Praedicationes (vol. 20)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Avem o viață atât de scurtă pe lângă o veșnicie atât de mare și de necuprins. Trecem repede, uluitor de repede pe fața acestui pământ. Și cu toate acestea, veșnicia noastră depinde de viața noastră cea atât de scurtă. De viața de aici. […] Fiind în timp, fiind în istorie, noi trebuie să purtăm în lăuntrul nostru Împărăția lui Dumnezeu. Căci dacă avem în noi slava Lui, avem în noi Împărăția Sa și ne îndreptăm continuu spre Împărăția Lui cea veșnică. Așa că viața noastră de aici e plină de veșnicia noastră, dacă Împărăția Lui e în noi (p. 22).

Numai trăită împreună cu El viața noastră e o împlinire nesfârșită, pentru că are consecințe veșnice bune. Și astfel, viața noastră, cea atât de scurtă, își arată maxima ei plenitudine în veșnicia noastră, pentru că, în ciuda scurtimii ei, noi moștenim Împărăția Lui cea veșnică. Iar Sfinții, cei care au biruit adversitatea lumii și puținătatea timpului, ne spun cu toții cât de importantă e viața de aici cu Dumnezeu, pentru că ne arată împlinirea lor cea desăvârșită (p. 24).

Dacă ești slujitorul Lui și nu împlinești poruncile Sale, atunci ești un om rău, pentru că nu vrei să fii inundat mereu de bunătatea lui Dumnezeu. Și dacă nu vrei să fii bun, mereu bun, mereu sfințit de bunătatea și de mila Lui, atunci nu vrei să trăiești duhovnicește. Pentru că cel care vrea să fie viu, care vrea să intre în viața cu Dumnezeu, trăiește în poruncile Lui și, împlinindu-le, El e plătit mereu de Dumnezeu cu mari daruri dumnezeiești și cu multă împlinire sfântă. Căci El nu ne plătește totul mai târziu, după moarte, ci ne plătește în fiecare clipă cu slava Lui, pentru că Se bucură să ne bucure în mod continuu (p. 27).

Atunci când vorbim despre discuțiile duhovnicești cu oamenii, despre discuțiile luminate de Dumnezeu, trebuie să ai experiența profundă a vieții, dar și pe cea a ascezei îndumnezeitoare. Trebuie să știi cum arată lumea ta, cum se trăiește și se moare lângă tine, în ochii tăi, dar în același timp trebuie să știi, din tine însuți, cum arată curățirea de patimi, luminarea și îndumnezeirea omului. Pentru că experiența de viață e pentru rezolvarea problemelor casnice și sociale, dar experiența îndumnezeirii e pentru a-i conduce pe oameni în viața cu Dumnezeu. Iar Duhovnicul adevărat nu e cel care are doar școala vieții și se pricepe la oameni, ci, în primul rând, este cel care a fost, este și va fi ucenic continuu al Academiei lui Dumnezeu, care e viața de sfințenie. Tocmai de aceea, găsim la tot pasul Duhovnici psihologi, administratori, constructori, psihiatri, colocviali, amuzanți, indiferenți la detaliile reale ale omului, dar mai puțin Duhovnici ai îndumnezeirii tale. Pentru că e ușoară experiența de viață și cea livrescă. Le zici din ce-ai trăit tu, din ce-ai mai citit, dar fără să aibă de-a face, în mod punctual, cu cel din fața ta. Pe când Duhovnicul adevărat, cel luminat tot timpul de Dumnezeu și care trăiește în el însuși experiența copleșitoare a îndumnezeirii continue, e cel care spune fiecăruia ceea ce îi trebuie, pentru că e glasul lui Dumnezeu pentru fiecare în parte. (p. 55-56).

Iar azi, la 18 ani de Dumnezeiască Preoție și la 33 de ani de viață creștină asumată, pot mărturisi cu toată ființa mea despre cât de mare e împlinirea pe care ne-o aduce Dumnezeu. Despre cât de mare libertate duhovnicească ne dăruie El pe măsură ce înaintăm mereu în taina mântuirii noastre. Căci împreună cu Dumnezeu, clipă de clipă, noi trăim minuni, vederi, luminări, simțiri și întăriri dumnezeiești cu totul împlinitoare și sfințitoare, fiindcă El Se bucură să ne dăruie din destul bucuria și pacea Sa. Marea Sa milă cu noi, cu noi toți, e copleșitoare. Pentru că El dorește să ne facă numai bine, să ne umple de pacea și de mila Sa mereu, pentru ca veșnic să fim cu El (p. 63).

Când moartea a pus punct vieții sale pământești, el [Sfântul Dumitru Teologul] a continuat să scrie nu pe foaie, ci în sufletul său. Căci continuă să scrie în sufletul său vederile dumnezeiești continue pe care le trăiește în Împărăția lui Dumnezeu și care l-au făcut inexprimabil de frumos, de profund și de dumnezeiesc. Le scrie în el, dar le scrie și în noi, dacă îl iubim și ne rugăm lui (p. 79-80).

