Sermon on the 10th Sunday after Pentecost [2024]

My beloveds[1],

first of all, I wish you at many years, now, at the beginning of the new churchly year! And God strengthen us in every good thing! Because we must make any beginning with God. With the One who strengthens us in all the days of our life[2].

And today we also commemorate that day when the Lord entered the synagogue and spoke about Himself and about „the acceptable year of the Lord [ἐνιαυτὸν Κυρίου δεκτόν]” [Lk. 4, 19, BYZ]. For our triune God is the One who „blesses the crown of the year”[3], this wonderful circle of the days of the year. For the days of the year come one after another for us to relive all the events of our salvation and of the history of the Church. Because we relive the whole life of the Lord in one year, all that He did for our salvation, but we also commemorate all the Saints of God over the year. And this continuous reliving of the churchly year is for us to strengthen ourselves in faith, in hope and in love, in all good works, serving God and people[4].

For to serve means to live ecclesiastically. The Church is one and is alive because everyone serves in it. And the life of the faithful is the life of God, i.e. the ghostual life, and this makes them one and comprehensive of all. You must have all of them in your heart, in your prayer, in your love. May you have all your brothers in faith, but also all humanity from whenever and everywhere. Therefore, the communion of the Church is God’s gift, but also our continuous effort. Because we must understand every day what we have to do for God’s Church, but also to increase daily in our love for all. Because brotherly love holds us all together and teaches each of us to transcend our perspective on life and the personal experience[5].

For to change yourself is to change ontologically. To change yourself internally. And this fundamental change is made by the glory of God that flows unceasingly into the Church from God. God is the One who changes us internally through His eternal glory! Therefore, when the Lord spoke about prayer and fasting [Mat. 17, 21, BYZ] as weapons against demons, He spoke of them as realities that change us ontologically. Because in our effort to pray and to fast, He fills us with His glory, which changes us internally, which deifies us. And our deification is not only an inner beauty, because the beauty in us spills over our whole body, making us sweet, ghostually pleasing to everyone[6].

This is the reason why the Church does not popularize the cosmetic industry, because it does not believe in surface beauty, in beautified beauty, but in deep beauty, in ontological beauty, which is obtained through ascesis. The surgical operations do not bring real, authentic, lasting beauty, but a transitory one. The counterfeit beauty is a beauty for the excitement of the senses, while the real beauty, the ontological one, is an eternal beauty, because thanks to it you are received in the Emperordom of God[7].

The father came with his son to the Lord, because he was lunatic [Mat. 17, 15, BYZ]. The demon from that one manifested violently at certain phases of the moon, so that people would think that the moon was to blame and not that he, the demon, was the cause of his illness. Therefore, from the outside, the child appeared epileptic, because he was falling unconscious in fire and water [Ibidem]. But in him, he had a demon. And it was the demon that tormented him. So that he was demon-possessed and not epileptic, and when the Lord cast out the demon, he was made well [Mat. 17, 18, BYZ]. Because the real health doesn’t come from demons or sorcerers, but from God. And whoever waits for God to heal him, wait well, because He is our only Healer[8].

The life is God’s gift, but the death is also His gift! And we truly understand the meaning of life when we worship God all our life. Because a life dedicated to God awaits a good death from Him, a ghostual death, a saving one. And the good death is that which is not ashamed of the demons, which is not shown by them as the death of a sinful man. But if they dance at your death, it means that you are theirs, that you are a sinner, that you have not repented. But if you are the Saint of God, all the demons cry at your death, because you have overcome them with the grace of God[9].

The child fell into fire and into water [Mat. 17, 15, BYZ], fell into fornication and into wrath. And we are still children when we are led by demons to fornication and to anger by force. The fornication is the fire of demons that we kindle within us, while the anger is the frozen water that we throw ourselves into and freeze our heart. And we turn anger into hatred and revenge, into a calamity for ourselves and others, because we freeze relationships with others. The fornication is the spoiling of our love, it is its transformation from virtue to lust. Because the pure love is fulfilling love, whereas the fornication is passionate, the sick love, which degrades us[10].

And when the Holy Apostles asked: „Why could we not take him out?”, the Lord answered them: „For your unbelief [Διὰ τὴν ἀπιστίαν ὑμῶν]!” [Mat. 17, 20, BYZ]. And to show them what it means to have faith, He tells them that faith moves mountains. Because the faith makes everything possible, because it trusts completely in God’s power and help. And the real mountains are the mountains of passions, which He crushes with His grace according to our repentance and ascesis. Because we can do nothing against our passions without His almighty help[11].

What does a generation of indifferent people look like? It looks like an unbelieving and depraved generation. And our postmodernity is a religiously indifferent and avid of pleasures generation, which God endures for its salvation. And when God has mercy on us, He is with us, because He is waiting for our return, our repentance, our salvation[12].

No one can save himself without the mercy of God! His waiting is our salvation. And God waits long for our repentance, because He loves our salvation. For He wants us all to be saved, so that we all may be in His eternal joy. Therefore, the waiting for God is also the waiting for His Church. He waits for our salvation, and we pray for the salvation of all humanity. And God’s desire is also our desire: that in heaven and on earth He may be Master, and we may be His servants[13].

I set myself big, beautiful things in 2024, and I kept my word with God’s grace. I served, I edited, I published, I walked, I rested, I dialogued intensely. And I think this is what I want to do all my life. Because what keeps you alive is precisely the service, the work, the walking, the dialogue. All the service of God and of people is a dialogue, a fulfilling one, of proportions, it is the dialogue of your life. The dialogue brings us to the light and it brings others too in our heart. The dialogue abolishes the distances, because it brings us closer to each one of us. And every year of our life increases the dialogue with God and with people, because we are also continuously maturing. And we give glory to God for our maturation, because it is a continuous learning, a continuous renewal, a continuous deification of us[14].

