Sermon at the Holy Apostles Petros and Pavlos [2024]

My beloveds[1],

we do not understand the preaching efforts of the Holy Apostles, because we have never converted tens, hundreds, thousands of people. We have not convinced hundreds of people to believe in God, and therefore we do not understand the weight of their ministry. And, above all, we do not understand their godly zeal, because we are comfortable people, who are not interested in helping others. And if in us there is no zeal for service, there is neither the joy of communion, nor the joy of being friends with those who, until yesterday, were enemies of the Church[2].

But the Holy Apostles experienced this strange joy of communion with their former enemies. They sat at table with their enemies, because they had persuaded them, by the grace of God, to be His servants. And when you convince your enemies to be your friends, then you prove that your love for people is real, because you want the good of everyone and not just of those next to you. Because good only for friends is a selfish one, it’s a narrow one. And you prove that you really love the good, when you want the good for all, when you have a universal perspective on the salvation of people[3].

Our way of thinking is parochial, compared to the universalist way in which the Holy Apostles thought. We think in small, comfortable parameters, without caring about others. That is why, when we preach or when we write a book, we do not think of the whole Church, of the ecumenical benefit of the Church, of the good of all, but only of our national perspective. And this is because we do not breathe theologically day by day, because we do not live with the care of the entire Church of God. And, punctually, we do not re-actualize the apostolic perspective in our life, but a telluric way of seeing things. Because we fight for our parish and for our national Church, but not for the whole Church of God[4].

And why are things like this? Simple! Because the presence of God in us, which we confess theologically, is absent. We have learned the theological terms, we use them as we please, but we do not have the glory of God in ourselves. We like to talk about the continuous Pentecost from the Church, about how we share with the Lord, but we have nothing of His continuous presence in us. Because we say one thing and live nothing. We say one thing and we don’t have in us what we say we have: His glory. And because we did not have His glory, that is precisely why we do not have apostolic zeal, that is, the holy desire to help everyone to be saved[5].

The Holy Apostle Petros assumed all his life the fact that he renounced the Lord. He assumed continually his fall and learned from it to care for all people, absolutely everyone. Saint Apostle Pavlos continually assumed that he persecuted the Church of God and considered himself the least of all in the Church. And from here he learned to serve everyone, because everyone needs God’s salvation. Because whoever truly repents, he learns to truly love people, to love their salvation, to sacrifice himself for their salvation[6].

At the opposite pole, who, being a member of the Church, does not seek to be saved in the Church, only seeks to attain, to become rich. And he enriches himself from the money of faithful people in indifference to them. And he does not care about them, because it is not God who shepherds him, but demons deceive him. And this deception is so great and painful, that it makes his pastoral ministry inactive, because he is interested in money, only money, and not the salvation of people[7].

But our Divine Apostles were interested in people, because they were interested in their eternal salvation. And he spoke to them in their understanding, he spoke to them at length, he explained all things theologically, so that people would believe and live godly and be saved. And because they took care of everyone with responsibility, this care also converted those around them, like a wave that makes bigger waves. And this is the apostolic care: the one that is attentive to everyone, because everyone counts in God’s Church[8].

However, the two Apostles were taught by God through visions and divine illuminations what to do, what to do punctually in the Church and in their preaching work. The conversion of Saint Apostle Pavlos was through a great vision, so was the reception of the gentiles into the Church: Saint Apostle Petros had a vision for it. But in order to have divine visions and illuminations you must always stand in the glory of God. You must always have His glory within yourself. This is precisely why you cannot do theology without His glory in you, nor can you convince people to believe in God, unless His glory enters from you into them to convince them that you are speaking God’s truth[9].

We speculate theologically, we like to quote profusely from the books we read, we like empty words, because we like to be theological charlatans. And the theological charlatans do not care about God, because they like glory from men. They want to convince them that they are „Holy” in the absence of holiness. That’s why they don’t care about their lives, they don’t want to change, they never want to be truly Saints, because money is their life. And that is why the illness of the Church is within her, it is in those who parasitize her life and ministry, in those who mystify her worldly importance[10].

During communism, the hierarchy of the Church played according to what the dictators sang to them, now, in capitalism, they play according to the economic interests they want to get.  That is why the care of the human institution of the Church is greater than the care of the faithful, but the faithful are the ones who hold the Church on their palms. When the faithful generation of today will die, this in the next 5-10 years, the Church will be in a position to evangelize the romanian people, which it has not evangelized until now, but only ate their money. And here, in Romania, as well as other parts of the Church, we must evangelize the orthodox world, bring it back to the Church, if we want the Churches not to turn in discotheques, in bars, in brothels[11].

The rush for money and indifference to the faithful emptied the roman catholic and protestant dwellings. But, above all, Churches perish when they are served by people who do not have the glory of God in them and who never think about their salvation and the salvation of people. The human calculations have nothing to do, however, with God’s will. God wants us to trust Him and wait on Him for our salvation. Because the expectation of the Holy Apostles was only God and only from Him they expected the practical solution for the life of the Church[12].

