Mângâiere [12]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mângâiere
(roman)
*
Se sună, copiii ies din clasă și, printre ei, și Miruna. Pe hol privii în telefon: câteva emailuri și un mesaj de la mine. Îmi răspunse lapidar, mulțumindu-mi cu entuziasm. Era vorba despre o carte de care avea nevoie și pe care i-am spus că i-o voi trimite în PDF. Pentru că aveam nevoie să văd unde o am, în ce foldăr. Ajunse în cancelarie, schimbă catalogul și se remontă interior pentru noua lecție. De la Chirița trecu la Mara, la a 9-a D, care era la etaj. Cuminței unii, veniți de prin satele dimprejur, stând la cămin, dar bucureștenii bucureșteni nu se pot dezbăra de ifosele lor și de gălăgia pe care o fac din orice.
Mai mulți absenți, doar unul cu o explicație plauzibilă. Romanul Mara a fost publicat în foileton între ianuarie-decembrie 1894, iar în carte în 1906. E romanul de debut al lui Slavici[1], în ediția primă având 388 de pagini[2]. Și Mara e o văduvă cu doi copii, săracă, dar tânără și voinică și harnică[3], care își duce marfa la piață[4]. Persida și Trică sunt copiii ei[5]. Văduva e cu ochii după bani în timp ce fata ei este educată la o mănăstire romano-catolică[6]. Însă și gura lumii știe să înflorească lucrurile[7].
Trică ajunse calfă[8]. Națl se îndrăgostește de Persida și ea de el[9], numai că fata, în ciuda frumuseții ei, e fiică de precupeață și de podăriță[10]. Dar băiatul, îndrăgostit, vrea să renunțe la măcelăria familiei și să își apere iubita[11]. Toate personajele sunt năvalnice, pentru că cred în propriile lor sentimente. Și autorul le privește din ce în ce mai aproape pentru ca să ajungă la sufletul lor. Numai că se odihnește prea puțin în ele însele.
Atunci când Persida nu a mai dorit să meargă la Biserică, Marei i-a trecut un sloi de gheață prin inimă[12]. Însă fata nu știa cum să vorbească despre îndrăgostirea ei[13]. Când venea seara, Persida era foarte neastâmpărată, pentru că nu își mai găsea locul. Și cădea pe gânduri[14]…pentru că îi venea dor de ducă[15].
Însă pe Națl l-au trimis la Arad[16] pentru stagiul de călătorie de doi ani. Persida are inimă tânără și deschisă, râzând cu ochii ei[17]. Națl o găsește la Nunta sârbilor, iar, când îl vede, Persida „se făcu dreaptă ca lumânarea”[18]. Mara, văzând că fiica ei e în dificultate, se îndreaptă spre Persida și Națl, autorul făcând-o să vorbească cu toată ființa ei. Căci, spune el, Mara nu vorbea „numai cu gura, ci și cu ochii și cu sprâncenele și cu crețele [încrețiturile] de pe frunte și cu mâinile descleștate”[19]. Numai că Națl întoarce totul în favoarea lui, făcând-o pe Mara să fie un mesager față de mama sa[20]. Iar fetei îi spune că va lipsi doi ani fără cinci săptămâni[21].
Un al doilea scenariu de Nuntă. Codreanu, care avea 23 de ani, o vrea Preoteasă pe Persida, pe când ea „îl punea sus de tot în gândul ei”[22], pentru că era un om foarte învățat[23]. Pe când potențiala mireasă era astfel în ochii lui: „înaltă, trupeșă, frumoasă și deșteaptă”[24]. Dar lucrurile nu se precipită! După căderea brumei se întoarce Națl și fata se aștepta să-l vadă la fereastră[25]. Și pentru că nu vine s-o vadă, sufletul ei „era cuprins de o lină și adâncă mâhnire”[26].
În cele din urmă îl întâlnește pe băiat și acela începe să plângă în fața ei[27]. Puținele cuvinte pe care și le spun sunt în nemțește, pentru că el era neamț[28]. Și fata vorbește în nemțește ca să nu fie înțeleasă de Anca, dar și pentru ca să vorbească în mod intim. În cele din urmă, Națl alege să treacă ca un indiferent prin fața casei ei, deși știa că se gândește numai la ea[29]. De aceea, fata iese din casă de una singură și reușește să vorbească cu el în mod intim[30]. Și Persida îi mărturisește că o doare când îl vede că merge jerpelit prin lume. La auzul cărora, el îi spune pentru prima oară „draga mea”[31]. Discuția dintre îndrăgostiți are consistența ei, deși multe lucruri nu se spun în mod explicit, însă fata îi spune la un moment dat că iubirea pentru el este o nenorocire, care a venit în viața ei fără de veste[32]. Numai că iubirea nu e o nenorocire, ci o privești astfel când nu ai experiență de viață.