We started the new churchly year, but we start it with the holy message that „the Son of man will be delivered into the hands of men, and they will kill Him and [in] the third day He will be raised” [Mat. 17, 22-23, BYZ]. And the Holy Apostles, my beloveds, „were greatly grieved [ἐλυπήθησαν σφόδρα]” [Mat. 17,. 23, BYZ] by these words of His. They grieved, because they didn’t understand back then what His death and resurrection meant. But when they experienced His death and resurrection, they understood that everything the Lord did, He did for our salvation[15].

Omnis dies est gradum ad caelum. In churchly life, every day is a day of salvation. Dio ci insegna ogni giorno cosa fare con la nostra vita. Because He teaches us practically all the steps of our salvation. However much we learn theology, the practical theology is the one that God enlightens us, which we learn in all the days of our lives from our own churchly life. Therefore, all we learn through the grace of God is the theology of our salvation[16]. Amin!


[1] Started at 8.21, in day of monday, on 26 august 2024. Sun, 23 degrees, wind of 3 km/h.

[2] mai întâi de toate, vă doresc la mulți ani, acum, la începutul noului an bisericesc! Și Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun! Pentru că orice început trebuie să îl facem cu Dumnezeu. Cu Cel care ne întărește în toate zilele vieții noastre.

[3] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep01.html.

[4] Și astăzi noi pomenim și acea zi în care Domnul a intrat în sinagogă și a vorbit despre Sine și despre „anul plăcut Domnului [ἐνιαυτὸν Κυρίου δεκτόν]” [Lc. 4, 19, BYZ]. Căci Dumnezeul nostru treimic este Cel care „binecuvântă cununa anului”, acest cerc minunat al zilelor anului. Căci zilele anului vin una după alta pentru ca noi să retrăim toate evenimentele mântuirii noastre și ale istoriei Bisericii. Fiindcă noi retrăim toată viața Domnului într-un an de zile, tot ceea ce El a făcut pentru mântuirea noastră, dar îi pomenim și pe toți Sfinții lui Dumnezeu de peste an. Și această retrăire continuă a anului bisericesc e pentru ca noi să ne întărim în credință, în nădejde și în dragoste, în toată fapta cea bună, slujind lui Dumnezeu și oamenilor.

[5] Căci a sluji înseamnă a trăi eclesiastic. Biserica e una și e vie pentru că toți slujesc în ea. Și viața credincioșilor e viața lui Dumnezeu, adică viața duhovnicească, și aceasta îi face una și cuprinzători ai tuturor. Tu trebuie să îi ai pe toți în inima ta, în rugăciunea ta, în iubirea ta. Să îi ai pe toți frații tăi de credință, dar și întreaga umanitate de oricând și de pretutindeni. De aceea, comuniunea Bisericii este darul lui Dumnezeu, dar și efortul nostru continuu. Pentru că noi trebuie să înțelegem pe fiecare zi ce trebuie să facem pentru Biserica lui Dumnezeu, dar și să sporim zilnic în iubirea față de toți. Pentru că iubirea frățească ne ține pe toți împreună și ne învață pe fiecare în parte să ne depășim perspectiva noastră de viață și experiența personală.

[6] Căci a te schimba pe tine însuți înseamnă a te schimba ontologic. A te schimba interior. Și schimbarea aceasta fundamentală e făcută de slava lui Dumnezeu care curge neîncetat în Biserică de la Dumnezeu. Dumnezeu e Cel care ne schimbă interior prin slava Lui cea veșnică! De aceea, când Domnul a vorbit despre rugăciune și post ca despre arme împotriva demonilor [Mat. 17, 21, BYZ], El a vorbit despre ele ca realități care ne schimbă ontologic. Pentru că în efortul nostru de a ne ruga și de a posti, El ne umple cu slava Lui, care ne schimbă pe noi interior, care ne îndumnezeiește pe noi. Și îndumnezeirea noastră nu e numai o frumusețe interioară, pentru că frumusețea din noi se revarsă pe tot trupul nostru, făcându-ne dulci, plăcuți duhovnicește pentru toți.

[7] Acesta e motivul pentru care Biserica nu popularizează industria cosmetică, pentru că nu crede în frumusețea de suprafață, în frumusețea cosmetizată, ci în frumusețea de adâncime, în frumusețea ontologică, cea care se obține prin asceză. Operațiile chirurgicale nu aduc frumusețe reală, autentică, trainică, ci una tranzitorie. Frumusețea contrafăcută e o frumusețe pentru excitarea simțurilor, pe când reala frumusețe, cea ontologică, e o frumusețe veșnică, pentru că datorită ei ești primit în Împărăția lui Dumnezeu.

[8] Tatăl a venit cu fiul lui la Domnul, pentru că era lunatic [Mat. 17, 15, BYZ]. Demonul din acela se manifesta violent la anumite faze ale lunii, pentru ca oamenii să creadă că luna e de vină și nu că el, demonul, este cauza bolii lui. De aceea, din afară, copilul părea epileptic, pentru că el cădea în neștire în foc și în apă [Ibidem]. Numai că în el, acesta avea demon. Și demonul era cel care îl chinuia. Așa că el era demonizat și nu epileptic, iar când Domnul a scos demonul, acela s-a făcut sănătos [Mat. 17, 18, BYZ]. Pentru că sănătatea reală nu vine de la demoni și nici de la vrăjitori, ci de la Dumnezeu. Și cine așteaptă să îl vindece Dumnezeu, așteaptă bine, pentru că El e singurul Vindecător al nostru.

