Mângâiere [14]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mângâiere
(roman)
*
S-a terminat ora, a plecat spre cancelarie cu bucuria celei care își face treaba bine, cu bucuria împlinirii și știa că mai are o singură oră. Dar gălăgia lor?!…Mă obosește mai mult gălăgia decât predatul. Cu toate astea trebuie să îmi văd de treaba mea și să fac abstracție de zgomote, de râsetele lor copilărești, de prostiile lor. Pentru că sănătatea mea e cea mai importantă în această ecuație. Sănătatea inimii, a sufletului meu…
Mulți absenți. Îi întreabă motivul și se fac că nu știu. Cineva, în spatele clasei, se joacă pe telefon. Îi spune să închidă. Închide telefonul în cele din urmă. Dar foitul în bănci e zgomotul de fond al clasei. Ion Vinea este pseudonimul lui Ion Eugen Iovanachi, născut la 17 aprilie 1895 în orașul Giurgiu[1], și este considerat „adevăratul promotor al avangardismului românesc”[2]. Textul său, Manifest activist către tinerime, l-a publicat în rev. Contimporanul, an. III, nr. 46, mai 1924[3]. Și în el vorbește despre prostituarea artei[4] și spune că vrea „minunea cuvântului nou și plin de sine”[5]. Renunță la romanul epopee pentru reportajul cotidian[6]. Vrea un teatru cu emotivitate pură. Preferă fotografia în detrimentul picturii. Vrea o artă integrală dusă la formele primitive. Pentru că vrea să își ucidă morții[7]. Însă, ruperea de trecut e mai mereu declarativă, cu toată detașarea ta de ceea ce a fost. Pentru că arta și literatura, la nivel adânc, au legătură cu trecutul tău și al lumii.
În poemul Din umbră, scris în 1913, razele soarelui care apune sunt roșii. De aceea, „sângele pe țigle se cojește”[8]. Pentru că nu e vorba de sânge la propriu, ci de o culoare ca a sângelui. Și „brazi se-ntunecă departe”[9], pentru că nu îi mai vezi când se lasă noaptea. Iar viața ta „se adună ca-ntr-un cuib încins cu umbră”[10], pentru că alții nu știu cum a fost și este viața ta, dar „înăuntru-i cald și lampa, galbenă, a răsărit”[11]. Pentru că avem mereu conștiința de sine. Și toate lucrurile le privim dinspre noi spre lume, chiar dacă vedem lumea prin ochi și ea intră astfel în noi. Dar ea intră în noi pe măsură ce o înțelegem.
„Depărtarea muge”[12] în poemul Un căscat în amurg. Ea muge către noi, strigă către noi într-un mod viu, dureros. Pentru că cel care e departe de noi, este și în noi înșine, în inima noastră. Și e în noi prin dorul nostru pentru el. În Stelele, „tăcerea a înmărmurit luna”[13]. Pentru că orice tăcere interioară sculpturalizează toate lucrurile pe care le vedem. Dar tăcerea aceasta înmărmurește pentru că e un timp al singurătății. Cine e singur, este și izolat, se simte departe, exclus. Și toate în jurul nostru se pietrifică, pentru că nu avem cu cine comunica în mod real.
Orice stil poetic am adopta, el are în spate experiența poetului. Ceea ce el vrea să transmită. Și, mai pe înțeles sau mai încifrat, adevărul poetului se scrie, e pus pe pagină, pentru că el se confesează neîncetat nouă. Și noi trebuie să citim poezia lui ca pe o mărturisire a poetului, ca pe o îmbrățișare a noastră, ca pe o declarație de dragoste.
Începe să discute un vers cu una dintre fete. Ce înseamnă: „prin foc rătăcim cu viori de iarbă”[14]? Ce este focul?
– E dragostea!
– Da, adevărat! E dragostea noastră pentru oameni. Este intensitatea cu care ne trăim viața. Și cine sunt viorile de iarbă?
– Suntem noi!…
– Da, suntem noi, cei care ne trecem ca iarba, foarte repede…Dar de ce trebuie să rătăcim? E spusă la propriu sau la figurat? Căci nimeni nu dorește să rătăcească, ci să meargă la sigur. Ești într-o vacanță, vrei să ajungi undeva, întrebi, te uiți pe hărțile telefonului, vrei să ajungi acolo. De ce să rătăcești?!…
– Pentru că nu știm să alegem ceea ce ne trebuie…
– Adevărat, Andrada, nu știm să alegem!…Nu știm să alegem lucrurile esențiale pentru noi, pentru viața noastră, și de aceea rătăcim. Și rătăcirile noastre pot fi foarte dureroase…
[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Vinea.
[2] Avangarda literară românească, o antologie, cu studiu introd. și note biobibliografice de Marin Mincu, Ed. Minerva, București, 1983, p. 9.
[3] Idem, p. 548-549. [4] Idem, p. 548. [5] Ibidem. [6] Idem, p. 548-549. [7] Idem, p. 549. [8] Idem, p. 111. [9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 113. [13] Idem, p. 115. [14] Idem, p. 124. Al 4-lea vers din poemul Filtru.