And the practical solution is received through prayer. But through that prayer that is done with God, because He is in us all the time through His glory. And His glory is always in you, because you have perfectly chosen the path of holiness and do not depart from it. That’s why you pray to God with confidence and He truly enlightens you, because you are His Servant and not the employee of the Church. And the employees of the Church are unlettered to the ghostual ones, because they are only interested in the salary and nothing else[13].

Therefore, my beloveds, the apostolic perspective of the Church is ghostual and universalist. Whoever lives in the Holy Ghost, i.e. in His glory, thinks about the salvation of all and not just about his salvation. And the ghostual life of the Church is the life that convinces on the whole men, that renews him, that radically changes him, because it is the life of God poured into people. And if Petros is the rock of our theology, Pavlos is our humility, because he teaches us all to see ourselves small before God. And those who want to follow them, must dedicate their lives to the service of others, the service of all. Amin![14].

---

[1] Started at 8.22, in day of tuesday, on 25 june 2024. Sun, 24 degrees, wind of 3 km/h.

[2] noi nu înțelegem eforturile predicatoriale ale Sfinților Apostoli, pentru că n-am convertit niciodată zeci, sute, mii de oameni. Noi n-am convins sute de oameni să creadă în Dumnezeu și de aceea nu înțelegem greutatea slujirii lor. Și, mai ales, nu înțelegem râvna lor cea dumnezeiască, pentru că suntem oameni comozi, care nu ne interesează să îi ajutăm pe alții. Și dacă în noi nu există râvna slujirii, nu există nici bucuria comuniunii, nici bucuria de a fi prieteni cu cei care, până mai ieri, erau dușmanii Bisericii.

[3] Dar Sfinții Apostoli au trăit această străină bucurie a comuniunii cu foștii lor dușmani. Ei au stat la masă cu vrăjmașii lor, pentru că i-au convins, prin harul lui Dumnezeu, să fie slujitorii Lui. Și când îți convingi dușmanii să îți fie prieteni, atunci dovedești că iubirea ta pentru oameni e reală, pentru că vrei binele tuturor și nu doar al celor de lângă tine. Căci binele doar pentru prieteni e unul egoist, e unul îngust. Și dovedești că iubești binele cu adevărat, când vrei binele pentru toți, când ai o perspectivă universală asupra mântuirii oamenilor.

[4] Modul nostru de a gândi e parohial, în comparație cu modul universalist în care gândeau Sfinții Apostoli. Noi gândim în parametri mici, comozi, fără să ne intereseze de ceilalți. De aceea, când predicăm sau când scriem o carte, nu ne gândim la întreaga Biserică, la folosul ecumenic al Bisericii, la binele tuturor, ci doar la perspectiva noastră națională. Și aceasta pentru că nu respirăm teologic zi de zi, pentru că nu trăim cu grija întregii Biserici a lui Dumnezeu. Și, punctual, noi nu reactualizăm perspectiva apostolică în viața noastră, ci un mod teluric de a vedea lucrurile. Pentru că noi luptăm pentru parohia noastră și pentru Biserica noastră națională, dar nu pentru întreaga Biserică a lui Dumnezeu.

[5] Și de ce se petrec astfel lucrurile? Simplu! Pentru că prezența lui Dumnezeu în noi, pe care o mărturisim teologic, e absentă. Am învățat termenii teologici, îi folosim cum dorim, dar nu avem slava lui Dumnezeu în noi înșine. Ne place să vorbim despre Cincizecimea continuă din Biserică, despre cum ne împărtășim noi cu Domnul, dar nu avem nimic din prezența Lui continuă în noi. Pentru că spunem una și trăim nimic. Spunem una și n-avem în noi ceea ce spunem că avem: slava Lui. Și pentru că nu aveam slava Lui, tocmai de aceea nu avem nici râvnă apostolică, adică dorința sfântă de a-i ajuta pe toți să se mântuie.

[6] Sfântul Apostol Petros și-a asumat toată viața faptul că el s-a lepădat de Domnul. El și-a asumat continuu căderea lui și a învățat din ea să aibă grijă față de toți oamenii, de absolut toți. Sfântul Apostol Pavlos și-a asumat continuu că a prigonit Biserica lui Dumnezeu și s-a socotit cel mai mic dintre toți în Biserică. Și de aici a învățat să le slujească tuturor, pentru că toți au nevoie de mântuirea lui Dumnezeu. Pentru că cine se pocăiește cu adevărat, acela învață să iubească cu adevărat oamenii, să iubească mântuirea lor, să se jertfească pentru mântuirea lor.

[7] La polul opus, cine, fiind membru al Bisericii, nu caută să se mântuie în Biserică, caută doar să parvină, să se îmbogățească. Și se îmbogățește din banii oamenilor credincioși în indiferență față de ei. Și nu îi interesează de ei, pentru că nu Dumnezeu îl păstorește, ci demonii îl înșală. Și înșelarea aceasta e atât de mare și de dureroasă, încât face inactivă slujirea lui pastorală, pentru că pe el îl interesează banii, doar banii, și nu mântuirea oamenilor.