[9] Viața e darul lui Dumnezeu, dar și moartea e darul Său! Și înțelegem cu adevărat rostul vieții când ne închinăm toată viața lui Dumnezeu. Pentru că o viață dedicată lui Dumnezeu așteaptă o moarte bună de la El, o moarte duhovnicească, una mântuitoare. Și moartea bună e cea care nu e rușinată de demoni, care nu e arătată de ei ca moarte de om păcătos. Dar dacă ei dansează la moartea ta înseamnă că ești al lor, că ești păcătos, că nu te-ai pocăit. Dar dacă ești Sfântul lui Dumnezeu la moartea ta plâng toți demonii, pentru că i-ai biruit pe ei cu harul lui Dumnezeu.

[10] Copilul cădea în foc și în apă [Mat. 17, 15, BYZ], cădea în desfrânare și în mânie. Și suntem încă copii când suntem duși de demoni spre desfrânare și spre mânie cu forța. Desfrânarea e focul demonilor pe care îl aprindem în noi, pe când mânia e apa înghețată în care ne aruncăm și ne îngheață inima. Și mânia o transformăm în ură și în răzbunare, într-o calamitate pentru noi și pentru alții, pentru că înghețăm relațiile cu alții. Desfrânarea e stricarea dragostei noastre, e transformarea ei din virtute în poftă. Pentru că iubirea curată e iubire împlinitoare, pe când desfrânarea este iubire pătimașă, bolnavă, care ne degradează.

[11] Și când Sfinții Apostoli au întrebat: „Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem pe el?” [Mat. 17, 19, BYZ], Domnul le-a răspuns: „Pentru necredința voastră [Διὰ τὴν ἀπιστίαν ὑμῶν]!” [Mat. 17, 20, BYZ]. Și ca să le arate ce înseamnă a avea credință, El le spune că credința mută munții din loc. Pentru că credința face totul posibil [Ibidem], pentru că se încrede desăvârșit în puterea și în ajutorul lui Dumnezeu. Și munții reali sunt munții patimilor, pe care El îi zdrobește cu harul Său pe măsura pocăinței și a ascezei noastre. Pentru că nu putem face nimic împotriva patimilor nostru fără ajutorul Său cel atotputernic.

[12] Cum arată o generație de oameni indiferenți? Ea arată ca o generație necredincioasă și depravată [Mat. 17, 17, BYZ]. Și postmodernitatea noastră e o generație indiferentă religios și avidă de plăceri, pe care Dumnezeu o rabdă spre mântuirea ei [Ibidem]. Și când Dumnezeu are milă de noi, El este cu noi, pentru că așteaptă întoarcerea, pocăința, mântuirea noastră.

[13] Nimeni nu se poate mântui fără mila lui Dumnezeu! Așteptarea Lui e mântuirea noastră. Și Dumnezeu așteaptă îndelung pocăința noastră, pentru că El iubește mântuirea noastră. Căci El voiește ca toți să ne mântuim, pentru ca toți să fim în bucuria Lui cea veșnică. De aceea, așteptarea lui Dumnezeu este și așteptarea Bisericii Sale. El așteaptă mântuirea noastră și noi ne rugăm pentru mântuirea întregii umanități. Și dorința lui Dumnezeu e și dorința noastră: ca în cer și pe pământ să fie El Stăpân și noi să fim slujitorii Săi.

[14] Mi-am propus pe 2024 lucruri mari, frumoase, și m-am ținut de cuvânt cu harul lui Dumnezeu. Am slujit, am editat, am publicat, m-am plimbat, m-am odihnit, am dialogat intens. Și cred că asta vreau să fac toată viața. Pentru că ceea ce te ține viu e tocmai slujirea, munca, plimbarea, dialogul. Toată slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor e un dialog, unul împlinitor, de proporții, e dialogul vieții tale. Dialogul ne scoate la lumină și îi aduce și pe alții în inima noastră. Dialogul desființează depărtările, pentru că ne aproprie de fiecare în parte. Și fiecare an al vieții noastre sporește dialogul cu Dumnezeu și cu oamenii, pentru că și noi ne maturizăm continuu. Și dăm slava lui Dumnezeu pentru maturizarea noastră, pentru că ea e o continuă învățare, o continuă înnoire, o continuă îndumnezeire a noastră.

[15] Am început noul an bisericesc, dar îl începem cu mesajul sfânt că „Fiul omului va fi dat întru mâinile oamenilor și Îl vor omorî pe El și [în] a treia zi va fi înviat” [Mat. 17, 22-23, BYZ]. Și Sfinții Apostoli, iubiții  mei, „au fost întristați foarte [ἐλυπήθησαν σφόδρα]” [Mat. 17, 23, BYZ] de aceste cuvinte ale Sale. S-au întristat, pentru că pe atunci nu înțelegeau ce înseamnă moartea și învierea Lui. Dar când au trăit moartea și învierea Lui, ei au înțeles că tot ce a făcut Domnul, a făcut pentru mântuirea noastră.

[16] Fiecare zi e un pas spre cer. În viața bisericească, fiecare zi e o zi a mântuirii. Dumnezeu ne învață în fiecare zi ce să facem cu viața noastră. Pentru că El ne învață în mod practic toți pașii mântuirii noastre. Oricât am învăța noi teologie, teologia practică e cea pe care ne-o luminează Dumnezeu, pe care o învățăm în toate zilele vieții noastre din propria noastră viață bisericească. De aceea, tot ce învățăm prin harul lui Dumnezeu este teologia mântuirii noastre. Amin!