Într-o zi minunată, rugându-mă Dumnezeiescului Dumitru, astăzi pomenit, am primit în dar de la el…traseul teologic fundamental al vieții mele. Adică ideea de a scrie Teologia Dogmatică Ortodoxă la care lucrez, pentru că ea mă va împlini interior. Lucru care s-a petrecut în 2004-2005 (p. 81).

Asta nu înțeleg mulți, care vor să ajungă mari teologi peste noapte: că teologia se înțelege pe fiecare zi. Că ea e o trudă continuă pe textele teologice, dar și o continuă asceză, o continuă luptă cu tine însuți. Iar truda filologică și ascetică e încununată de luminările și vederile lui Dumnezeu în viața teologului, pentru că experiența personală a vieții cu Dumnezeu este veridicitatea teologiei (p. 82).

Oriunde mergem și orice facem, cu harul lui Dumnezeu, nu ne strică viața noastră interioară, pentru că în lăuntrul nostru, noi putem gândi teologic, ne putem ruga lui Dumnezeu și ne putem pocăi înaintea Lui oriunde și oricând. Tot ceea ce citim și auzim în Biserică devine viața noastră interioară. Și oriunde mergem, noi avem în inima noastră toate acestea și le putem rumega duhovnicește, le putem aprofunda continuu. […] Nevoința minții și a inimii ne face duhovnicești! Trudirea continuă pentru a înțelege e începutul smereniei. Căci trebuie să înțelegem cu tot dinadinsul că nu înțelegem, că nu putem înțelege, dacă Dumnezeu nu ne luminează să înțelegem. Pentru că mintea și inima și tot trupul nostru trebuie să se subțieze, să se înduhovnicească. Și ca să se petreacă acest lucru e nevoie de citire multă, de multă oboseală a minții și a inimii pentru a le înțelege pe cele ale lui Dumnezeu (p. 84-85).

Sfântul Dumitru a fost un om al oboselii celei mari. Al oboselii mântuitoare. Pe urmele lui, citind, scriind, traducând, mă umplu zilnic de oboseala aceasta doborâtoare a ascezei ortodoxe, a ascezei mântuirii. Și nimeni care nu se obosește zilnic nu îl înțelege și nu mă înțelege. Pentru că nimeni nu vă înțelege dacă vă nevoiți zilnic până la oboseala cea mare. Căci nimeni nu poate coborî în adâncul său fără oboseala mântuirii și fără crucificarea continuă a întregii noastre ființe. Și, coborând acolo, în tine însuți, împreună cu Dumnezeu, scoți teologia de care are nevoie întreaga Biserică și întreaga lume (p. 85).

Viața noastră bisericească e ascunsă în Scriptură, în Sfinți, în Slujbele Bisericii. Și nu o putem cunoaște, dacă mai întâi de toate nu o căutăm și nu o citim în sursele credinței, adică în cărțile Bisericii (p. 105).

Sfântul Dimitrios, grecul, Guvernatorul Tessalonicului, s-a întâlnit la București cu Sfântul Dimităr, bulgarul, cel care a fost Păstor de vite. Și prin aceasta, grecii și bulgarii s-au întâlnit cu românii la București, s-au întâlnit în aceeași credință și în aceeași slujire a lui Dumnezeu. Pentru că popoarele se unesc cu adevărat în Biserică prin Sfinții lor și prin cei care se unesc la rugăciune, urmându-le exemplul cel bun al Sfinților (p. 121).

Când Sfântul Vasilios cel Mare și-a scris Dumnezeiasca sa Liturghie, el a mărturisit că Sfânta Liturghie a Bisericii este lucrare apostolică. Căci ne rugăm, atunci când liturghisim înainte de Crez: „precum ai primit de la Sfinții Tăi Apostoli această adevărată slujire, așa și din mâinile noastre, ale păcătoșilor, primește Darurile acestea, în[tru] bunătatea Ta, Doamne!”. Și Sfântul Vasilios spunea acest lucru în secolul al 4-lea al Bisericii. Însă Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul, în secolul 1 al Bisericii, ne dă mărturie despre Ierarhia Dumnezeiască tripartită a Bisericii, despre Sfântul Botez, despre Dumnezeiasca Liturghie, despre Sfântul și Marele Mir, despre Dumnezeiasca Hirotonie, despre Dumnezeiescul Monahism, despre Sfânta Înmormântare a creștinilor. Și mărturia lui este fundamentală pentru teologia și viața Bisericii, pentru că ne arată că tot Cultul Bisericii s-a întemeiat atunci, în primul secol al Bisericii, în timpul Sfinților Apostoli și nu este o apariție târzie (p. 122-123).