Mara însă era țanțoșă și voioasă[33] pentru că a devenit afaceristă de lemne. Persida recunoaște în fața mamei sale că ea e de vină pentru această dragoste[34]. Iar Mara îi spune că cel mai important pentru ea este fericirea fiicei sale[35]. După care fata îi povestește întreaga aventură a îndrăgostirii lor[36]. Deși Mara e înduioșată de durerile băiatului, îi spune fetei că nu se poate căsători cu el, pentru că nu își poate spurca sângele cu unul de altă credință. Și fata cere sfatul mamei sale[37].
Persida, la Biserică, devine impunătoare. Era mai înaltă decât toți și avea ochi deschiși și limpezi[38]. Pentru că viața Bisericii te înalță și te limpezește interior. Se întoarce Pavel Codreanu și o caută la mănăstirea romano-catolică. Acceptă să vorbească cu el[39], dar minimalizează problema credinței în fața lui[40]. Și discuția se încheie cu o sărutare de mână[41].
Însă Codreanu devine Preot, iar Mara dorește să o aducă pe fată acasă[42]. Persida merge la horă și dă din nou de Națl, care valsează cu ea[43]. După care joacă și un joc românesc[44]. Națl e în stare să renunțe la toate pentru Persida, dar ea vrea o căsătorie, nu o relație păcătoasă[45]. În urma spunerii acestui adevăr, Națl, deși o iubește, ajunge la concluzia că nu mai trebuie să se întâlnească cu ea[46]. Dar reala motivație a despărțirii e aceea că părinții lor nu sunt de acord cu această relație[47].
Mara se simte inutilă, pentru că Persida nu are nevoie de zestrea pe care i-o făcuse[48]. Iar în ziua când s-a pus problema să ajungă maestru măcelar, am aflat numele real al lui Națl: Ignatie Hubăr[49]. Ignatie o caută pe Persida la Biserica ei. Și, într-o frază, autorul ne descrie bucuria revederii: „Așa s-a luminat fața ei și fața lui în clipa revederii și așa au tresărit înveseliți ca din senin toți cei adunați în Biserică”[50]. Faptul că ei s-au bucurat unul de altul e firesc, dar că toți s-au înveselit la vederea lor e un fapt minunat. Pentru că presupune o intuire profundă a iubirii lor, dar și bucurie reală pentru ei.
Văzând-o pe iubita lui, Ignatie își dă seama că o dorește mult. Nu-l mai interesa să ajungă maestru măcelar și cugetă faptul că nu poate fi fericit decât după moartea părinților lui[51]. Și când tatăl îl mustră, Ignatie își spune inima[52]. Și Persida își spune inima în fața mamei sale: ea l-a ademenit pe Ignatie și din cauza aceasta el se comportă violent[53]. Romanul, de fapt, ar fi trebuit să se numească Persida, pentru că ea este personajul principal. Iar Persida [Περσίδα] e forma de acuzativ[54]. Pentru că Persis [Περσίς] e nominativul grecesc[55]. Numai că Biblia de la București, din 1688, n-a tradus nominativul, ci acuzativul în Rom. 16, 12 și de aceea a clasicizat această formă în limba română.
Cei doi se întâlnesc în ascuns și Ignatie îi spune cum s-au petrecut lucrurile în cearta cu tatăl lui[56] și se căiește pentru fapta sa[57]. Și când el se căiește, „Persida era învinsă și muiată. Era cu totul altul omul pe care-l vedea în fața ei, blând, duios, purtat de cele mai bune porniri”[58]. Pentru că tânăra căuta ca el să fie un om bun, virtuos. Și i-o spune și lui, cu ochi plini de văpaie: că ea vrea să îl scoată din întunericul în care a căzut, îmbrățișându-l în același timp[59]. Și la auzul acestor vorbe, el se uita râzând la ea, cu ochii scăldați în lacrimi[60]. Pentru că se simțea iubit cu adevărat.