Oricând te văd [7]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Oricând te văd

(noua mea carte de poeme aflată în lucru)

*

Păstorul cel bun privește către toți
pentru că îi cunoaște pe toți.
El ne știe glasul, inima, pașii, gândurile.
Suntem expliciți înaintea Lui,
pentru că suntem cuprinși în
iubirea Sa cea veșnică pentru noi.
El ne călăuzește spre tot adevărul,
pentru că El este Adevărul.
El ne poartă în toți pașii noștri,
pentru că El este Calea noastră.
Și n-am putea fi niciunul dintre noi
în binele care ne mântuie, dacă El,
Viața noastră, nu ne-ar face vii
pe fiecare zi.
Păstorul cel bun Își pune sufletul
pentru oile Sale, căci Viața Lui
este viața lor.
Și El moare pentru noi,
pentru fiecare în parte,
pentru ca să învie cu noi toți.
Și să fie Păstorul nostru
pentru veșnicie.
*
The good Shepherd looks out for everyone
because He knows everyone.
He knows our voice, the heart,
the steps, the thoughts.
We are explicit before Him,
because we are encompassed
in His eternal love for us.
He guides us to all truth,
for He is the Truth.
He carries us in all our steps,
for He is our Way.
And none of us could be in the good
that saves us, if He, our Life,
did not make us alive every day.
The good Shepherd puts His soul
for His sheep, because His Life
is their life.
And He dies for us,
for each one of us,
in order to rise with all of us.
And may He be
our Shepherd forever.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [121] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VII. Cartea a șaptea a Exaimeronului
Aceasta este partea a doua din cartea a șaptea a aceluiași autor

2. Cu aceste cugetări în minte, mare parte a tâlcuitorilor – mai ales cei vechi, cei originali/ dintâi –, s-au ferit a zice că Grădina și cei doi pomi din mijlocul ei – al vieții și al cunoașterii – erau sensibile[1]. În felul acesta, nu erau nevoiți să facă fiarele și dobitoacele părtașe la pomul vieții și la pomul cunoașterii[2]. Căci Dumnezeu nu a deosebit între mâncarea lui Adam și mâncarea făpturilor negânditoare. El le-a dat lor tot pomul care are roade și semințe, ca mâncare în comun[3].

Astfel, ei, în școala lui Climis și în școala tâlcuitorilor originali/ dintru început care au trăit prin vremea lui, au zis că, dacă cele din Paradis și cei doi pomi din mijlocul lui ar fi fost sensibile, atunci cineva ar putea înțelege că fiarele sau târâtoarele erau mai importante decât omul, căci ele nu au fost oprite de la nicio mâncare și de la niciun pom sau rod[4].

Astfel, luând în considerare porunca lui Dumnezeu despre mâncarea comună, care a fost dată deopotrivă omului și animalelor, toți pot să vadă că pomii care au venit întru ființă în ziua a treia și pomii Paradisului nu erau aceiași [de același fel][5].

S-a zis: „Și încă a răsărit Dumnezeu din pământ tot pomul frumos la vedere și bun la mâncare”[6]. Prin acest cuvânt, „încă”, Scriptura ne arată nouă o a doua creație, a unor pomi mai buni, sau ne arată că astfel de cuvinte sunt o profeție despre pomii cugetători care vor răsări spre sfârșitul timpului în Paradisul Bisericii[7].

3. De vreme ce fragmentul despre Grădină este important, dar greu de tâlcuit – cu adevărat a fost întotdeauna o încercare pentru tâlcuitori – să revedem porunca lui Dumnezeu despre mâncare comună. Și apoi vom continua cercetarea noastră despre Grădină.

Dumnezeu i-a zis lui Adam, după ce l-a făcut: „«Iată, v-am dat vouă toată iarba semănată, semănând sămânța care este deasupra a tot pământul, și tot pomul care are în sine rod de sămânță semănată! [Acestea] vouă va fi [vă vor fi vouă] spre mâncare. Și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor pământului și [la] toată târâtoarea târându-se pe pământ, care are în sine suflet de viață, toată iarba cea verde [le este] spre mâncare». Și a fost așa”[8].

Deci dacă pomii Paradisului și pomul nemuririi și al vieții veșnice și pomul cunoașterii[9] ar fi fost printre acești ceilalți pomi, însuși omul ar fi fost cel mai nenorocit și mai demn de milă. Căci era după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și totuși netrebnic[10], căci el singur era lipsit de Paradis și de cunoaștere și de pomul vieții veșnice[11], în vreme ce până azi șarpele, vipera, scorpionul și câinele se bucură de fiecare rod de pe pământ și din Grădină[12].

Căci [, dacă gândim astfel, asta înseamnă că] animalele n-au plecat niciodată, din vremea în care au venit la Adam în Grădină[13]. Când el a ieșit [din Paradis][14], [înseamnă că] ele au rămas înăuntru. Nu au fost alungate împreună cu el, fiindcă erau fără de păcat.


[1] Cf. Fac. 2, 9.

[2] Cf. Fac. 1, 25.

[3] Cf. 1, 29-30; 2, 9.

[4] Cf. Fac. 2, 16-17.

[5] Cf. Fac. 1, 11-12; 2, 9.

[6] Fac. 2, 9.

[7] Cf. I Petr. 1, 20.

[8] Fac. 1, 29-30 (codex Alexandrinus).

[9] Cf. Fac. 2, 9.

[10] Cf. Fac. 1, 26.

[11] Cf. Fac. 3, 22-24.

[12] Cf. Fac. 1, 29.

[13] Cf. Fac. 2, 19.

[14] Cf. Fac. 3, 23-24.

Sermon at the Beheading of Saint Ioannis the Baptist [August 29, 2024]

My beloveds[1],

the great temptation of my youth was the struggle between geniality and holiness. With God’s grace I came to self-consciousness from a very early age, seeing what I am able to do in the field of literature and art. I realized that I have all my writing and all my art in me and that I only must do one thing: write, paint, sculpt all day, because I can do them all. And that’s what I did: I created enormously, I exhausted myself enormously, but I began to bring to light my absolute uniqueness, my geniality, through everything I created[2].