Într-o vedenie a visului l-am văzut pe Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru, în fața unui turn alb, care era înalt până la cer, fiind frumos și plin de slava lui Dumnezeu. Mă aștepta, s-a bucurat să mă vadă și eu cu atât mai mult, și m-a luat cu el. A deschis ușa sau ea s-a deschis în fața lui și am început să urcăm în acel turn. El înaintea mea, iar eu după el. La început era o urcare în spirală și eu îl vedeam pășind foarte sprinten, fără efort, înaintea mea. Pentru mine era mult mai greu urcatul acesta dumnezeiesc, dar, cu harul său, mergeam după el. Însă, la un moment dat, pereții turnului au dispărut și m-am văzut urcând niște trepte pline de lumină, care erau în aer, fără nicio susținere. Călcai pe o treaptă, urcai mai sus, și urcarea era nesfârșită. La un moment dat, din îndemnul său, am privit în urmă. Și uimirea mea a fost aceasta: în urma mea nu mai era nicio treaptă, pentru că pe toate le interiorizasem, le trecusem! Numai în fața mea erau trepte de lumină, ele erau în aer, călcai pe o treaptă, apoi pe alta, mergeam după el, dar urcarea spre Împărăția lui Dumnezeu era fără de sfârșit. Și am început cu visul acesta dumnezeiesc – care, atunci când l-am văzut, m-a încredințat și mai mult despre sfințenia lui, a Părintelui meu duhovnicesc, pentru că l-am avut după adormirea sa –, pentru ca să spun că așa e viața cu Dumnezeu: ce am trăit, am devenit noi înșine, iar fiecare pas pe care îl facem în viața cu Dumnezeu e susținut de harul Său și doar pașii încă necălcați contează. Ce fac azi, ce fac mâine, ce fac poimâine, ce fac toată viața mea contează pentru mine, pentru că ceea ce am făcut s-a transformat deja în mine însumi. Și fiecare zi își aduce aportul ei real în viața noastră, dacă o transformăm în slujire a lui Dumnezeu (p. 140-141).

But the truths of theology are the truths of experience. And if you don’t have the experience of theology, it doesn’t matter who you are and what you do, because you have nothing to do with the theology (p. 141).

Din 2006 și până azi, n-am găsit teologi ortodocși conștienți în mod real de importanța creației online în lumea noastră. Prosperă online extremiștii, anarhiștii, bădăranii de toate confesiunile, dar nu și teologii Bisericii, care să își creeze zilnic opera în văzul tuturor. Și, în atare condiții, eu par „anacronic” în tăcerea generalizată din jurul meu, când sunt unul dintre cei mai lucizi teologi ai momentului, mizând totul pe creația online, adică pe viitorul teologiei Bisericii (p. 144-145).

Trebuie să învățăm să fim creștini cu fapta, adică să dăruim mereu și să ne dăruim tuturor (p. 145).

Cum să nu fii prieten cu un Preot și cu un Teolog, cu un Literat și un Creator de online ca mine, care mă dărui zilnic tuturor? Cum să nu mă iubești și să nu mă prețuiești, dacă eu mă epuizez zilnic pentru tine, oricare ai fi tu, cum nimeni în jurul tău nu o face? Dacă ați fi avut în România 100 ca mine, care să vă dea sute de cărți și să creeze zilnic în ochii tuturor, v-aș fi înțeles: ar fi fost mulți cei care ar fi trebuit iubiți și apreciați. Dar când nimeni nu vă prețuiește, pentru că nimeni nu lucrează pentru voi în mod gratuit, nu vă pot accepta indiferența aparentă, această tăcere perversă de Iad (p. 147).

D-aia suntem nebuni: pentru că nu vrem să ne bucurăm veșnic! Vrem să ne bucurăm doi-trei ani, vrem să ne bucurăm numai cu trupul, dar nu integral, nu cu totul și pentru veșnicie în Împărăția lui Dumnezeu. Și, da, e o imensă nebunie faptul ca să alegi câțiva ani un bine relativ, trupesc, și să dai cu piciorul la binele tău veșnic. Căci dacă am gândi duhovnicește capitalismul zilelor noastre, am dori să ne bucurăm veșnic și nu trecător. Și dacă am dori să fim niște capitaliști creștini, atunci ne-am dărui zilnic ceea ce suntem și ceea ce avem, pentru ca să ne bucurăm veșnic. Pentru că, la Dumnezeu, a strânge și a avea veșnic înseamnă a dărui, a te dărui continuu. Dar dacă nu gândești capitalismul duhovnicește, atunci strângi doar pentru tine, pentru o perioadă efemeră și ești un nebun, un nebun de legat. Pentru că te legi pentru veșnicie cu legăturile Iadului și preferi chinul cel veșnic în locul bucuriei celei nesfârșite (p. 172-173).

Și până nu m-am apropiat cu toată inima de Preacurata Stăpână și până nu i-am cerut ajutorul ei cel dumnezeiesc, n-am învățat adevărata curăție, adevărata pace și sfințenie a ortodocșilor. Pentru că Stăpâna noastră, în dar, mi-a revărsat în sufletul și în trupul meu această cunoaștere dumnezeiască, această experiență sfântă și astfel am cunoscut cine este ea și cât de milostivă e cu oricine cere viața reală cu Dumnezeu. M-a purtat mereu în Bisericile ei, închinate ei, și către oamenii care o iubesc pe ea. M-a purtat mereu spre Sfintele sale Icoane și spre Sfintele sale Odoare și spre minunile ei cele prea multe. Pentru că avem nevoie cu toții să o înțelegem pragmatic, ca de la suflet la suflet pe Maica lui Dumnezeu, pentru ca să ne fie acoperitoare și întăritoare în fiecare clipă a vieții noastre (p. 176).

