Minunata lume nouă [5]

Aldous Huxley, Minunata lume nouă, ediția a III-a, traducere și note de Suzana și Andrei Bantaș, Ed. Polirom, 2011.

*

Linda regretă confortul din „lumea civilizată”, p. 127-128.

Deviza „Toți suntem ai tuturor” din „lumea civilizată” nu se aplică în Rezervație, unde oamenii continuă să se căsătorească, iar Linda era socotită o depravată pentru că i se părea „normal” să aibă mai mulți parteneri, așa cum era învățată. Ea le consideră pe femeile de aici „nebune de legat și sălbatice” p. 129.

Femeile din Rezervație „tot timpul fac copii – ca niște cățele. E prea revoltător!”, p. 130, crede Linda, care era o „Beta” născută în „Civilizație”, în eprubetă. Iar fiul ei, John, care se născuse în Rezervație, „nici în ruptul capului nu voia să înțeleagă că asta e ceea ce trebuie să facă oamenii civilizați”, adică să aibă relații intime la întâmplare.

Cântece de leagăn pe care le știa Linda: «„Streptococ-D, pân’ la Banbury-T” și „Pa-pa, bebeluș adorat, curând vei fi decantat”», p. 131.

Câteva femei din pueblo o bătuseră cu biciul pe Linda pentru că avea relații cu soții lor, p. 134.

Linda nu se întorsese în lumea ei pentru că făcuse un copil și ar fi fost o rușine prea mare pentru ea să se întoarcă astfel, p. 135.

„Uneori Linda nu se scula din pat zile de-a rândul. Zăcea în așternut și era tristă. Sau bea din lichidul acela [un drog] adus de Popé [amantul ei] și râdea mult și adormea. Uneori îi era rău, vărsa. De multe ori uita să-l mai spele [pe John] și nu făcea nimic de mâncare. În casă nu era altceva decât vreo tortilla rece. Mai ține minte cum găsise ea prima dată animalele acelea mici în părul lui și începuse să țipe ca o nebună. Momentele cele mai fericite erau acelea în care-i vorbea ea despre Lumea de Afară”, p. 135-136.

Autorul sugerează că mulți oameni iubesc confortul și viața ușoară mai mult decât orice și că, odată obișnuiți cu acestea, nu recunosc normalitatea, firescul vieții, pentru că își doresc mai mult plăcerile cu care erau  învățați.

„Și-i povestea despre muzica minunată care izvora dintr-o cutie și despre jocurile frumoase pe care le puteai juca și de lucrurile delicioase pe care le puteai mânca și bea și de lumina care inunda camerele când apăsai un buton din perete și de filmele pe care le puteai auzi și simți și mirosi – pe lângă faptul că le priveai –, și de altă cutie, care fabrica miresme plăcute, și de casele roz, și verzi, și albastre, și argintii, înalte cât munții, și de oameni care erau toți fericiți – nici unul nefiind trist sau furios și „toți fiind ai tuturor celorlalți”, și de cutiile în care puteai vedea și auzi ce se întâmplă la celălalt capăt al lumii și de copilașii în flacoanele acelea frumoase și curate – totul atât de curat, fără nici un fel de miros rău, fără pic de murdărie – și oamenii care nu rămâneau niciodată singuri, ci trăiau împreună și erau atât de veseli și fericiți”, p. 136. Însă acestea erau amintirile Lindei, care provenea dintr-o grupă privilegiată de oameni Beta și care idealiza totul, pentru că pe parcursul romanelor există descrieri destul de sumbre despre sălile de fertilizare etc.

În Rezervație trăiau mai multe populații, astfel că miturile amerindienilor se amestecau cu idei creștine, p. 136-137.

„În limba cealaltă, ciudată, [oamenii] spuneau că Linda e [o] stricată”, p. 137.

Linda îl învățase pe John să citească și, pe la 12 ani, el a găsit o carte cu coperțile roase: Operele complete ale lui Shakespeare, p. 139, despre care Linda îi spune că i-a adus-o Popé și pe care ea o consideră „plină de prostii” și „necivilizată”, p. 139-140. De atunci, John a început să o citească și să privească lumea din perspectiva ei.

John ar fi vrut „să știu și eu ce înseamnă să fii răstignit. Să atârni acolo în arșița soarelui…”, p. 147. Ceea ce Bernard (căruia el îi povestește viața) nu înțelege. Bernard fusese „condiționat” astfel încât vederea rănilor sau a bolilor să îl umple „de dezgust și de repulsie. Ca și murdărie sau infirmitatea ori bătrânețea”, ibidem.

John Reacționează adesea la ceea ce i se întâmplă raportându-se la operele lui Shakespeare și citând din ele. Astfel, când Bernard îi propune să vină la Londra, exclamă, ca în „Furtuna” lui Shakespeare: „O, minunată lume nouă”, p. 148. De aici numele romanului.

Bernard și Lenina se întorc la Londra împreună cu Linda și John.

Întorcându-se în Institut, Directorul Henry Foster îl anunță pe Bernard Marx că „s-a dovedit un dușman al Societății, un sabotor, […], un sabotor al Ordinii și Stabilității, un complotist împotriva Civilizației înseși” și va fi degradat și transferat la un subcentru în Islanda, p. 159. În replică, Bernard îi aduce pe Linda și John în Sala de Fertilizare, adică pe fosta iubită și pe fiul Directorului, a căror prezență produce stupoare și oroare asistenței, p. 160-162. De fapt, acesta fusese și motivul pentru care Bernard îi adusese cu el, bănuind că Directorul vrea să îl pedepsească pentru lipsa lui de conformitate totală. Însă acesta își dă demisia și se ascunde în urma dezvăluirii produse.

Pentru Linda, „întoarcerea la civilizație însemna întoarcerea la soma, posibilitatea de a sta tolănită în pat și de a-și lua vacanțe soma, una după alta”, p. 164.

„dacă am izbuti să-i întinerim pe oameni. Dar nu putem”, p. 164.

„Sălbaticul [John] – scrise Bernard în raportul său către Mustafa Mond – manifestă surprinzător de puțină uimire sau spaimă față de invențiile lumii civilizate […] Și parțial datorită faptului că-și concentrează interesul asupra a ceea ce numește el «sufletul», pe care se încăpățânează să-l privească drept o entitate independentă de mediul fizic”, p. 168-169.

„Sălbaticul” vizitează o fabrică unde vede grupurile de gemeni Delta-minus, Gama și Epsilon care lucrează. Îi revin din nou în minte cuvintele „O, minunată lume nouă”, din „Furtuna” lui Shakespeare, „prin cine știe ce capriciu răutăcios al memoriei sale”, p. 170, și, ieșind din fabrică, e „cuprins de un acces cumplit de vomă”, p. 171.

În Sala de Control Hipnopedic vede „sute de tonomate pentru muzică sintetică, câte unul pentru fiecare dormitor, se aflau așezate pe rafturi de-a lungul a trei pereți ai încăperii; pe cel de-al patrulea erau benzile sonore cu imprimarea diferitelor lecții care se predau în somn”, p. 173.