Only that I came to the creative experience of my uniqueness as a disciple of Saint Ilie the seer of God, with whom I began my hesychast life. And, through his holy prayers, I had the first divine visions of my life. And the divine sights are not our conquests, but are His great gifts to us, the unworthy. A man of genius is a man who feels that he can and does absolutely unique things, because they are unique personal creations. The real hesychastic life of the orthodox begins with the first ecstatic vision, because the first ecstatic vision is the beginning of the continuous feeling of the glory of God in yourself. And because I was 18 years old and had begun to experience the continuous feeling of God’s glory within myself, the demons pounced on  me into a certain day, greatly potentiating my geniality, but in a negative way, through a demonic deception that I believed as „God’s gift”[3].

Thus, in addition to my brilliant creation, the demons made me an even more formidable writer and artist, keeping me in their net for about 4 years. On the one hand, I was reading theology and praying hesychastically, but, on the other hand, I was daring all kinds of terrible things, all kinds of blasphemies and vices. And when I lost the feeling of God’s glory, the light of my life, then I lived the most terrible loneliness and the life with the demons. I was in condition to create superb things, but I was alone, I was decayed. And Saint Ilie did not rebuke me, did not say a word about my condition, he acted as if nothing had happened, because he knew the good that would come from this fall in my life. But other faithful people and ghostual Fathers saw my fall and rebuked me to my correction. And then I made the decision to give up my literary life and my art, to dedicate myself to theology and the hesychastic life and, above all, to repentance for my many and grievous sins[4].

And after a great repentance and return to life with God, I returned to feeling the glory of God in myself and enjoyed of many divine feelings, enlightenments and visions. Therefore, I lived my geniality under its pure, divine aspect, as a gift from God, but also under its demonic aspect, making my creative power a synagogue of demons. And by this I also understood the valuable creations of men of genius, but also their prostitution, when they begin to serve demons and the passions of all kinds. And when I gave up my writing and my art, I gave it up to live as a hesychast, to fill myself with theology and ascesis, to fulfill myself in the life with God, in the life of holiness[5].

Saint Ilie, my ghostual Father, fell asleep when 10 years of apprenticeship with him were completed. My repentance had matured, God was calling me through great signs to the Divine Priesthood in spite of my sins. His forgiveness was the most shattering lesson of love for me. When I had no hope that He would ever call me to His Priesthood, He did just that: He gave me to see what His good yoke looks like, what the great weight of His Priesthood looks like, and how I must live His Priesthood in divine humility and in holy love[6].

Men of genius know what they can do, and no one can convince them otherwise. The science and the power of creation are in them, they are the gift of God, and they have to work, to put it to work. But men of genius cannot do anything with their minds, by their efforts, to receive the great revelations of God. The divine visions are His gifts to us, just as they were and in the life of Saint Ioannis [Ἰωάννης] the Baptist, our Father. His life was divine, his ascesis was angelic, but his revelations were God’s gift to him, because God revealed Himself to him personally[7].

You can write brilliantly, you can paint brilliantly, you can sculpt brilliantly, because you bring out what is inside of you. You have in yourself what you create, what you put before everyone. But in order to receive the divine experiences, you must make yourself a rational abode of God, so that He may reveal Himself to you. And His revelations are what He decides to bestow upon you, as you continually pray to Him and continually fulfill His will. The genius does what he decides to do. The ghostual man, who receives enlightenments from God like Saint Maximos [Μάξιμος] the Confessor or Saint Simeon [Συμεὼν] the New Theologian, receives them when God wants and as much as He wants. And no one, without God’s enlightenment, can write a single line like His Saints, because God’s enlightenments are recognized by ghostual men, through His glory, and they cannot be falsified[8].

I became a Priest at the age of 28, I wanted to write theology and do patristic translations and write my enlightenments and visions and holy understandings, received from God, but God did not just leave me to that. Because I received the enlightenment to do literature as well as painting further on. And I returned to the question of geniality, to my first status, but now I no longer had the idea that the geniality fights with the holiness, but that they serve God in peace. Because my big problem hadn’t been the writing, but the centering on myself. When you see how rich you are inside, when you see how much you can do, the demonic temptation is to forget the source of your gifts, God. And when you forget Him, you begin to wander. But the hesychast life means the life with Him, His unceasing presence in you through His glory, i.e. a continuous ghostual self-awareness[9].

On short, after giving me His great forgiveness, He gave me His Priesthood, and after giving me His Priesthood, He told me that His previous gifts, that of writing and painting, are also mine and that I have to be responsible for them too. Besides writing theology and translating and commenting on the holy books. And through this I have answered many who accuse me of making my life difficult all day with new and new projects. But they are not my choices, but His enlightenments! And if He wants these things, who am I not to want them? Because His enlightenments are not your choices, they are not according to your understanding, but they are what give us to understand what we have to do next. What we are heading towards[10].

Saint Ioannis the Baptist was enlightened by God to say some true words, but which brought about the cutting off of his head. God knows what He is saying to you in your mind and in your heart, but the consequences of His revelations can be dramatic, they can be deadly for you. And with all of this, millions of His Saints chose to say what God told them, even though they died for their confession. Because they believed, as I do, that God always enlightens us only the truth and that His truth is the most important thing of our life[11].

My literature, now, is as important as my theology, because I can put in both the enlightenments of God in our lives, of everyone. I translate the Holy Scripture, but I also comment on it. But commenting does not mean for me to say what goes through my head, to say what I think, but to write the enlightenments I receive from God for those holy lines. I began to preach now because I received the enlightenment about what to preach. I mean, I don’t have a predicatorial agenda, I don’t aim to imitate one or the other, I don’t have my life plans for God’s Church, but I am waiting for His enlightenments for His Church. Because His enlightenments are for His Church, for His Church now, which must be in peace and not agitated, not hystericized, not apocalypticized[12].