Biserica e Academia Lui, pentru că aici învățăm cea mai înaltă știință a lumii, adică teologia Lui cea veșnică. Dar tot Biserica e Stadionul olimpic al lui Dumnezeu, pentru că aici ne ascetizăm continuu, ne întrecem mereu cu noi înșine și cu timpul vieții noastre. Pentru că facem din timpul nostru veșnicie. Facem din timpul nostru odihnire veșnică. În Stadionul acesta, al lui Dumnezeu, alergăm ca să luăm cununa cea veșnică, medalia mântuirii. Iar când demonii ne doboară prin păcatele noastre, Biserica Lui ne e Spital curățitor și vindecător. Pentru că aici ne vindecăm pentru ca să alergăm în continuare, să alergăm neîncetat, să ne depășim toate așteptările noastre, pentru că Împărăția e scopul vieții noastre (p. 177).

E nevoie să înveți binele lui Dumnezeu, să ți-l faci haine de zi și de noapte, pentru ca să fii un om bun și corect (p. 180).

Începutul relației cu Dumnezeu este teologia Lui. Cine pornește de altundeva decât de la teologia Lui va avea multe carențe în viața lui de credință, va fi un extremist, pentru că nu va ști cine este El^[1]. Pentru că atunci când vrei să știi cine este Dumnezeul tău și începi să citești mult despre El și despre voia Lui cu noi, atunci te îndrăgostești iremediabil de El. Și dacă te îndrăgostești de Dumnezeul tău, de Dumnezeul tuturor, de Dumnezeul mântuirii noastre, atunci crezi orice afirmație a Lui și înfăptuiești orice poruncă a Lui. Pentru că tu te raportezi la El, la Dumnezeul treimic, și nu la poruncile Lui rupte de El (p. 182).

Simțirea iubirii Lui în vederile Sale cele dumnezeiești pe care ni le dăruie și în luminările Sale cele pentru noi e doborâtoare. O simți atât de mult și atât de intens încât crezi că o să mori din cauza simțirii iubirii Lui revărsate în noi (p. 183).

Când vrei să rămâi în istorie ca un popor profund și echilibrat, trebuie să rămâi ca popor al lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, iubiții mei, de ziua tuturor românilor, noi nu sărbătorim doar statalitatea României, ci, în primul rând, perenitatea românilor și a credinței lor creștine. De la un secol la altul, românii au fost creștini, au fost poporul lui Dumnezeu și ei au vorbit limba lor, limba română. O limbă profundă, melodioasă și plină de gravitate sfântă. Ale cărei opere pot fi traduse în orice limbă a lumii, pentru că au profunzimea, eleganța și frumusețea lor unică. Și pe măsură ce cunosc și înțeleg tot mai multe limbi ale lumii, pe atât mă umplu de admirație pentru limba mea, pen- tru limba română, pentru că mă scufund tot mai mult în abisalitatea ei. În modul ei de a vorbi despre noi și despre Dumnezeu și despre oricare om al lumii (p. 199).

The burden of continuous dialogue is the burden of love (p. 210).

Întrebarea simplistă, dacă se scoate bani din cărți e una cu un răspuns jalnic: oricât de mulți s-ar scoate e o nimica toată pe lângă valoarea adevăratelor cărți ale lumii. Cartea nu e ceva făcut în serie, ci e o operă unică. Iar eu am valoarea cărților mele, a cărților pe care le scriu și le editez, și știu că valoarea lor e foarte mare. Nu și le-ar permite decât puțini oameni, dacă le-aș vinde la prețul lor, la prețul lor real. De aceea, eu am optat pentru calea evanghelică de a valora cărțile. Și nu iau bani pentru ele, ci le dărui! Dar le dărui, pentru că așa mă îmbogățesc inestimabil în Dumnezeu și nu sărăcesc niciodată. […] Însă, în industria mea, a cărții făcute cu Dumnezeu, cărțile pe care le public îmi sunt plătite de El și nu de oameni, iar plata Lui este incalculabilă. Pentru că El mă plătește cu multe vederi și luminări sfinte, cu multă înțelepciune și profunzime, cu multă pace și bucurie, cu simplitate și cu smerenie. Lucruri pe care nu le-aș putea avea niciodată, dacă cineva mi-ar da oricât de mulți bani ar dori” (p. 216).

Therefore, I opted for the evangelical way of valuing books. And I don’t take money for them, but I give them! But I give them, because in this way I become inestimably rich in God and never become poor. […] But, in my industry, of the book made with God, the books I pu- blish are paid for by Him and not by men, and His payment is incalculable. Because He rewards me with many holy visions and illuminations, with much wisdom and depth, with much peace and joy, with simplicity and humility. Things I could never have if someone gave me however much money he wanted (p. 216).

