și să slujească dumnezeiește lui Dumnezeu.
Toți au fost umpluți de Duhul Sfânt, toți au fost umpluți de slava Lui, dar primirea Duhului nu i-a singularizat, ci i-a făcut și mai comunionali. Pentru că unitatea Bisericii se trăiește și se păstrează în comuniune și în slujire sfântă. Orice harismă dumnezeiască am primi de la Dumnezeu, ea nu e pentru a ne singulariza, pentru a ne scoate din comuniunea Bisericii, ci de a ne face și mai implicați în slujirea și în comuniunea Bisericii. Pentru că toate darurile și harismele dumnezeiești sunt pentru slujirea Bisericii, pentru a trăi împreună în Biserica lui Dumnezeu și pentru a ne mântui în pace, ajutându-ne unii pe alții în viața și în slujirea noastră.
Și orice luminare de la Dumnezeu este în relație cu cele anterioare, primite de toți Sfinții Lui, pentru că luminările dumnezeiești sunt spre zidirea tuturor. Și orice minune a lui Dumnezeu seamănă cu cele din trecut, pentru că ieri, azi și în veci, doar Dumnezeu face minuni mari și negrăite.
Așadar, să așteptăm și noi în pace, în rugăciune și în bucurie praznicul Cincizecimii, pentru că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt mereu în noi prin slava Lor și mereu o cerem de la Ei prin rugăciune. Căci Dumnezeul nostru treimic e mereu în noi și cu noi prin slava Lui și ne călăuzește spre tot adevărul, adică spre comuniunea veșnică cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Amin!
[1] Începută la 19. 42, în zi de joi, pe 13 iunie 2024. Cer senin, 31 de grade, vânt de 6 km/ h.