Predică în lunea Sfântului Duh [2024]
Iubiții mei[1],
pe Unul din Preacurata Treime, pe Duhul Sfânt, pe Cel deoființă cu Tatăl și cu Fiul Îl prăznuim astăzi, pentru că El a revărsat în praznicul de ieri slava lui Dumnezeu în Sfinții Apostoli. Și Biserica pune în prim-plan astăzi persoana Duhului Sfânt, pentru ca noi să învățăm câte face El în viața noastră.
Căci Sfântul Profet și Împărat David spunea despre Fiul și despre Duhul în Ps. 32, 6, LXX: „[Cu] Cuvântul Domnului cerurile au fost întărite și [cu] Duhul gurii Lui toată puterea lor”. Și cine sunt cerurile [οἱ οὐρανοὶ] și puterea lor [ἡ δύναμις αὐτῶν]? Sunt Puterile cerești! Pentru că Puterile cerești, ca și noi, oamenii, au fost create de Dumnezeul nostru treimic: de Tatăl, de Fiul și de Sfântul Duh Dumnezeu. Și Cuvântul, cât și Duhul sunt prezentați de Sfântul David ca fiind ai Lui, ai Tatălui, pentru că Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Duhul Sfânt. Și dacă Tatăl întărește prin Fiul, întru Duhul, pe Puterile cele cerești, tot la fel ne întărește duhovnicește și pe noi. Și îi întărește și ne întărește pe toți prin slava Lui cea veșnică.
– Ce înseamnă, de fapt, ca Dumnezeu să ne întărească pe noi?
– Să ne dea putere interioară, dumnezeiască, prin slava Lui coborâtă în noi, ca să stăm împotriva demonilor. Pentru că nu putem sta în viața bună, cuvioasă, în ascultare de Dumnezeu, fără slava Lui în noi. Pentru că noi, unindu-ne cu totul cu slava Lui, vrem să fim cu Dumnezeu și nu cu potrivnicii noștri, cu demonii. Și întărirea Lui e întărirea noastră în bine, e rămânerea noastră în binele lui Dumnezeu, în ascultarea de El, pentru că nepăcătuirea e împlinirea noastră. Și Dumnezeu întărește toate făpturile raționale în viața cu Dumnezeu, dacă ele voiesc să fie cu Dumnezeu. Dar dacă nu voiesc să fie cu El, cum nu voiesc demonii și oamenii păcătoși, Dumnezeu nu îi întărește cu forța, ci îi lasă în slăbiciunile lor, în patimile lor. De aceea, „au fost înmulțite slăbiciunile lor” [Ps. 15, 4, LXX]. Pentru că patimile sunt cele care ne înmulțesc la nesfârșit slăbiciunile noastre interioare.
Duhul Lui Cel Sfânt e în noi [Ps. 50, 13, LXX] de la Botez și ne rugăm lui Dumnezeu să nu Îl ia de la noi [Ibidem]. Să nu ne ia simțirea Lui, sălășluirea Lui în noi, odihnirea Lui în noi, care ne odihnește desăvârșit. Pentru că El Se odihnește în noi, atunci când faptele și gândurile și sentimentele noastre sunt pline de voia Lui, când suntem slujitorii Lui. Dar El Se retrage din noi și nu Îl mai simțim, când ne facem locașuri ale păcatului. Când nu ne mai pocăim imediat pentru păcatele pe care le săvârșim, ci stăm cu nesimțire în ele. Și El Se retrage, pentru ca noi să ne pocăim. Și El revine în noi, când ne smerim desăvârșit și când recunoaștem cu toată ființa noastră că nu putem trăi fără El.
Și când El trimite Duhul Său, atunci se zidește omul nostru interior, ne zidim noi prin virtuțile Sale cele dumnezeiești, și se înnoiește fața pământului [Ps. 103, 30, LXX]. Și „fața pământului [τὸ πρόσωπον τῆς γῆς]” [Ibidem] e umanitatea noastră, pe care el o înnoiește duhovnicește continuu prin slava Lui. Dar, cu privire la viitorul eshatologic, „și vei înnoi fața pământului [καὶ ἀνακαινιεῖς τὸ πρόσωπον τῆς γῆς]” [Ibidem] înseamnă o vei transfigura la a doua Ta venire întru slavă. Pentru că El va transfigura întreaga creație, atunci când îi va învia pe cei morți și îi va transfigura pe cei vii și apoi ne va judeca pe toți. Căci Judecata Lui va avea loc în lumea cea nouă, transfigurată de slava Sa, și starea interioară a fiecăruia va fi evidentă. Pentru că Sfinții Lui vor fi plini de slava Lui, de slava coborâtă în Sfinții Apostoli la Cincizecime, pe când cei păcătoși nu o vor avea în ei și vor fi plini de întuneric. Și, prin aceasta, va fi evident pentru toți, cine sunt moștenitorii Paradisului și cine sunt aceia care se vor chinui veșnic în Iad. Pentru că starea lor interioară va fi proprie Paradisului sau Iadului.