Therefore, it has been proven that the wisest thing is to work, to work daily, allowing yourself to be guided by God in everything. Because the work cannot be replaced by anyone (p. 218).

Dumnezeul care nu te uită, ci mereu te are sub ochi, Care te pomenește veșnic, e Dumnezeul care te-a făcut nu ca pe un experiment oarecare, ci ca pe o persoană, ca pe un partener de relație, ce poate intra într-o relație veșnică cu El (p. 224).

Și mâncând puținul Euharistiei, care e mâncarea fundamentală a omului, noi ne umplem de toată iubirea și de tot dialogul, pentru că ne revărsăm inima și spre Dumnezeu și spre oameni și spre întreaga Lui creație. Adevărata perspectivă a dialogului și a ecologiei se naște aici: din împărtășirea cu El, cu Domnul nostru. Din vorbirea sinceră cu El se naște vorbirea sinceră cu tot omul. Și El, Cel care devine una cu noi prin împărtășirea cu El, ne învață perspectiva profundă a relației cu toate ființele și obiectele din jurul nostru (p. 228).

Because on the mountain of fasting I learned this: that the real joy is when you feel the strong air of the Emperordom of God in you, when you feel His glory from abundance and you rejoice divinely together with all those who serve God (p. 239).

And, behold, this is the mystery of His Birth! He was born to dwell in each of His believers (p. 240).

And this, because the happiness does not come from things, but the happiness comes from the real relation with the God of all things (p. 242).

While people see their own and do not give much importance to their inner life, God sees further from His plan of salvation of the world. We get lost in details, while He is very careful about every detail of our salvation (p. 249).

I am trying to put myself more and more in a position to write the Life of Saint Ilie the seer of God, my ghostual Father, to write it from the inside. Because many saw him, talked to him, minimized him in one way or another, but they did not go beyond his face, what they saw with their eyes. Therefore, they understood nothing fundamental about him- self. And I am now in the position of the one who saw him from the inside, understood him divinely, and I must write about him really. Only what I saw of him contrasts radically with what others did not see of him. And, to them, I seem „to exaggerate”, that I say „untrue” things. However, someone’s vision is according to his ghostual measure, it is according to the discovery of God in his life. And I am preparing to be more and more proper to this writing of his Life, in order to write it from the deepest intimity with him, as I have lived and understood his life (p. 263-264).

Certurile, necazurile, suspiciunile de tot felul vin tocmai pentru că nu vedem cu adevărat ce se petrece cu noi și cu alții. Ne certăm pentru cuvinte, pentru că nu vedem dincolo de cuvinte. Îi privim în ochi pe oameni și îl loc să le vedem sufletul, noi presupunem cine știe ce lucru despre ei. Și de aceea ne înșelăm adesea în privința oamenilor, avem păreri profund greșite despre ei, pentru că nu avem puterea de a-i înțelege. […] Sfințenia începe să vadă cu adevărat oamenii. Fiindcă îi vede prin slava lui Dumnezeu din ea. Îi vede cu sufletul și nu cu ochii (p. 263-265).

Voia Lui e viața noastră cea veșnică (p. 265).

I’m happy when I meet brave, talkative, happy little children. Because it is the real sign that someone is taking care of them, that they are really educating them and that they are introducing them more and more in the social life (p. 272).

Because Theologians are the rational churches of God, His ever-speaking mouths, precisely because God reveals Himself to those who love Him (p. 290).

The 3 Theologian Saints commemorated today englobed a lot of plural knowledge. They knew science, they knew culture, they knew philosophy, they knew how the world lived in their time, but they were living sources of the theology of the Church. And they spoke with power to their world, because they knew it from the inside. They would have been ultra-specialized and ultra-technologicalized if they had lived today, because they were the people of the sources, of the books, of the manuscripts, of the truth. They would have written and spoken online daily, with power, because they would have realized that online is the pulpit of the whole world, the pulpit from which the truth of God is best and most directly preached. And they would have spoken and written with delicacy and with peace, because they would have abyssally assumed the knowledge of the many kinds of the world (p. 291-292).

De aceea nu înțelegem oamenii lui Dumnezeu trimiși la noi: pentru că nu căutăm voia lui Dumnezeu cu noi. El ne trimite diverși oameni, cu diverse mesaje, pe parcursul întregii noastre vieți. Evenimente, cărți, oameni, cuvinte, înțelegeri, toate pentru ca noi să înțelegem voia Lui cu noi. Și unii le înțeleg imediat și cresc în mod minunat ascultând voia Lui, pe când alții nu sesizează niciun semn de la El, nicio minune, nicio chemare, pentru că nu sunt deschiși spre El (p. 293-294).

Înveți pe fiecare clipă cele ale Lui, dacă El este în respirația ta, în bătăile inimii tale, în inima ta, în adâncul sufletului și al trupului tău, ca Cel ce te umple de cunoașterea Lui (p. 294).