[8] Însă pe Dumnezeieștii noștri Apostoli îi interesau oamenii, pentru că îi interesa mântuirea lor veșnică. Și le-a vorbit pe înțelesul lor, le-a vorbind îndelung, le-a explicat toate lucrurile teologic, pentru ca oamenii să creadă și să trăiască evlavios și să se mântuie. Și pentru că s-au îngrijit de toți cu responsabilitate, această grijă i-a convertit și pe cei din jurul lor, ca un val care face valuri tot mai mari. Și aceasta e grija apostolică: cea care e atentă la fiecare, pentru că fiecare contează în Biserica lui Dumnezeu.

[9] Însă, cei doi Apostoli erau învățați de Dumnezeu prin vedenii și luminări dumnezeiești ce să facă, ce să facă în mod punctual în Biserică și în lucrarea lor predicatorială. Convertirea Sfântului Apostol Pavlos a fost printr-o mare vedenie, la fel și primirea neamurilor în Biserică: Sfântul Apostol Petros a avut o vedenie pentru ea. Dar ca să ai vedenii și luminări dumnezeiești trebuie să stai mereu în slava lui Dumnezeu. Trebuie să ai mereu slava Lui în tine însuți. Tocmai de aceea, nu poți face teologie fără slava Lui în tine și nici nu poți convinge oamenii să creadă în Dumnezeu, dacă slava Lui nu intră din tine în ei, pentru ca să îi încredințeze că spui adevărul lui Dumnezeu.

[10] Facem speculații teologice, ne place să cităm abundent din cărțile citite, ne plac cuvintele goale, pentru că ne place să fim șarlatani teologici. Și șarlatanilor teologici nu le pasă de Dumnezeu, pentru că lor le place slava de la oameni. Vor să îi convingă de faptul că sunt „Sfinți” în absența sfințeniei. Tocmai de aceea, nu se îngrijesc de viața lor, nu doresc să se schimbe, nu doresc niciodată să fie Sfinți cu adevărat, pentru că banii sunt viața lor. Și de aceea boala Bisericii e înăuntrul ei, este în cei care îi parazitează viața și slujirea, în cei care îi mistifică importanța ei mondială.

[11] În timpul comunismului, ierarhia Bisericii a jucat după cum i-au cântat dictatorii, acum, în capitalism, joacă după interesele economice pe care vrea să le capete. De aceea, grija de instituția umană a Bisericii e mai mare decât grija față de către cei credincioși, dar credincioșii sunt cei care țin Biserica pe palmele lor. Când generația credincioasă de acum va muri, asta în următorii 5-10 ani, Biserica va fi în situația de a evangheliza poporul român pe care nu l-a evanghelizat până acum, ci i-a mâncat doar banii. Și aici, în România, cât și alte părți ale Bisericii, trebuie să evanghelizăm lumea ortodoxă, să o readucem la Biserică, dacă mai vrem ca Bisericile să nu se transforme în discoteci, în baruri, în bordeluri.

[12] Fuga după bani și indiferența față de credincioși au golit locașurile romano-catolice și protestante. Dar, mai ales, Bisericile pier când sunt slujite de oameni care n-au în ei slava lui Dumnezeu și care nu se gândesc niciodată la mântuirea lor și a oamenilor. Calculele omenești n-au nimic de-a face, însă, cu voia lui Dumnezeu. Dumnezeu dorește ca noi să ne încredem în El și să așteptăm de la El mântuirea noastră. Pentru că așteptarea Sfinților Apostoli a fost numai Dumnezeu și numai de la El au așteptat soluția practică pentru viața Bisericii.

[13] Și soluția practică e primită prin rugăciune. Dar prin rugăciunea aceea care se face cu Dumnezeu, pentru că El este în noi tot timpul prin slava Lui. Și slava Lui e mereu în tine, pentru că ai ales în mod desăvârșit calea sfințeniei și nu te depărtezi de ea. De aceea, te rogi cu încredere lui Dumnezeu și El te luminează cu adevărat, pentru că tu ești Slujitorul Lui și nu angajatul Bisericii. Și angajații Bisericii sunt agramați la cele duhovnicești, pentru că nu sunt interesați decât de salariu și de nimic altceva.

[14] De aceea, iubiții mei, perspectiva apostolică a Bisericii e duhovnicească și universalistă. Cine trăiește în Duhul Sfânt, adică în slava Lui, acela se gândește la mântuirea tuturor și nu doar la mântuirea sa. Și viața duhovnicească a Bisericii este viața care convinge pe tot omul, care îl înnoiește, care îl schimbă radical, pentru că e viața lui Dumnezeu revărsată în oameni. Și dacă Petros e piatra teologiei noastre, Pavlos este smerenia noastră, pentru că ne învață pe toți să ne vedem mici înaintea lui Dumnezeu. Iar cei care vor să le urmeze lor, trebuie să își dăruie viața lor slujirii altora, slujirii tuturor. Amin!