The disciples always seek the advice of their ghostual Father because they must learn to think ghostually and not intellectually. And to learn to think ghostually, you have to kill your mind, your way of thinking, accepting that you know nothing. And, because you know nothing certain, nothing saving, you learn from your Father everything you need to know, i.e. you learn the mind of Hristos. The whole Filocalia [Φιλοκαλία] of the Church is the new thinking, the ghostual one, i.e. the mind of Hristos, our Lord. Therefore, the Saint Ilie the seer of God, handed me the Filocalia as the Scripture of the Church, because it is written ghostually, it is written by God through the enlightenments given to His Saints. And the Saint Dumitru the Theologian gave us Filocalia as our true, ghostual mind, as the mind of God’s Church[13].

Therefore, my beloveds, the problem is not that St. Ioannis the Baptist died away from the eyes of the world by beheading, but the big problem is that we do not have our heads like his head. His head was full of divine visions and enlightenments. His head was ascetic, it was divine. We brag about ideas we read, ideas plagiarized from others, ideas we don’t understand. But man’s true thoughts are those enlightened to him by God. His thoughts are God’s thoughts. And His thoughts are what save us[14].

This church year has also ended! There are two days left of it. But we lived all of them in our heart. Good or bad, they are part of our lives. Because everything we experience changes us internally. A lot of growth in everything! Amin![15].


[1] Started at 16.55, in day of saturday, on 17 august 2024. Sun, 38 degrees, wind of 6 km/h.

[2] marea ispită a tinereții mele a fost lupta dintre genialitate și sfințenie. Cu harul lui Dumnezeu am ajuns de foarte devreme la conștiința de sine, văzând de ce sunt în stare în domeniul literaturii și al artei. Mi-am dat seama că am tot scrisul și toată arta mea în mine și că nu trebuie să fac decât un singur lucru: să scriu, să pictez, să sculptez toată ziua, pentru că toate le pot face. Și asta am și făcut: am creat enorm, m-am epuizat enorm, dar am început să scot la lumină unicitatea mea absolută, genialitatea mea, prin tot ceea am creat.

[3] Numai că eu am ajuns la experiența creativă a unicității mele fiind ucenicul Sfântului Ilie văzătorul Dumnezeu, cu care mi-am început viața mea isihastă. Și, prin sfintele sale rugăciuni, am avut primele vederi dumnezeiești ale vieții mele. Și vederile dumnezeiești nu sunt cuceririle noastre, ci sunt darurile Sale cele mari cu noi, nevrednicii. Un om de geniu e un om care simte că poate și face lucruri absolut unice, pentru că sunt creații personale unice. Reala viață isihastă a ortodocșilor începe cu prima vedere extatică, pentru că prima vedere extatică reprezintă începutul simțirii continue a slavei lui Dumnezeu în tine însuți. Și pentru că aveam 18 ani și începusem să trăiesc simțirea continuă a slavei lui Dumnezeu în mine însumi, demonii s-au năpustit peste mine într-o anume zi, potențându-mi cu mult genialitatea mea, dar în mod negativ, printr-o înșelare demonică pe care eu am crezut-o ca fiind „darul lui Dumnezeu”.

Astfel, pe lângă creația mea genială, demonii m-au făcut un scriitor și un artist și mai redutabil, ținându-mă în plasa lor vreo 4 ani. Pe de o parte, eu citeam teologie și mă rugam isihast, dar, pe de altă parte, îndrăzneam tot felul de lucruri groaznice, tot felul de hule și de vicii. Și când am pierdut simțirea slavei lui Dumnezeu, lumina vieții mele, atunci am trăit cea mai groaznică singurătate și viața cu demonii. Eram în stare să creez lucruri superbe, dar eu eram singur, eram decăzut. Și Sfântul Ilie nu m-a mustrat, nu mi-a spus niciun cuvânt despre starea mea, s-a comportat ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, pentru că știa binele care va veni din această cădere în viața mea. Dar alți oameni credincioși și Părinți duhovnicești au văzut căderea mea și m-au mustrat spre îndreptarea mea. Și atunci am luat decizia de a renunța la viața mea literară și la arta mea, pentru a mă dedica teologiei și vieții isihaste și, mai întâi de toate, pocăinței pentru păcatele mele cele multe și grele[4].

[5] Și după o mare pocăință și întoarcere la viața cu Dumnezeu, m-am întors la simțirea slavei lui Dumnezeu în mine însumi și m-am bucurat de multe simțiri, luminări și vederi dumnezeiești. De aceea, mi-am trăit genialitatea sub aspectul ei curat, dumnezeiesc, ca dar de la Dumnezeu, dar și sub aspectul ei demonic, făcând din puterea mea de creație o sinagogă a demonilor. Și prin asta am înțeles și creațiile valorice ale oamenilor de geniu, dar și prostituarea lor, când încep să slujească demonilor și patimilor de tot felul. Și când am renunțat la scrisul și la arta mea, am renunțat pentru ca să trăiesc isihast, pentru ca să mă umplu de teologie și de asceză, pentru ca să mă împlinesc în viața cu Dumnezeu, în viața de sfințenie.

[6] Sfântul Ilie, Părintele meu, a adormit când s-au împlinit 10 ani de ucenicie față de el. Pocăința mea se maturizase, Dumnezeu mă chema prin mari semne la Dumnezeiasca Preoție în ciuda păcatelor mele. Iertarea Lui a fost cea mai zdrobitoare lecție de iubire pentru mine. Când nu mai aveam nicio nădejde că El mă va mai chema vreodată la Preoția Sa, tocmai asta a făcut: mi-a dat să văd cum arată jugul Lui cel bun, cum arată greutatea cea mare a Preoției Sale și cum trebuie să trăiesc Preoția Lui în umilință dumnezeiască și în iubire sfântă.

