Mângâiere [10]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mângâiere
(roman)
*
S-a trezit la 4 dintr-un vis calm, pașnic. Care a făcut-o să fie un zâmbet. Se făcea că e la Clada, în satul bunicilor lui, și Mihail era în livadă. O livadă mare, plină cu tot felul de pomi, o adevărată încântare. Se urcase într-un măr plin de mere roșii, pentru ca să îi coboare Mirunei pe cel mai din vârf, pe unul care te îmbia să îl mănânci. Și eu mă uitam în ochii lui…și îmi zâmbea atât de frumos în timp ce cobora din pom…Și mai avea puțin până să coboare…Dar, nu știu cum, în loc să coboare, l-am văzut în fața mea, dăruindu-mi mărul. Și nu mi-a spus niciun cuvânt, dar mi-a vorbit cu ochii lui în mod profund și cu toată ființa lui. Pentru că el era dragoste, era cu totul al meu, mă iubea în mod deplin, și s-a urcat în măr numai pentru mine. Și eu am primit mărul, m-am uitat la el, l-am văzut în mâna mea, și l-am apropiat ca să îl miros…Și, mirosind mărul, așa m-am trezit și de aceea sunt plină de pace și de bucurie. Pentru că Dumnezeu m-a mângâiat și azi cu pacea Lui.
Iar Clada e o lume a păcii! De fiecare dată ne-au primit bine. Pâine făcută la țest, pui fript, cu ciușcă[1] lângă, salată din grădină. Soarele, pacea din jur, pomii, via te făceau să nu mai vrei să pleci. Căci atunci când bunicii sunt bunici, când te iubesc și te îmbrățișează cu toată inima, te fac să te simți acasă, să te simți un pom cu rădăcini adânci. Însă când ești primit doar pentru că ești al lor, dar fără să se implice în vreun fel anume, nu mai știi cum să pleci mai repede, cum să te urci în mașină și să te gândești la pacea ta de acasă, de la București. Pentru că pacea e acolo unde noi trăim cu Dumnezeu și unde suntem iubiți și iubim cu toată ființa noastră.
Ceea ce e interesant e că în vis livada arăta altfel, dar fără să se șteargă asemănarea ei cu cea reală. Erau mai mulți pomi, aveau o altfel de înfățișare, erau transfigurați într-o anume măsură. Iar Mihail, când era în pom, mi se părea mai mic, deși îi puteam vedea fața și ochii foarte bine, ca și când îl puteam vedea de foarte aproape, dar, când a venit deodată în fața mea, îmi părea mai înalt decât în realitate și cu fața transfigurată, cu toată ființa lui. Și mi-a vorbit fără să îmi vorbească! Toată bucuria și pacea care iradiau din el era vorbirea lui cu mine. Iar mărul acela mirosea dumnezeiește, era ca un măr din Paradis, pentru că mi-a produs multă liniște, multă pace, pe care o am și acum. O, Dumnezeule, ce vis, ce mângâiere sfântă!…Și Tu mi l-ai arătat că e la Tine, că e bine, că e în Împărăția Ta. Și că el mă iubește și mă așteaptă, mă așteaptă să vin. Pentru că iubirea Ta, cu care ne unești pe noi, nu are sfârșit.
Începu să se roage, apoi își făcu ceaiul, cartofi prăjiți mâncați cu ardei capia, și azi are 4 ore, zi de vineri. Plină de pace și de rugăciune, privind toate prin ochii acestei păci line. Căci mersul prin marele oraș ar fi dezolant, tracasant, enervant, epuizant, dacă n-aș fi plină de pace și de bucurie sfântă. Dar cu Tine, Doamne, toate lucrurile sunt line, sunt pașnice, sunt pline de binecuvântare, pentru că Tu ești bucuria mea.
