Minunata lume nouă [6]

La întrebarea „Sălbaticului” dacă elevii îl citesc pe Shakespeare, i se răspunde: „Firește că nu!”, p. 174. Filme senzoriale. Nu sunt încurajate distracțiile solitare: „Cinci autobuze pline cu băieți și fete, cântând în gura mare sau stând îmbrățișați în tăcere, trecură pe lângă ei pe autostrada lucioasă”, ibidem.

Lenina nu înțelege de ce John o respinge, p. 181. Acestuia nu-i plac filmele din lumea civilizată pe care le consideră oribile și se întoarce la lectura din Shakespeare, p. 180, 182, 187 etc.

Mustafa Ford interzice publicarea unei cărți, deși o consideră o capodoperă, pentru că, „în limitele actualei ordini sociale, este primejdioasă și eventual subversivă”. Iar „autorul trebuie ținut sub strictă supraveghere. S-ar putea dovedi necesar transferul său la Stațiunea Biologică Marină de pe Insula Sfânta Elena”, p. 187-188. Pe insula Sfânta Elena e o închisoare în care a fost dus și a murit Napoleon.

„Despre folosirea versurilor în propaganda și reclama morală”, p. 191.

Lenina e șocată de ideea căsătoriei dintre un bărbat și o femeie pentru totdeauna, pe care i-o prezintă John, considerând-o „îngrozitoare”, p. 202.

John asistă la moartea mamei lui, Linda, în Clinica Pentru Muribunzi, Salonul Senilității Galopante, în timp ce un grup de copii de 8 ani era adus pentru a fi educați să ia moartea și suferința în râs, fiind încurajați să se joace, p. 210 ș. u.

„Veneau gemeni după gemeni, gemeni după gemeni – un adevărat coșmar. Fețele lor (mai degrabă chipul lor repetat, căci nu aveau decât o singură față cu toții) se holbau ca niște mopși – toate numai nări și ochi spălăciți ieșiți din orbite. Purtau aceeași uniformă kaki. Toți mergeau cu gura căscată. Toți guițau și sporovăiau în timp ce mergeau. Într-o clipă – i se păru Sălbaticului – tot salonul viermuia de aceste ființe aidoma. Roiau printre paturi, se cățărau pe ele, umblau pe sub ele în patru labe, se zgâiau la televizoare, se strâmbau la pacienți. Linda îi uimi și oarecum îi sperie. La picioarele ei se adună un grup întreg, zgâindu-se la ea cu curiozitatea speriată și stupidă a animalelor care se trezesc brusc în fața necunoscutului”, p. 213-214.

John îl pleznește pe unul dintre băieții curioși și îl aruncă departe de patul mamei sale, dar asistenta e indignată, susținând că nu are voie să lovească un copil și că „li se face condiționarea în materie de moarte. […] dacă vă mai amestecați în procesul condiționării lor, chem portarii să vă dea afară”, p. 214-215. „Condiționarea” însemnând că erau învățați să ia moartea în râs. De altfel, totul în spital era aranjat încât să inducă o atmosferă de veselie. Asistenta ia grupul de copii și îi duce ca să se joace „de-a caută-mi șlițul” printre muribunzi, p. 215.

„Bieții copilași” sunt apărați de asistentă pentru ca nu cumva „Sălbaticul” să le strice „condiționarea”. Văzându-l îngenuncheat și plângând de durere lângă patul mamei sale, copiii uită să-și mai caute șlițul, iar asistenta nu se gândește decât dacă ar putea „să-l facă să fie conștient de răul fatal pe care-l poate face acestor bieți copilași nevinovați”, p. 218.

Iar atitudinea aceasta față de copii, în care ei par ultra-protejați de societate, evitându-se a fi „stresați” sau „traumatizați” prin explicarea aspectelor negative sau dureroase ale lumii, face parte din pedagogia zilelor noastre, care se aplică agresiv, prin care se urmărește crearea unor oameni care să aibă „oroare” de suferință, ca în romanul anticipativ al lui Huxley. Dar așa-zisa ultra-protecție și grijă „enormă” față de copii, din pedagogia contemporană, în care ei sunt „apărați” ca să nu învețe prea mult, să nu fie stresați cu educația, să nu fie certați, să nu aibă sentimentul vinovăției pentru nimic din ceea ce fac, să li se aplice corecții minimale, nesemnificative chiar și pentru fapte grave, până la 18 ani, etc, are cu totul alte scopuri decât cele afirmate. Iar părinții zilelor noastre îmbrățișează această pedagogie, considerând că li se face un mare bine, și nu devin indignați decât atunci când copiii încep să se „traumatizeze” între ei și sunt afectați plozii proprii…

Huxley a anticipat bine, înțelegând că ideologii infernali ai viitorului vor trebui să schimbe generațiile viitoare, dacă vor să modifice lumea după voia lor, începând de la educația copiilor.