And people must ask questions that do them good, that bring them an increase in their lives, that enrich them ghostually and not ask useless questions. Because in life you are not smart if you have intelligent questions, but if you have a good, clean, holy life (p. 299).

And if you do not fill yourself daily of the joy of personal fulfillment, you are not multiplying your talents, but you are unemployed. And the unemployment in creation and ghostual life means personal unfulfillment. Eternal unfulfillment. […] For this is the great understanding of today: your real calling is your real fulfillment. When God gives you one or more gifts, He gives them to you because He knows you need them in your life, but at the same time, because through them you fulfill yourself in your life, but also eternally (p. 306).

That is precisely why, when the Lord tells us that our possessions drag us down, that they stick us to the ground, he does not refer to their weight and size, but to our passionate attachment to them (p. 314).

The holy faith and the good education are the great treasure which we give to our children (p. 315).

Every thought, every feeling and every movement of our body, which are not in accordance with His glory from us, is our sin against God. Because His glory sanctifies us fully, while the sin, any sin, fights against Him and our sanctification (p. 316).

Ca să ne cunoască alții, trebuie ca, mai întâi de toate, să începem să vorbim despre noi înșine. Ieșirea din muțenie este ieșirea la lumină. Cât stăm muți, indiferenți, incomunicabili, nimeni nu știe ce fel de pești înoată în noi. Suntem ca adâncul oceanului, fără ochi să-l privească. Dar când dorim să fim cunoscuți, să fim iubiți, să fim apreciați, atunci ieșim cu adâncul din noi la lumină, scoțând oceanul la vedere (p. 317-318).

Oriunde poți găsi oameni amabili, manierați, civilizați, tehnologizați, dar fără să aibă viață duhovnicească în ei înșiși. Și dacă n-ai pe Dumnezeu în tine, n-ai nimic esențial. Pentru că El este totul tău (p. 338).

Ne este străină ideea de „a îndrepta” Biserica, de „a o aduce în prezent”, de „a o reforma”, pentru că noi trăim pentru a ne schimba interior pe fiecare zi. Reactualizarea noastră continuă înseamnă transfigurarea noastră cea duhovnicească (p. 343).

Închinarea noastră nu înseamnă o raportare pur fizică la Sfintele Icoane, ci una duhovnicească, una care trece de la ceea ce se vede la ceea ce nu se vede, pentru că dincolo de Sfintele Icoane noi îi vedem pe Sfinții lui Dumnezeu reprezentați pe ele. Și noi, de fapt, ne închinăm Sfinților din cer și nu reprezentărilor lor iconice. Sfintele Icoane sau Sfintele Moaște sunt numai locul de întâlnire cu Sfinții Lui, căci întâlnirea reală, cea duhovnicească cu ei, se face în sufletul și în trupul nostru, se face în interiorul nostru, pentru că noi ne unim duhovnicește în adâncul nostru cu Sfinții cărora ne rugăm. […] Căci Sfinții lui Dumnezeu așteptă ca noi să venim aici, în Biserica Lui, pentru ca să ne întâlnim cu ei, și, prin vederea lor în Sfintele lor Icoane, și prin auzirea vieților lor, să ne umplem de dorul de a fi cu ei pentru veșnicie. Pentru că scopul Sfintelor Icoane e ca și noi să ajungem Sfinte Icoane ale lui Dumnezeu (p. 348).

The purpose of the Holy Icons is for us to become Holy Icons of God. The purpose of the Holy Relics in the Holy Churches is to tell us that we too can become Holy Relics after we fall asleep (p. 348).

But when you want to erase from history the image of the Lord, of His Mother, of His Saints and of His Angels, you want to erase the Emperordom of God from the minds of people. Because the Emperordom no longer has landmarks, it no longer has concreteness in history (p. 350).

E o frumusețe și o împlinire dumnezeiască să citești Sfinți din mai multe secole și să constați că toți vorbesc aceeași teologie a lui Dumnezeu. […] De oriunde am începe, din orice secol al Bisericii, noi citim teologia lui Dumnezeu ca pe un fluviu continuu peste veacuri (p. 351).

Boala păcatului te pune la pat! Păcatele noastre sunt adevărații noștri dușmani, dușmanii din interior, iar de ei ne poate scăpa doar Domnul prin Episcopii și Preoții Săi. De aceea și oamenii păcătoși îi minimalizează, îi ironizează, îi batjocoresc pe Slujitorii lui Dumnezeu, pentru că prin ei vine vindecarea noastră. Mai nimeni nu minimalizează medicamentul bun, medicamentul care vindecă, dar adevăratul medicament al omului, iertarea lui Dumnezeu, e minimalizată frenetic de către slujitorii demonilor, pentru că ea face binele real în viața noastră (p. 367-368).

And when you assume this continuous Cross of interpersonal relationships, you assume the continuous exhaustion, because to talk to people in a real mode is the greatest exhaustion. And the love for people, in definitive, is our true Cross. Because we do all things out of love and respect and gratitude and mercy towards people (p. 372).

The praying to God and the talking to people starts from the same place: from the depth of your person (p. 374).