Ignatie îi sărută fruntea, iar Persida îi spune că îl așteaptă mâine în același loc[61]. Trică, fratele Persidei, îl întreabă pe Ignatie dacă îi place de sora lui și acela nu neagă acest fapt[62]. Și când Persida vine și recunoaște relația cu Ignatie în fața fratelui ei, ea le vorbește patetic despre dragostea ei pentru Ignatie: „sufletul mi se umple de o nespusă dulceață când privesc în ochii lui, fie ei chiar încruntați, și mă cutremur când mâna lui mă atinge”[63]. Și când Trică îi spune că trebuie să se căsătorească, Persida îi spune că nu va primi binecuvântarea părinților și aceasta căsnicie nu e binecuvântată nici de Dumnezeu[64].
Trică îl scoală din somn pe Preot pentru ca să îi cunune pe cei doi și acela acceptă[65]. Persida pleacă de-acasă, Trică știe de acest lucru, dar nu îi spune Marei[66]. Slavici nu vorbește despre căsătoria celor doi, însă scrisoarea Persidei vine de la Viena[67]. O primește Trică, iar Mara își exprimă iubirea pentru fiica ei[68]. Cei doi tineri își trăiesc iubirea în marele oraș și încep să fie respectați[69]. Numai că Ignatie se teme să nu fie părăsit[70]. Tocmai din discuția nedorită cu Burdea aflăm că ei nu erau căsătoriți[71].
Se întorc de la Viena și cumpără cârciuma de la Sărărie[72]. În curând, cârciuma de la Sărărie devine cunoscută sub numele la Persida[73]. Dar jocurile de cărți ale soțului și datul pe datorie îi sărăcesc[74]. Când aude că el nu vrea să aibă copii, Persida se cutremură și îi vine să leșine[75]. După care îi spune că nu vrea să se cunune cu ea, ceea ce îi taie răsuflarea[76].
Persida îi trage o palmă lui Ignatie, rămânând dreaptă și neclintită în fața lui, pentru că o lovise în ceea ce era cel mai sfânt pentru ea[77]. Îi mai trage încă o palmă după câteva replici verbale. Ceea ce i-a declanșat mânia lui oarbă, începând să o lovească cu pumnii. După care, înspăimântat de ceea ce a făcut, a închis-o în casă[78]. Persida se umple de amărăciune pentru prima oară în viață[79].
Însă, din regretele Persidei, aflăm că ei erau cununați, pentru că Părintele Codreanu i-a cununat în timpul nopții[80]. Mara află că fata ei a fost părăsită de bărbat[81]. Și Talia o cheamă pe Mara la Persida, pentru că îi e foarte rău[82]. Din ce spune doctorul aflăm că Persida și-a pierdut copilul, pentru că era însărcinată[83]. Însă bărbatul i se întoarce acasă și ea se comportă cu el ca față de un copil bolnăvicios[84]. Pentru că își transferă asupra lui iubirea pentru copilul pierdut. Ignatie e tulburat de amănuntul că Bandi ar putea fi fratele lui. De aceea dorea să nu îl mai vadă niciodată în fața lui, să uite de el[85].
Marta vorbește cu Trică după ce îi adoarme soțul[86]. Și când rămaseră singuri o cuprinse de mijloc pe femeie[87]. Apoi o sărută pe gât, deși femeia îi vorbise de recrutare[88]. O sărută din nou și mai lung, pe când femeia acceptă, pentru că îi plăcea de el și avea toată încrederea în el[89]. Îi e frică să meargă până la capăt[90], dar ea „începu să se sărute cu el, mușcându-i buzele nesățios, cum numai femeia trecută știe să se sărute cu un băiat tânăr”[91].
Peste ceva vreme, Marta îl cheamă din nou pe tânăr ca să se joace în mod „nevinovat” cu el[92]. Dar bărbatul ei îi spune că vrea să și-l facă ginere[93]. Și când aude una ca asta, femeia plină de pasiune îl disprețuiește pe amantul ei, spunând că este „un soios, plin de pistrui pe obraz și bădăran”[94]. Sentimente fluide, dar calculate. Când e vorba de hotărâri mari, sentimentele pătimașe îngheață. Iar Slavici își construiește personajele în funcție de hotărâri cheie, importante pentru ele.
