De ce m-am împrietenit cu tine

Tu zici că a fost o întâmplare, că așa a fost să fie, că ne-am întâlnit pentru că n-aveam ce face acasă și am ieșit amândoi în oraș. Pe când eu cred că a fost ceva providențial, că Dumnezeu ne-a dat să ne întâlnim și să vorbim și să ne înțelegem. Pentru că oamenii vorbesc unii cu alții pentru ca să se înțeleagă. Pentru ca să ajungă la lucruri care îi definesc pe amândoi și care le sunt proprii amândurora într-un anume grad.

Discuțiile nu sunt niciodată banale. Dacă ai nevoie să vorbești despre ceva anume înseamnă că e important pentru tine acel subiect. Te poți dezice de subiect sau îl poți îmbrățișa. Spre exemplu, nu mă interesează ideologiile politice, pentru că toate sunt exclusiviste. Partidul nasicorn nu ia în considerație ideile partidului libelulă. Căci mentalitatea de partid e construită pe excluderea celorlalte partide și, implicit, a ideologiei lor. Dacă tu ai fi un înflăcărat adept al unui partid, eu n-aș putea să vorbesc cu tine politică la modul relaxat, pentru că tu ai vedea politica monoman, prin ochii partidului tău. Dar eu, care nu doresc să te conving de vreun partid, pot vorbi liber despre oricine, pentru că nu prefer partea, ci întregul.

Pe mine mă interesează ce se petrece cu națiunea, cu întregul. Și discuția mea cu tine e despre realitatea noastră românească, dar și despre realitatea de oriunde. Pentru că ce se petrece undeva, foarte departe, are de-a face cu noi, cei de aici. Eu și cu tine la masă, eu și cu tine în mașină, eu și cu tine pe stradă, vorbind despre diverse lucruri. Tu îmi ridici la fileu, eu îți răspund, ne mai așezăm, mutăm lucrurile de la noi spre alții și de la alții spre noi, pentru că discuțiile noastre n-au sfârșit, sunt o continuă trecere de la una la alta.

Am nevoie de tine? Da, mare nevoie! Dar o nevoie tot mai rară în lumea noastră: am nevoie de tine pentru că tu ești dialogul meu. Dialogul este sinceritate de ambele părți. Sau sper că vei deveni tot mai sincer cu mine. Pentru că știu că uneori mă minți prin omisiune, blufezi, fantazezi. Și, da, recunosc, și acestea fac parte din dialog!

Te-ai oprit și ai privit la femeia din fața noastră, la cea cu copilul în brațe. Și ai remarcat că femeile se fac tot mai frumoase din cauza maternității. Și ți-am dat dreptate. Pentru că femeile radiază de bucurie când își iubesc copiii. Îi privesc cu duioșie, îi învață lucruri subtile de mici, îi învață modestia și râvna pentru lucruri mari în același timp. Pentru că suntem modești cu sănătatea, cu viața, dar aspirațiile noastre sunt mari, sunt veșnice.

De ce încercăm să minimalizăm tații?, m-ai întrebat tu, și eu ți-am răspuns: Pentru că nu mai suportăm autoritatea. Autoritatea tatălui ni se pare „dictatorială”, pe când mama e mereu bună, ne face toate gusturile noastre, și de aceea vrem o lume mămoasă, o lume care să ne facă toate poftele. Dar te duci la serviciu a doua zi și acolo găsești imperatorul, îl găsești pe dictator acolo, pe șeful tău, și lumea ți se pare grea. Pentru că plăcerile mămoase sunt excluse de la locul de muncă.

Dialogul despre orice nu este o ciorbă, ci o delectare. Sufletul se odihnește în adevăruri, se odihnește când îi spui lui da, da, iar lui nu, nu. Mintea nu are rolul de a dibla atenția publică, ci de a-l odihni pe omul pe care îl întâlnește. Iar tu, totuși, crezi că trebuie să mă mai minți din când în când, pentru a păstra distanța față de mine. O distanță pe care eu încerc tot timpul să o micșorez.

E o întâmplare faptul că pământul e așa cum e? Nu, nicidecum! Faptul că ne întrece așteptările e un lucru bun. Călătorim în toate direcțiile pentru ca să îi vedem noutățile, dar toate călătoriile duc înăuntru, în sufletul nostru. Și aici ne bucurăm de ceea ce înțelegem. De tot ceea ce ne odihnește.