Un tânăr cu capul gol își scana codul ca să se suie pe trotinetă. Cerșetorul de lângă el, care cerșește mereu aici, îi cerea bani, dar acela îi făcu un gest de îndepărtare de el. O barbă vâlvoi și haine puse alandala pe el. O femeie grăbită, cu copilul, spre Școală. Femeia avea în mâna stângă o geantă supradimensionată, iar pe copil îl trăgea după ea ca pe o remorcă. Un grup de liceeni, cu glumele lor în argou, și haine lălâi pe ei. Trecu strada, în fața ei fiind un bătrân cu căciulă de iarnă în cap, ținând-o pe soția lui de mână, iar înaintea lor era o tânără cu un câine alb, pufos și atent în toate părțile, vioi. Iar dacă tânăra o luă la dreapta, ca să îl lase pe câine să urineze, Miruna trecu pe lângă cuplul în vârstă cu emoție, cu împlinire, și urcă în mașina 118, găsindu-și un loc la geam.
Toate intră în obișnuință. Când am plecat la Facultate credeam că n-o să mă obișnuiesc aici, că o să îmi fie greu, pentru că totul îmi era necunoscut. Dar după 20 și ceva de ani mă simt ca și când m-aș fi născut aici, pentru că acesta este orașul meu. Cărțile care se vindeau peste tot, cât și casetele piratate au dispărut, dar au apărut noi blocuri, noi magazine, noi malluri, noi parcuri. Am aruncat telefoanele grele, cu 2G, iar acum toți suntem pe cele smart, având 5 G, racordate la online și făcându-ne foarte multe fotografii. Cărțile se downloadează. Există locuri în online de unde le downloadăm sau descărcăm. Cardul bancar are racordare la online și cu el cumpărăm totul în mod facil. Ne grăbim, ne tot grăbim, dar lucrurile serioase se fac pe îndelete. Iar educația e o problemă de timp, de constanță, de muncă zilnică. Copiii ăștia nu își dau seama ce pierd când nu vor să fie copii, ci maturi. Când îi imită pe maturi, când vor să fie cât mai repede adolescenți și însurați și cu bani, cu mulți bani. Și dacă ai bani, ce? Îi ai și nu știi ce să faci cu ei! Sau îi ai și se duc mai întâi pe facturi și pe mâncare. Trebuie să plătești întreținerea, lumina, onlineul, diversele abonamente, mâncarea. Mâncarea costă cel mai scump în România. Pe mâncare se duc cei mai mulți bani. Și cum Școala noastră e încă de Stat, e încă gratuită, copiii ar trebui să fie foarte bucuroși că pot învăța, că se pot acomoda social cu cei de vârsta lor și cu toți ceilalți, pentru că acum e începutul vieții lor. Și cât de formați sau de deformați ies din Școală, așa vor fi și pe viitor, pentru că fiecare ciclu de învățământ are rostul său formator.
Coborî din mașină pe partea dreaptă, în fața Școlii. Pe care o numește, în mintea ei, Cristinada, de la primul WiFi pe care l-a avut. Adică: Cristina nu vrea nada[2], nu vrea nimic. Și Cristina era o prietenă a ei de Facultate, cu care îi plăcea să converseze mult, deși aveau diverse dispute literare și de principii. Dar disputele erau prietenești, amicale, care se lăsau uneori și cu botul lăsat, și atunci Miruna îi spunea că e Cristinada, cea care nu mai vrea să spună nimic. Și când a venit prima oară la Școală, ca Profesoară, și toată lumea era „deranjată” de prezența ei, ea a început să își numească locul de muncă Cristinada și așa a rămas! Dar Cristinada de atunci s-a schimbat mult, în bine, în materie de relații inter-profesorale, dar în rău în materie de elevi. Pentru că elevii devin tot mai mult auditori și nu cititori, nu știu să scrie prea bine, au mofturile lor, fac gălăgie, n-au respect, n-au perspectivă. Bineînțeles, nu toți! Dar ăsta e trendul. De aceea și ea și-a format clasa de ucenicie: pentru ca să-i salveze pe cei care se vor salvați.
[1] Roșii coapte, mărunțite, amestecate cu ceapă tăiată mărunt, cu ulei și cu sare.
[2] În spaniolă.