Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [115] (partea a doua)
Traduceri patristice
vol. 7
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)
VII. Cartea a șaptea a Exaimeronului
Aceasta este partea a doua din cartea a șaptea a aceluiași autor
III. 1. Pe scurt, aceasta am spus despre stăpânescul nume al lui Dumnezeu: în recapitularea creației omului, Moisis a dublat numele [Lui] și L-a numit pe El Domnul Dumnezeu. Aceasta s-a petrecut când Grădina, care era o preînchipuire a Bisericii, și omul au venit întru ființă.
Nimeni fără cugetare să nu îndrăznească să zică că o astfel de adăugare la numele lui Dumnezeu a ieșit din prostie sau la întâmplare sau printr-un manierism. Și acest lucru este valabil pentru oricare alt fragment sau cuvânt sau gând sau vreo iotă sau vreun punct al Sfintei Scripturi[1]. Căci noi interpretăm acum legea scripturală, scrisă cu degetul lui Dumnezeu, cu glasul Duhului Sfânt. A venit în foc, negură, nor, furtună, cutremurare și în tunetul trompetei a mii de Îngeri[2].
Legea Domnului este curată[3]. Cuvintele Domnului au fost lămurite cu foc nespus[4]. Ele au fost aprinse pe Sina și astfel au fost transmise. Domnul nu a fost în cutremur, El era cutremurul. Domnul nu a fost în negură, El era negura. El era focul și acolo a grăit lui Moisis cuvinte lămurite în foc[5]. Ele aprind sufletele și ard materia lor[6].
2. Din aceste cuvinte, se fac arătate atât substanța, cât și realitatea înțelepciunii lui Dumnezeu [τὸ ἐνυπόστατον καὶ ἐνύπαρκτον τῆς τοῦ Θεοῦ σοφίας]. Ceea ce se face roșu este ceva; ceea ce se aprinde este altceva, ceva material. Și astfel, prin analogie, socotește cuvintele lui Dumnezeu ca reale și nu revărsîndu-se în văzduh.
Moisis nu a grăit cuvinte care au avut o culoare de foc[7]. Cuvintele fuseseră deja înroșite în foc – au ieșit la iveală și au existat, aprinse de foc și strălucind de adevăr. Și de aceea a zis David: „porunca Domnului este clară/ strălucitoare, luminând ochii”[8]. Porunca Domnului a strălucit în vâlvătaie din două motive. A ieșit din foc – adică din firea dumnezeiască, căci Dumnezeu este foc mistuind[9] – și prin focul din Sina s-a aprins. A fost scrisă cu deget de foc. A fost întipărită cu litere de foc. Și când a fost dată poporului, zice, fața lui Moisis strălucea ca focul[10].
În Scriptură, nu este nimic întâmplător. Nu este nimic fără scop, nimic care să nu fie o taină și nimic care să nu uluiască. Și cum nu este vrednic de deplina noastră uimire/ evlavie/ admirație faptul că, atunci când Adam s-a făcut îndoit[11], îndată Dumnezeu a fost numit Domn și Dumnezeu? Și de-a lungul întregii povestiri despre Paradis, Scriptura se referă la Creator folosind un nume dublu.
[1] Cf. Mt. 5, 18.
[2] Cf. Ieș. 19, 18; Deut. 4, 11; Evr. 12, 18.
[3] Cf. Ps. 11, 7; 18, 8.
[4] Cf. Ps. 17, 31; 118, 140.
[5] Cf. I Împ. 19, 11-12.
[6] Materia păcatului și a cugetării pământești.
[7] Cf. Ps. 17, 31.
[8] Ps. 18, 9.
[9] Cf. Deut. 4, 24; 9, 3; Evr. 12, 29.
[10] Cf. Ieș. 34, 29-30; II Cor. 3, 7-8.
[11] Când, modelat din lut fiind, a primit suflarea dumnezeiască, devenind deopotrivă material și imaterial.