Marea teologie și literatură a lumii se naște tocmai de aici: de la vorbirea cu El (p. 384).

Așadar, iubiții mei, a călca pe o treaptă a Scării duhovnicești înseamnă a călca pe toate treptele în același timp, pentru că trebuie să lucrăm toate virtuțile Lui în fiecare zi (p. 387).

În acest document CNSAS^[2], care vorbește despre arhiva sa de acolo, Sfântul Ilie apare astfel: „158.717, DIM, București, 21.577 (cota SRI), 14.253 (cota CNSAS), 12 volume, Mocanu Ilie, născut pe 03.08.1919, la Turnu Măgurele, jud. Teleorman, părinții Stan și Petra, Sentința nr. 207/ 27.10.1952, Tribunalul Militar Teritorial București, vol. 2, filele 74-83, Profesor, vol. 11 conține dosarul său de penitenciar”. Nu cunosc cele 12 volume ale Securității despre el, dar mi-aș dori să le cunosc, cu toate exagerările și răstălmăcirile securiste care pot exista în ele. Însă Sfântului Ilie nu îi plăcea să vorbească despre chinurile suferite acolo. El ne-a vorbit cu lux de amănunte, însă, despre minunile și vederile dumnezeiești pe care le-a trăit acolo, pentru că ele erau harta îndumnezeirii sale (p. 408-409).

Am aflat de la un Teolog sursă, de la Teologul văzător de Dumnezeu, pe cele ale lui Dumnezeu. Era Ierusalimul, era pustia Egiptului, era Athosul intrat în viața noastră. La cotele extatice cele mai înalte. Pentru că el nu doar se nevoise, nu doar se curățise, nu doar se iluminase, ci trăia din plin anii îndumnezeirii sale, cei plini de lumină dumnezeiască și de vederi dumnezeiești (p. 411).

We not only have the certainty of His resurrection, but we have His presence in us, which is the certainty of certainties. For you may have a certainty, but it may not be in you. For example, you can be certain that Nichita Stănescu existed, because you have seen photos of him, video interviews, because you have read his books. But you cannot have him as a person, but only as love for him. But as regards our Lord Iisus Hristos, the One of the Trinity, the One glorified together with the Father and the Holy Ghost, we have Him as a person in ourselves, because He, together with the Father and with the Holy Ghost, through His glory, dwells in us. And our faith in our triune God is not an imaginary or scriptural one, but a real one, very personal, very intimate, because our God, the Father, the Son and the Holy Ghost God, lives in us through His glory and is with us always (p. 424).

And if you live with God unceasingly, then you are not His Servant because you are an employee of the Church, but because He is the love of your heart. And the God who overwhelms you with His glory, Who fills you with peace and much secret joy, is the God who saves you, Who enlightens you unceasingly, Who is your holiness (p. 425).

Dumnezeu mi-a vorbit neîncetat prin oameni, prin tot felul de oameni: credincioși sau nu, păcătoși notorii sau indiferenți religioși, educați sau needucați, copii sau bătrâni, care mă cunoșteau sau nu. După cum mi-a vorbit prin cărți, prin animale, prin păsări, prin insecte, prin tablouri, prin toată creația Lui. Vorbirea lui Dumnezeu e plină de seriozitate și de blândețe, de bunătate și de milostivire. Dacă vrei să auzi glasul Său, atunci îl vei auzi în diverse moduri și toate împlinitoare (p. 442).

Când nu priveghezi la tine continuu, la ce gânduri sunt în inima ta, pentru ca să le oprești pe cele rele, atunci nu dialoghezi cu Dumnezeu, ci te bălăcești în patimile tale. Pentru că iei de bun orice gând, fie el bun sau rău, și le consideri ca fiind ale tale (p. 449).

Relațiile reale se țin cu discuții reale, cu dialoguri nesfârșite, continue. Vorbim potrivit conștiinței noastre, vorbim din inimă, aflăm și ne schimbăm neîncetat în bine, pentru că sinceritatea credinței e sinceritatea mântuirii (p. 451).

And you must have a pure, beautiful, good, pious soul, in order to see into the depths of the world. To see the world of God with the eyes of a child, with the eyes of a Saint (p. 452).

Discuțiile teologice cu eterodocșii sunt pentru suflete mari, teologice, care iubesc viața cu Dumnezeu și vor să îi aducă pe toți la viața cu El. Și trebuie ca, din partea celor din afară, să vină toată deschiderea, una reală și nu prefăcută, pentru înțelegerea adevărului Bisericii. Pentru că reala unitate a Bisericii se face prin totala unire cu voia lui Dumnezeu și nu prin diplomație teologică (p. 464-465).

De aceea, discuțiile teologice cu eterodocșii sunt pentru ca ei să vină în Biserica lui Dumnezeu prin pocăință și prin acceptarea întregii vieți duhovnicești a Bisericii. Discuțiile teologice sunt chemări acasă, sunt chemări la adevărata viață cu Dumnezeu și nu experimente eclesiale. Pentru că noi nu avem dubii asupra Bisericii și nici nu ne imaginăm Biserica în afara granițelor canonice ale Bisericii, ci Biserica e aceasta în care suntem și care are continuitate neîntreruptă de la Cincizecime (p. 465).