Trică e răscumpărat și nu mai pleacă în armată[95]. Și acum, când știe că îi va fi ginere, femeia nu renunță la el, ci, dimpotrivă, „se grăbește să-l prindă și să-l țină, ca să nu-l ia alta de la dânsa”[96]. Pentru că era convinsă că el se va culca cu o altă femeie, pe lângă fiica ei și soția lui. Datorită aranjamentelor mincinoase ale femeii, aceasta se întâlnește cu Trică în bucătărie[97]. Dar când aude că banii cei mai mulți i-a dat bărbatul ei, tânărul pleacă din cameră și nu mai are loc nicio drăgosteală[98].
Trică îi spune Marei că nu dorește fiica stăpânului lui, pentru că nevasta lui îl vrea pentru ea. Și Mara recunoaște că așa stau lucrurile[99]. În schimb, Persida îi cere ajutorul fratelui ei împotriva soțului[100], dar el intră în armată[101]. Persida se întoarce la Mara și ea îi vorbește despre zecile de mii pe care le are pentru ea și fratele ei[102]. Dar, când Mara adoarme, ea se întoarce la soțul ei și îl privește cu înduioșare, așa cum se uită mama la copilul rătăcitor[103].
Înțelege și Persida că Bandi e fratele soțului ei[104]. Starea binecuvântată[105] e noua sarcină a Persidei. Aceasta naște fără ca soțul ei să fie de față. Și când îl vede, Ignatie își dă seama că n-a văzut ceva mai frumos în comparație cu copilul lui[106]. Tatăl Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru copil și Persida se trezește văzându-l plângând[107]. Și dorește ca să îl boteze ortodox[108]. Dar Persida stabilește ca să îl boteze romano-catolic[109].
Vine și mama lui Ignatie ca să vadă copilul și cele două soacre „se îmbrățișară în tăcere, se sărutară și iar se ținură îmbrățișate”[110]. Și după ce trecu pe lângă fiul ei, ea se duse la Persida „ca să o sărute de mai multe ori în tăcere, cu dragoste și cu sfială”[111]. Pentru că a învins, în cele din urmă, dragostea de mamă. Ignatie îi mărturisește tatălui său, după ce acela îl pălmuiește, că este căsătorit cu Persida[112]. Și când îl invită pe tatăl lui ca să își vadă nepotul, acela îi spune că vine pentru Persida, pentru că e o femeie prea bună pentru cât de nemernic e fiul lui[113].
A doua zi se pregătesc să își vadă nepotul. Iar socrul îi dăruie peste 300 de galbeni și argintăria[114]. Socrul o sărută pe frunte și își cere iertare și revarsă galbenii peste copil, ca semn de belșug și de binecuvântare, pe când soacra i-a dăruit argintăria[115]. Copilul e botezat romano-catolic[116]. Mara dă 8.000 de florini pentru copil, dar ginerele ei o roagă să îi păstreze la ea[117].
Trică a fost rănit pe front[118]. Se întoarce acasă și își vizitează jupânul[119]. Atât Ignatie, cât și Trică, ajung maeștri[120]. Iar romanul se termină cu recunoașterea faptului că Hubăr e tatăl lui Bandi și cu râsul prelung al copilului[121]. „Un sfârșit românesc, unul fără sfârșit”, accentuă Miruna. „Pentru că la noi filmele se termină când trebuie să înceapă. Iar Ioan Slavici a terminat totul la început de bine, când binele putea fi explicat tot la fel de meticulos ca și răul”.
Și se auzi sunetul de sfârșit de oră! Alarma Școlii este puternică. O auzi și din Școală și din afară, iar pauza de acum e cea de masă. Coborî, merse în cancelarie, își luă sufertașul cu cele două sendvișuri cu pește, roșii și salată, și le mâncă pe masa ei, cu fața spre geam. Cele trei ferestre mari, în numele Dumnezeului nostru treimic. Pentru că toate pot fi gândite teologic. Numai să vrei să faci acest lucru. Se rugă în tăcere, își făcu semnul Sfintei Cruci, apoi începură să apară Profesorii. Directoarea veni îmbufnată, ca de obicei. Pentru că mama unui elev îi trimisese un email contondent. Și ce îi spusese? Că vrea ca fiul ei să fie tot mai atent monitorizat în Școală și să fie ascultat la ore adesea, pentru că ea dorește ca el să exceleze. Dar Directoarea consideră că nu e de competența ei să îi dădăcească pe elevi, că ea se comportă cu toți la fel și nu doar cu unii. Educația specială se face acasă sau la meditații. Dacă vrei să exceleze, dă bani ca să exceleze! Pentru că aici e Școală de Stat, pentru toți și nu doar pentru genii.