De aceea, încă de acum, prin tot ceea ce face pentru noi, Duhul Sfânt ne povățuiește spre Împărăția lui Dumnezeu. După cum se spune în Ps. 142, 10, LXX: „Duhul Tău Cel bun mă va povățui pe mine în pământul cel drept [τὸ Πνεῦμά Σου τὸ ἀγαθὸν ὁδηγήσει με ἐν γῇ εὐθείᾳ]”. Pământul cel drept e calea cea dreaptă a Împărăției, dar și însăși Împărăția Lui. Și bunătatea Duhului Sfânt e subliniată aici, pentru ca să ne arate că prin multă bunătate și răbdare El ne povățuiește neîncetat în viața cu Dumnezeu.
Căci ce înseamnă a povățui pe cineva? Înseamnă a avea răbdare, multă răbdare cu el, pentru ca să îl înveți pe cineva pas cu pas ce să facă în viața lui! Și răbdarea arată multă bunătate și iubire față de cineva. Pentru că trebuie să stai de el, să îl înveți, să îi arăți ce să facă cu adevărat, să îl ajuți să facă fapte bune, pentru ca el să se personalizeze duhovnicește prin binele făcut.
De aceea, când ne povățuiește neîncetat Duhul lui Dumnezeu, El ne învață cu adevărat viața cu El. Și viața cu El e curată, e pașnică, e plină de milă, de atenție, de bunătate, de priveghere, de rugăciune. Căci Duhul Sfânt este Cel care îl face viu pe om [In. 6, 63, BYZ], Care îl umple de viața Lui. Pentru că Duhul Adevărului, pe care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu crede în El, rămâne în noi [In. 14, 17, BYZ], în cei care credem în El. Și El, Mângâietorul nostru, Cel care rămâne în noi, ne învață pe noi toate cele ale lui Dumnezeu și ne aduce aminte despre toate pe care Fiul ni le-a spus nouă [In. 14, 26, BYZ]. Pentru că Tatăl, prin Fiul, întru Duhul ne învață pe noi cum să ne mântuim. Cum să credem și să trăim dumnezeiește pe pământ, slăvindu-L pe Dumnezeu neîncetat și lucrând neîncetat la mântuirea oamenilor.
Pentru că teologia Lui o învățăm pentru mântuirea noastră și a tuturor oamenilor. O învățăm pentru ca să ne sfințim prin ea, pentru ca să trăim teologic pe pământ. Și viața teologică a Bisericii e viața care ne mântuie pe noi, pentru că ne schimbă interior neîncetat, ne îndumnezeiește pe noi.
Fiul ni L-a trimis nouă pe Duhul, dar de la Tatăl. Pentru că Duhul din Tatăl purcede. Și El, Duhul Sfânt, e Duhul Adevărului [In. 15, 26, BYZ], adică al Fiului, pentru că în Fiul Se odihnește. Și Duhul Sfânt, venind întru noi prin slava Lui, ne mărturisește nouă despre Fiul [Ibidem], cât și despre Sine, cât și despre Tatăl. Pentru că fiecare persoană dumnezeiască vorbește despre celelalte două și despre sine, mărturisind că Dumnezeul nostru e treimic.
De aceea, iubiții mei, a trăi cu Dumnezeu înseamnă a trăi bisericește, având slava Lui în noi înșine. Sinaxa sau adunarea liturgică din Biserică ne umple pe noi de slava Lui, pentru ca toți să trăim duhovnicește. Dar ne umple pe noi pe măsură ce dorim acest lucru și trăim cu Dumnezeu.
Din acest motiv, cine vine la Biserică, dar trăiește ca un om păcătos și nu ca un fiu al lui Dumnezeu, nu se curățește de păcatele sale, ci păcătuiește întruna. Și, păcătuind întruna, simte slava lui Dumnezeu ca pe o durere, ca pe o sufocare, ca pe o mustrare continuă a lui. Căci știe ce trebuie să facă și nu face. Știe și trăiește pe mai departe în indiferența lui. Dar cel care e plin de slava Lui, acela se bucură neîncetat în slujirea lui Dumnezeu și e viu duhovnicește, pentru că Dumnezeu locuiește în el prin slava Lui. El își lucrează mântuirea neîncetat, se umple tot mai mult de sfințenia Lui, pentru că e viu și nu mort duhovnicește. Și dacă e viu, el simte și vede minunile cele mari ale lui Dumnezeu, care îl mântuie pe el și pe mulți alții.
Să fim vii întru Domnul! Să Îl lăudăm neîncetat pe Dumnezeul nostru treimic, Care ne umple de slava Lui în Biserica Sa cea sfântă! Căci calea Lui e calea vieții, e calea care ne duce în Împărăția Sa cea veșnică. Amin!
[1] Începută la 11. 26, în zi de miercuri, pe 19 iunie 2024. Soare, 32 de grade, vânt de 3 km/ h.