[7] Oamenii de geniu știu ce pot face și nimeni nu îi poate convinge de contrariu. Știința și puterea creației sunt în ei, sunt darul lui Dumnezeu, iar ei trebuie să muncească, să îl pună în lucru. Însă oamenii de geniu nu pot face nimic cu mintea lor, prin sforțările lor, pentru ca să primească marile revelații ale lui Dumnezeu. Vederile dumnezeiești sunt darurile Lui pentru noi, așa cum au fost și în viața Sfântului Ioannis Botezătorul, Părintele nostru. Viața lui a fost dumnezeiască, asceza lui a fost îngerească, dar revelațiile lui au fost darul lui Dumnezeu pentru el, pentru că Dumnezeu i S-a revelat în mod personal.

[8] Poți scrie genial, poți picta genial, poți sculpta genial, pentru că tu scoți ce ai în tine afară. Tu ai în tine ceea ce creezi, ceea ce pui în fața tuturor. Dar pentru ca să primești experiențe dumnezeiești, tu trebuie să te faci un locaș rațional al lui Dumnezeu, pentru ca El să ți Se reveleze ție. Și revelările Sale sunt ceea ce El decide să îți dăruie, pe când tu te rogi neîncetat Lui și împlinești neîncetat voia Sa. Geniul face ceea ce decide să facă. Omul duhovnicesc, care primește luminări de la Dumnezeu ca Sfântul Maximos Mărturisitorul sau ca Sfântul Simeon Noul Teolog, le primește când voiește Dumnezeu și cât voiește El. Și nimeni, fără luminarea lui Dumnezeu, nu poate scrie niciun rând ca Sfinții Lui, pentru că luminările lui Dumnezeu sunt recunoscute de oamenii duhovnicești, prin slava Lui, și ele nu pot fi falsificate.

[9] Am devenit Preot la 28 de ani, doream să scriu teologie și să fac traduceri patristice și să îmi scriu luminările și vederile și înțelegerile sfinte, primite de la Dumnezeu, însă Dumnezeu nu m-a lăsat doar la atât. Pentru că am primit luminarea ca să fac și literatură, cât și pictură pe mai departe. Și m-am întors la problema genialității, la statutul meu prim, însă acum nu mai aveam ideea că genialitatea se luptă cu sfințenia, ci că ele slujesc lui Dumnezeu în pace. Pentru că marea mea problemă nu fusese scrisul, ci centrarea pe mine însumi. Când vezi cât de bogat interior ești, când vezi câte poți să faci, ispita demonică e să uiți de izvorul darurilor tale, de Dumnezeu. Și când uiți de El, începi să rătăcești. Dar viața isihastă înseamnă viața cu El, prezența Lui neîncetată în tine prin slava Lui, adică o continuă conștientizare duhovnicească de sine.

[10] Pe scurt, după ce mi-a dat iertarea Lui cea mare, El mi-a dat Preoția Lui și după ce mi-a dat Preoția Lui, mi-a spus că și darurile Lui de mai înainte, acela de a scrie și de picta sunt tot ale mele și că trebuie să fiu responsabil și de ele. Pe lângă a scrie teologie și a traduce și a comenta cărțile sfinte. Și prin aceasta am răspuns multora care mă acuză că îmi îngreunez toată ziua viața cu noi și noi proiecte. Dar ele nu sunt alegerile mele, ci luminările Lui! Și dacă El voiește aceste lucruri, cine sunt eu să nu le voiesc? Pentru că luminările Lui nu sunt alegerile tale, nu sunt după înțelegerea ta, ci ele sunt cele care ne dau să înțelegem ce trebuie să facem mai departe. Spre ce ne îndreptăm.

[11] Sfântul Ioannis Botezătorul a fost luminat de Dumnezeu să spună niște cuvinte adevărate, dar care i-au adus tăierea capului. Dumnezeu știe ce îți spune în mintea și în intima ta, dar consecințele luminărilor Lui pot fi dramatice, pot fi mortale pentru tine. Și cu toate acestea, milioane de Sfinți ai Lui au ales să spună ce le-a spus lor Dumnezeu, chiar dacă au murit pentru mărturisirea lor. Pentru că ei au crezut, cum cred și eu, că Dumnezeu ne luminează mereu numai adevărul și că adevărul Lui e cel mai important lucru al vieții noastre.

[12] Literatura mea, acum, e la fel de importantă ca teologia mea, pentru că pot să pun în amândouă luminările lui Dumnezeu din viața noastră, a tuturor. Traduc Dumnezeiasca Scriptură, dar și o comentez. Dar a comenta nu înseamnă pentru mine a spune ce îmi trece mie prin cap, a spune ce gândesc eu, ci a scrie luminările pe care le primesc de la Dumnezeu pentru acele rânduri sfinte. Am început să predic acum pentru că am primit luminarea despre ce să predic. Adică nu am o agendă predicatorială, nu urmăresc să imit pe unul sau pe altul, nu am planurile mele de viață pentru Biserica lui Dumnezeu, ci aștept luminările Lui pentru Biserica Sa. Pentru că luminările Lui sunt pentru Biserica Sa, pentru Biserica Sa de acum, care trebuie să fie în pace și nu agitată, nu isterizată, nu apocaliptizată.

[13] Ucenicii cer mereu sfatul Părintelui lor duhovnicesc pentru că trebuie să învețe să gândească duhovnicește și nu intelectual. Și ca să înveți să gândește duhovnicește trebuie să îți omori mintea ta, modul tău de a gândi, acceptând că nu știi nimic. Și, pentru că nu știi nimic sigur, nimic mântuitor, înveți de la Părintele tău tot ce trebuie să știi, adică înveți mintea lui Hristos. Toată Filocalia Bisericii este noua gândire, cea duhovnicească, adică mintea lui Hristos, Domnul nostru. De aceea, Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu mi-a predat Filocalia ca pe Scriptura Bisericii, pentru că ea e scrisă duhovnicește, e scrisă de Dumnezeu prin luminările dăruite Sfinților Lui. Iar Sfântul Dumitru Teologul ne-a dăruit Filocalia ca pe mintea noastră cea adevărată, cea duhovnicească, ca pe mintea Bisericii lui Dumnezeu.

