Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [120] (partea a doua)
Traduceri patristice
vol. 7
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)
VII. Cartea a șaptea a Exaimeronului
Aceasta este partea a doua din cartea a șaptea a aceluiași autor
V. 1. Dacă nu ești încredințat de aceste tâlcuiri, dacă le găsești neconvingătoare, atunci ce zici când auzi că îndată Dumnezeu a sădit pomi cu creștere rodnică? Și că pentru ei și doar pentru ei, pentru a-i îngriji, El a plămădit îndată, mai înainte, un grădinar din pământ?
Scriptura zice: „și s-a făcut omul întru suflet viu”[1]. Și, îndată după aceasta, adaugă: „Și a sădit Domnul Dumnezeu Paradisul în Edem, către răsărituri, și l-a pus acolo pe omul pe care l-a zidit”[2]. A fost ca și cum Dumnezeu ar fi adus înăuntru un grădinar pentru cele ce trebuiau îngrijite[3]. Apoi, ca și cum lucrarea bunului grădinar ar fi avut urmări [imediate] și pomii udați de el s-ar fi umplut de roade, Scriptura repede arată următoarele: „Și încă a răsărit Dumnezeu din pământ tot pomul frumos la vedere și bun la mâncare, iar pomul vieții [era] în mijlocul Paradisului, [cât] și pomul [ca] să cunoști cunoscut [cunoașterea] binelui și a răului”[4].
După o atentă cercetare, unii exegeți tâlcuiesc că Adam și cele sădite și pomii și roadele și Paradisul, care au fost amintite mai devreme, simbolizează pe Hristos și Biserica[5]. Ei au zis că acestea au fost scrise în mod profetic de către Moisis și că se referă la Hristos și la noi. Vorbesc despre cele ale Paradisului și despre plante, animale, păsări, fiare și celelalte[6].
Dar alții, în duh de gâlceavă, spun că acești pomi și plante și roade sunt cele care au răsărit din pământ în ziua a treia și au împrăștiat semințe din nevoia firească[7]. Deci ei vor [fi nevoiți a] zice că rodul pomului vieții și rodul pomului cunoașterii binelui și răului erau o hrană obișnuită, folosită împreună de oameni și de fiarele necugetătoare, păsări și reptile[8]. Căci nu aceasta a zis Dumnezeu omului în ziua a șasea: „Iată, v-am dat vouă […] tot pomul care are în sine rod de sămânță semănată! [Acestea] vouă va fi [vă vor fi vouă] spre mâncare. Și tuturor fiarelor pământului și tuturor păsărilor cerului și [la] toată târâtoarea târându-se pe pământ”[9]?
Dacă cuvântul grăit de Domnul rămâne pururea[10] și dacă omul, prin neascultare, a fost lipsit de rodul pomului vieții[11], atunci [înseamnă] că fiarele și târâtoarele/ reptilele au continuat să mănânce din el. Și dacă mănâncă, atunci cum de nu trăiesc veșnic, ci mai mult decât omul ele suferă stricăciune sub toate formele și moarte din care nu se pot trezi?
Totuși, chiar dacă ne-am închipui că ele nu au avut părtășie din pomul vieții, argumentul nostru rămâne același: de vreme ce li s-a poruncit de către Dumnezeu să se însoțească cu omul și să mănânce cu el, ele s-au împărtășit cu siguranță, deopotrivă, și de cele din pomul cunoașterii binelui și răului[12]. Cum se face atunci că reptilele și fiarele și păsările[13] nu învață, într-o măsură egală cu omul, înțelegerea binelui și a răului[14]?
[1] Fac. 2, 7.
[2] Fac. 2, 8; cf. 2, 15.
[3] Cf. Mt. 21, 33; Mc. 12, 1; Lc. 20, 9.
[4] Fac. 2, 9.
[5] Cf. Ef. 5, 31-32.
[6] Cf. Fac. 2, 8-25.
[7] Cf. Fac. 1, 11-12.
[8] Cf. Fac. 2, 9.
[9] Fac. 1, 29-30.
[10] Cf. Ps. 118, 89; Is. 40, 8; I Petr. 1, 25.
[11] Cf. Fac. 3: 6, 22, 24.
[12] Cf. Fac. 3: 6, 22, 24.
[13] Cf. Fac. 1, 30.
[14] Cf. Fac. 3: 5, 22.