E amuzantă în enervările ei, adesea imaginare, dar și ranchiunoasă. Când i se pune pata pe tine nu o mai scoți la cap cu ea. Dar asta o face calculat, pentru că așteaptă cadouri de la tine, atenții, cum se spunea altădată, deși atenția înseamnă respect și nu mită. Dar astea sunt nuanțe pentru ea…Nuanțe prostești. Pentru că pe ea o interesează lucrurile palpabile, pe cele pe care le simte în buzunar…
[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mara_(roman).
[2] Am această ediție din Biblioteca Digitala BCU Cluj. E vorba de Ioan Slavici, Mara (roman), Ed. Institutul Tipografic și de Editură „Luceafărul”, Budapesta, 1906, 388 p.
[3] Idem, p. 3. [4] Idem, p. 4. [5] Idem, p. 6. [6] Idem, p. 21. [7] Idem, p. 22. [8] Idem, p. 33. [9] Idem, p. 36-37. [10] Idem, p. 40. [11] Idem, p. 40-41. [12] Idem, p. 42. [13] Idem, p. 43. [14] Idem, p. 46. [15] Idem, p. 47. [16] Idem, p. 53. [17] Idem, p. 61. [18] Idem, p. 64. [19] Idem, p. 65. [20] Idem, p. 66-67. [21] Idem, p. 67. [22] Idem, p. 70. [23] Ibidem. [24] Ibidem. [25] Idem, p. 78.
[26] Idem, p. 79. [27] Idem, p. 81. [28] Idem, p. 82, 88. [29] Idem, p. 89. [30] Idem, p. 91. [31] Idem, p. 92. [32] Idem, p. 93. [33] Idem, p. 98. [34] Idem, p. 100. [35] Idem, p. 101. [36] Idem, p. 102-105. [37] Idem, p. 105. [38] Idem, p. 113. [39] Idem, p. 120-121. [40] Idem, p. 124. [41] Idem, p. 125. [42] Idem, p. 130. [43] Idem, p. 140. [44] Idem, p. 145. [45] Idem, p. 147. [46] Idem, p. 175. [47] Idem, p. 176. [48] Idem, p. 189.
[49] Idem, p. 195. [50] Idem, p. 200-201. [51] Idem, p. 201-202. [52] Idem, p. 202. [53] Idem, p. 210.
[54] Friberg Greek Lexicon, 21. 762, apud Bible Works 10. [55] Idem, 21.763, apud Ibidem.
[56] Ioan Slavici, Mara (roman), ed. cit., p. 220. [57] Idem, p. 221. [58] Ibidem. [59] Idem, p. 223. [60] Ibidem. [61] Ibidem. [62] Idem, p. 231. [63] Idem, p. 237. [64] Idem, p. 237-238. [65] Idem, p. 241. [66] Idem, p. 247-248. [67] Idem, p. 250. [68] Ibidem. [69] Idem, p. 251. [70] Idem, p. 257. [71] Idem, p. 264. [72] Idem, p. 272. [73] Idem, p. 273. [74] Idem, p. 274-275.
[75] Idem, p. 282. [76] Idem, p. 282-283. [77] Idem, p. 283. [78] Idem, p. 284. [79] Ibidem. [80] Idem, p. 286. [81] Idem, p. 292. [82] Idem, p. 293. [83] Idem, p. 298. [84] Idem, p. 298, 302. [85] Idem, p. 304. [86] Idem, p. 313. [87] Idem, p. 314. [88] Idem, p. 315. [89] Idem, p. 315-316. [90] Idem, p. 316. [91] Ibidem.
[92] Idem, p. 320. [93] Idem, p. 322. [94] Idem, p. 322-323. [95] Idem, p. 324. [96] Ibidem. [97] Idem, p. 327. [98] Idem, p. 328-329. [99] Idem, p. 330. [100] Idem, p. 338. [101] Idem, p. 345. [102] Idem, p. 349. [103] Idem, p. 351. [104] Idem, p. 353. [105] Idem, p. 354. [106] Idem, p. 357. [107] Idem, p. 358. [108] Idem, p. 359. [109] Idem, p. 360. [110] Idem, p. 361. [111] Ibidem. [112] Idem, p. 365-366.
[113] Idem, p. 366. [114] Idem, p. 368. [115] Idem, p. 369. [116] Idem, p. 375. [117] Idem, p. 377. [118] Idem, p. 379. [119] Idem, p. 380-382. [120] Idem, p. 383. [121] Idem, p. 388.