Our theological books must not be written in fashion, nor against Church sources, but from the Church and expressing her experience. Because our studies and books and sermons are the testimony of the Church, they are the voice of the Church and not a negation of it, not a mystification of its faith (p. 467).

And I do not like the speculations, the rewritings, the theological mystifications of any kind, because I am in love with the simple and pure truth of God (p. 468).

Putem să avem relații profunde, principiale cu oamenii, numai dacă ne odihnim în Dumnezeu. Numai dacă El e sursa păcii noastre interioare (p. 468-469).

The Holy Apostles experienced this strange joy of communion with their former enemies. They sat at table with their enemies, because they had persuaded them, by the grace of God, to be His servants (p. 483).

Our way of thinking is parochial, compared to the universalist way in which the Holy Apostles thought. We think in small, comfortable parameters, without caring about others. Therefore, when we preach or when we write a book, we do not think of the whole Church, of the ecumenical benefit of the Church, of the good of all, but only of our national perspective. And this is because we do not breathe theologically day by day, because we do not live with the care of the entire Church of God. And, punctually, we do not re-actualize the apostolic perspective in our life, but a telluric way of seeing things. Because we fight for our parish and for our national Church, but not for the whole Church of God (p. 484).

My life is divided into two: before and after my conversion, although I was baptized as an infant in the orthodox faith. I have known the boredom, the inner ugliness, the unbelief, the life at random, without sense. But in december 1989, at the age of 12, I had the overwhelming experience of God. During the Romanian Revolution of 1989, when in Bucharest people died for faith and for freedom, when they died with divine enthusiasm, then I felt that these Martyrs of God were carried by Him, by Someone above them, from Whom all strength and courage come. And then I believed in the One who makes people fearless! (p. 513).

Saint Iliu Tesvitis [Ηλιου ὁ Θεσβίτης], into the zeal of the Lord stopped the dew and the rain, so that they would no longer fall on the earth [I Emperors 17, 1, LXX], because idolatry had multiplied excessively among the people. But who is the dew that fell only on wool [Jud. (A) 6, 37, LXX]? It is Hristos, and the wool is His Immaculate Mother! And when the Lord speaks of water, He speaks of His glory. Because „he who believes in Me, as the Scripture said, rivers of living water will flow from his belly” [Ioannis 7, 38, BYZ]. Therefore, when Saint Iliu stopped the dew, he told us that we stopped His understanding in us and when he stopped the rain, he told us that we do not have His glory in us (p. 516).

Saint Iliu emphasizes: „than only through the mouth of my word [εἰ μὴ διὰ στόματος λόγου μου]” [I Emp. 17, 1, LXX]. Only through my mouth, when I pray, will the rain come. And God listens to the mouth of His Saints, because they also listen to His words. Their mouth is to His mouth, to His words, because they have them in their heart. And therefore, the Saints are the living books of God, because they have written His words, in themselves, by their deeds. And we, the faithful, listen and follow His Saints, because they are the mouth of God in this world, who guides us personally in our lives (p. 518).

And when Iliu saw that he was drinking water from the brook and being fed by ravens [I Emp. 17, 6, LXX], he understood that the bad ones, with God’s grace, can become good. For the raven does not share with others the meat it finds in the field! He, being greedy, eats it himself. But when God commands the ravens, they bring breads in the morning and meats in the evening [Ibidem]. The breads of the Divine Liturgy are brought in the morning, early, to serve with them, and in the evening or until the evening, we think about the heavy ones of the Scriptures and of the Fathers. Because we are filled with the Body and Blood of the Lord at the Divine Liturgy and all day long, we think about the things of God, about His divine theology (p. 520).

And Horrat is before the Iordanis [Ἰορδάνης], because the repentance is the continuous updating of our Baptism (p. 520).

We say that the rain falls from the clouds, but the Scripture says: „that there was no rain on the earth [ὅτι οὐκ ἐγένετο ὑετὸς ἐπὶ τῆς γῆς]” [I Emp. 17, 7, LXX]. Because the rain serves us, it is for us on earth, and the rain is a mysterious indication of His glory. For we cannot live without His glory in us. But „the heaven was closed for three years and six months, so that there was a great famine over the whole earth”[Lk. 4, 25, BYZ]. For what Iliu said affected the whole earth. Just as the flood was planetary. And when the heaven closes for people, people no longer feel His mercy (p. 521).

When you praise another in a real way, you praise the good thing from him, and thereby you praise God, the One who helped him to do good things. But if you do not enjoy God, you do not enjoy those who do good things (p. 527).

---

[1] The beginning of the relation with God is His theology. Whoever starts from somewhere other than His theology will have many shortcomings in his life of faith, he will be an extremist, because he will not know who He is.

[2] În acesta de aici: http://www.cnsas.ro/documente/IFP – G-O.pdf. Apare la p. 6.067 din 7.928.