Viața nu e ce-ți închipui tu

Ce pot să îmi închipui? Presupun că îmi pot închipui orice și pe baza acestei presupuneri mă cred în stare de orice. Însă, în fapt, îmi închipui lucruri în relație cu experiența mea de viață și nu sunt în stare de orice. Diferența dintre ce vreau și ce pot e enormă.

Bătrâna încerca să se ridice de pe scaun, dar se ridica foarte greu. Era în fața meu și o priveam. În mintea ei, gestul părea ușor, pentru că știa că îl făcea ușor altădată, dar în realitate e greu de la o anumită vârstă. Pentru că mintea își reprezintă, ea e a sufletului, pe când trupul rămâne în urmă.

Baba de azi e sprințara de ieri. S-a distrat, a muncit, a făcut copii, nu și-a închipuit cum e bătrânețea și, chiar dacă și-a închipuit-o, n-a presupus că e așa prăpăstioasă. De fapt, nu știm ce urmează. Nu știm cum e la o vârstă până când nu o trăim efectiv. E vârsta mea, o aflu, o știu, căci pentru mine ea e într-un fel foarte personal.

Când îți povestește tatăl, bunicul, unchiul, îți vorbesc despre viața lor. Dar a ta e acum, e în alt cadru și viața ta depinde de sănătatea ta, de familia ta, de serviciul tău, de tine ca om. Nu poți să trăiești viața lor! O poți trăi doar pe a ta. Și trebuie să o faci în firescul tău, fără să imiți pe altul.

Sfaturile lor trebuie să le pliezi pe viața ta. Doar tu știi ce îți trebuie cu adevărat. Și când Dumnezeu ne descoperă ce trebuie să facem, atunci conștientizăm ce putem face cu adevărat. Pentru că una e să crezi că poți să faci și altceva e să faci. Să faci ceva cu adevărat valoric și nu o imitație mioapă.

Sermon on the 19th Sunday after Pentecost [2024]

My beloveds[1],

the prayer for all people teaches us the love and the forgiveness of all. Because when you pray for everyone you no longer live in the logic of separation between friends and enemies, because everyone is your friend. All the people. And thus, the divine prayer is our reconciliation with all, it is the assumption of all, because the prayer for all is the love of all[2].

And how do we want people to behave towards us? With humanity, with attention, with tenderness! We want to be spoken to honestly, to be listened to and understood, to be appreciated for what we do, to be loved for the values ​​we give to humanity. We want to be seen as we are. And if we want all these things and more from others, then the Lord commands us: „Do likewise to them [καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Lucas 6, 31, BYZ]. Behave yourself towards others the way you like people behave towards you! Because if we know what we like, then we also know what others like. Because they, essentially, want the same things as us: to be treated with respect, to be protected by us, to be appreciated and loved[3].

When we pray for all, we ask for God’s mercy and salvation for all. We don’t know who these all are, all the people, but God knows them all. That is precisely why our prayer is not hypocritical, because the One who knows everyone, has mercy and helps everyone. We pray to Him for them. We pray to Him for us and for them. We put ourselves all before Him, because we all need His mercy. And when we meet people on the street, we meet those for whom we have prayed, that is why we feel like friends. Because all of us, whether we know each other or not, are before Him[4].

The consequences of divine prayer for all people are astounding at personal and communitar level. Because they make you feel close to everyone. They make you see their needs, their worries, their turmoil as your own. When you pray for everyone, you no longer feel loneliness in your heart, because you feel close and together with all people. When you pray for all, you are with all and do not want to harm anyone. Because you are truly advocating for peace, if you pray for all people, for the salvation of all. And the vocation of the Church is to be catholic, to include everyone, because all people need the salvation of God[5].

The third appropriation of the Church in the Creed is that of being καθολικὴν[6], catholic. Roman catholics call themselves „catholics”, but that improperly. Because only the Church of Pentecost is catholic. And the Church of God is catholic, because it’s the whole world’s. And the prayer for the whole world is in accordance with the catholicity of the Church, with its motherly concern for the whole world. Because the prayer for all desires the return of all to God and to His Church, to the Church of Pentecost, which is the Church of the whole world. And the Church of all means the world of all. For if God „made of one blood the whole nation of men [ἐποίησέν ἐξ ἑνὸς αἵματος πᾶν ἔθνος ἀνθρώπων]” [Acts of the Apostles 17, 26, BYZ], all so He made one Church of all, so that all may live fraternally in the Church of His glory[7].