[14] Așadar, iubiții mei, problema nu e că Sfântul Ioannis Botezătorul a murit departe de ochii lumii prin tăierea capului, ci marea problemă e că nu avem capetele noastre aidoma capului său. Capul lui era plin de vederi și luminări dumnezeiești. Capul lui era ascetic, era dumnezeiesc. Noi ne lăudăm cu idei citite, cu idei plagiate de la alții, cu idei pe care nu le înțelegem. Dar adevăratele gânduri ale omului sunt cele luminate lui de Dumnezeu. Gândurile lui sunt gândurile lui Dumnezeu. Și gândurile Lui sunt cele care ne mântuie.

[15] S-a sfârșit și acest an bisericesc! Mai sunt două zile din el. Dar pe toate le-am trăit în inima noastră. Bune sau rele, acestea fac parte din viața noastră. Pentru că tot ceea ce trăim ne schimbă interior. Mult spor în toate! Amin!

Oricând de văd [6]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Oricând te văd

(noua mea carte de poeme aflată în lucru)

*

Și ce-ați vrut să spuneți
când ați spus,
de dimineață și până la apus?!
Și cine-a vrut să știe,
dac-a vrut,
ce e sentimentul abia început?!
Întrebări puse sub anonimat,
pentru că e băiat,
e neîntrebat.
Și cărțile sunt grele,
ca un blat,
ce devine pâine
pe macat.
Până unde vreți să mergeți?,
m-a-ntrebat.
Până unde totul
e neîncercat!
Și de ce nu spuneți
ne-ncetat?!
Pentru că eu scriu
și întrebat!
E sincer,
e băiat,
n-are vedere de-mpărat.
Nu vede,
n-a încercat,
până când nasul
și-a scăldat.
Nu poate,
așa este,
ce păcat!…
Întrebările lui sunt
zero barat.
*
And what did you mean
when you said,
from the morning until the sunset?!
And who wanted to know,
if he wanted, what is the feeling
that has just begun?!
Questions put under anonymity,
because he’s a boy,
he’s unasked.
And the books are heavy,
like a dough,
which becomes bread
on the macat.
Where do you want to go?,
he asked me.
Until everything
is untried!
And why don’t you
say incessantly?!
Because I write
and asked!
He’s sincere,
he’s a boy,
he has no sight of the emperor.
He doesn’t see,
he didn’t try,
until his nose washed.
He can’t,
that’s how it is,
what a shame!…
His questions
are zero barred.

Oricând te văd [5]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Oricând te văd

(noua mea carte de poeme aflată în lucru)

*

De ce latri câinele nimănui?
De ce norii nu mai sunt aceiași pentru toți?
Unde te-ai dus amintire care nu mai revii,
care nu mai ai de-a face cu mine?
Iarba tot crește,
timpul tot crește,
uitarea se afundă în noi.
Postul ne duce la zilele pline de lumină.
Ne vom îmbrăca în alb,
vom fi albi cu totul,
vom fi miresele Mirelui.
Care nu va veni doar la miezul nopții,
ci va fi mereu cu noi,
după cum ne-a făgăduit.
Unde e atingerea
cu care mi-ai atins inima?
Unde sunt miile de versuri
pe care le-am scris în inima ta?
Va fi noaptea cea plină de lumină.
Vom fi lumini, lumini vii.
Toate durerile noastre
vor deveni bucurii.
Pentru că toate suferințele
noastre se vor umple de lumină.
*
Why is nobody’s dog barking?
Why aren’t the clouds the same
for everyone anymore?
Where did you go memory
that never comes back,
that you no longer have anything
to do with me?
The grass keeps growing,
the time keeps growing,
the forgetfulness sinks into us.
The fasting takes us to the days full of light.
We will dress in white,
we will be all white,
we will be the brides of the Bridegroom.
Who will not come only at midnight,
but He will always be with us,
as He promised us.
Where is the touch
with which you touched my heart?
Where are the thousands of verses
on which I have written in your heart?
It will be the night that is full of light.
We will be lights, living lights.
All our pains will become joys.
Because all our sufferings
will fill with light.

Oricând te văd [4]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Oricând te văd

(noua mea carte de poeme aflată în lucru)

*

Fecioara a întrebat, cu îndrăzneală,
cum poate fi naștere fără sămânță,
iar tu, cu sarcasm, m-ai întrebat
de ce suferi degeaba.
Dar nimeni nu suferă degeaba!
Fiecare suferim pentru păcatele noastre,
pentru a ne curăți de ele, pentru a vedea
mult mai profund toate lucrurile.
Arhanghelul Gavriil i-a vestit taina,
Stăpâna noastră a acceptat-o
cu cea mai mare smerenie,
și el L-a văzut în ea pe Stăpânul întrupat.
Și se uimea dumnezeiește,
plecând de la ea cu cea mai mare bucurie.
Ce faci tu însă în suferință?
Îți adâncești rănile sau ți le vindeci?
Iubitul meu, nimeni nu suferă degeaba!
Suferința ne face proprii iubirii,
ne umple de iubirea care iartă toate.
*
The Virgin asked, boldly,
how can there be birth without seed,
and you, with sarcasm, asked me
why you suffer for nothing.
But no one suffers for nothing!
We each suffer for our sins,
to cleanse ourselves of them,
to see all things much more deeply.
The Archangel Gabriel announced
the secret to her, our Lady accepted it
with the greatest humility,
and he saw in her on the Master incarnate.
And he was divinely amazed,
departing from her with the greatest joy.
What do you do in suffering?
Are you deepening your wounds
or healing them?
My love, nobody suffers for nothing!
The suffering makes us proper to love,
fills us with the love that forgives all.

1 2 3 5