Meseria de romancier [8]
Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion, Ed. Polirom, 2016, 288 p.
P. 206-208: discuții despre alternanța unor tehnici narative, între persoana I și persoana a III-a. Nevoia de diversificare a perspectivei narative, care mie mi se pare superfluă.
Își dorește să construiască personaje cât mai ciudate, p. 216. A conștientizat mai târziu existența cititorului, p. 218. Nu își pune problema conținutului de idei sau a rolului social (implicit moral) al romanului, ci contează numai să se simtă el bine scriind, p. 219. Nu dă atenție criticii negative, p. 226.
Muncă de relativizare a eului, p. 227. Și deși a zis că nu-l interesează rolul social al romanelor sale, spune că se bucură să lase ceva generațiilor viitoare, când îi spun unii sau alții că îi citesc cărțile, p. 230. De ce te bucuri să lași dacă nu te interesează ce lași?
În Japonia, în librării, cărțile scrise de bărbați sunt expuse separat de cele scrise de femei, p. 233. Succesul în America, p. 256-257. Apoi în Rusia, în Europa de est și în cea occidentală, p. 257. Lipsa „modernismului” în Japonia și țările asiatice, p. 260.
Semnificația identității, p. 267. Lucrări traduse în peste 50 de limbi, ibidem.
Reacție de respingere față de psihanaliză și psihoterapie, p. 271-272. S-a împrietenit cu un profesor de psihologie/ psihanalist sau psihoterapeut, pe care îl numește Kawai sensei și ale cărui cărți nu le-a citit nici după ce s-au împrietenit, ibidem.
Ca scriitor, studiază oamenii în amănunt, p. 272. Închiderea „fluxului conștiinței” pentru a-i asculta pe alții, p. 274. Nu cred că e posibil, e doar o strategie exterioară. Modul „recepție” și modul „interacțiune” în relație cu alții, ibidem.
Crede că profesorul practică vorbirea în care înșiră lucruri fără sens ca o terapie proprie, așa cum el practică sportul, pentru a nu fi afectat de coborârea în abisurile psihologice, p. 275-276.
Nu își amintește ce a discutat cu Kawai sensei și consideră că nu e important, ci doar faptul că aveau în comun „conceptul de poveste”, care presupune coborârea în adâncurile sufletești, p. 276. „Am senzația că înțelegeam amândoi acel lucru într‑un mod „clinic“. Nu ne‑am spus‑o niciodată, dar știam că înțelegem amândoi”, p. 277. Și spune că se roagă pentru liniștea sufletului său (ce fel de rugăciune, nu ne spune) și că și-ar fi dorit ca acela să trăiască mai mult, p. 278.
Cartea de față n-a scris-o la comandă, ci pentru el însuși, p. 279. Aici zice că a scris-o ca pe o prelegere, având în minte un public ascultător, p. 279-280, deși mai devreme spunea că nu se gândește la cititori când scrie. Adică ar fi o excepție.
N-a intenționat un eseu autobiografic, p. 282. Scrie și rescrie cu migală, p. 283. Textul cărții, început cu câțiva ani înainte, a fost terminat în 2015, p. 284.