One blood means one body. But „the body is not one member [τὸ σῶμα οὐκ ἔστιν ἓν μέλος], but many [ἀλλὰ πολλά]” [I Cor. 12, 14, BYZ]. The members of humanity are billions of people. And although „now [are] many members [νῦν πολλὰ μέλη]”, in reality they are „one body [ἓν σῶμα]” [I Cor. 12, 20, BYZ] and no more. Because the humanity the one is made by God to enter one Church, in the Church of Pentecost, to become His body, because He is the head of the Church. And if you know that the Church belongs to God and that He is its head, then you no longer look for the head of the Church on earth, because the Church is His descent, through His glory, in His faithful ones[8].

The Church is His, because He founded it at Pentecost. And about His Church, the Lord said: „and the gates of Hell will not overcome on it [καὶ πύλαι ᾍδου οὐ κατισχύσουσιν αὐτῆς]” [Matteos 16, 18, BYZ]. And the gates of Hell are the demons, who cannot overcome His Church. And if the Church is His, if He keeps it alive, because He is the Life of His Church, then it cannot be „reformed” by men. For if the people must „to reform” the Church, i.e. to establish it anew, it means that God „wasn’t able” for His Church, and people are „stronger” than God, because they do what God „could not do”. The blasphemy is monstrous, of course! Because faithful people never want to change the Church, but to change themselves in the Church. And in His Church there is everything we need to sanctify our life, to make us new people, people of the new world, of the eternal world[9].

The ascesis as daily life is our change. And ascesis means a continuous change in good of my life. A change as a consequence of living the will of God in myself. And I pray, I read, I fast, I serve, I constantly watching at my life, I repent, so that I may be filled with His eternal life. And so, I experience His changes from my life unceasingly, because they are real and continuous[10].

Doing good and lending to those you love, the Lord tells us, is easy, because even the sinners do this thing [Lc. 6, 32-34]. But what is hard for sinners to do is to love their enemies and do good to them and lend to them, without expecting anything in return. Therefore, He did not ask us, but commanded us to love our enemies! Because only by loving all people will we become „the sons of the Highest [υἱοὶ ὑψίστου]” [Lc. 6, 35, BYZ], the sons of God. And this, because „He is good with the unsatisfying and the evil [αὐτὸς χρηστός ἐστιν ἐπὶ τοὺς ἀχαρίστους καὶ πονηρούς” [Ibidem][11].

They are the unsatisfying, though He always makes them  good. They are evil despite His goodness to them. And wicked and unthankful people are those who think that what they have is by their labor or thievery, taking God out of the equation. But God cannot be taken out of the equation of our life, because He is the One who keeps us in existence! The life is from Him, not we gave it to ourselves! Just therefore, whoever thinks that he can take his life, commit suicide, turns his life into an eternal Hell, because he wanted to give up at the fulfillment that life gives you. And the fulfillment of our life is the life with God. It is the ascetic life, it is the life of the Church, it is the life with the God of our salvation[12].

And the commandment to forgive enemies is related to the last commandment of the Evangel: the commandment of almsgiving. Because in the last verse of today’s Evangel, the Lord commands us: „Be merciful [Γίνεσθε οἰκτίρμονες], just as your Father is merciful [καθὼς καὶ ὁ πατὴρ ὑμῶν οἰκτίρμων ἐστίν]!” [Lk. 6, 36, BYZ]. And when you start giving food to people, you realize that you can’t exclude some and give only some. Because the almsgiving is for everyone. And as prayer for all is almsgiving for all, you cannot pray only for some. Therefore, if you pray for all, you must forgive all. And if you forgive everyone, then you help everyone[13].

– Where is the Church? What does the Church do when the water took our house, when our house burned down, when we have no job?

– The Church is here, in the middle of the world! It is here where it was from the beginning, and it is the divine life of the world! And its fundamental role is to protect us from the real calamities and those are our sins. „Natural” calamities are the consequences of our sins, because, properly speaking, they are spiritual calamities. When God rebukes us through various disasters, He calls us to repentance, i.e. to the Church. And the Church is here, in the middle of the world! But precisely because we overlook Him, because we live as if He does not exist, He reminds us from time to time that He rules the world and not us[14].

Nor can we imagine what it would mean for God to punish us for every sin as soon as we commit it. But He does not do this, because „the Lord [is] long-suffering and very merciful and true [Κύριος μακρόθυμος καὶ πολιέλεος καὶ ἀληθινός]” [Numbers 14, 18, LXX]. We, like foolish children, make mistakes again and again. And He waits a long time for our repentance, because He desires our salvation. Because His purpose is not to punish us, but to love us! The purpose of parents is not to persecute us, but to educate us! And, in time, we understand what a big role edu- cation plays in our lives, the education we started in child- hood[15].

But when someone uses the expression „natural disasters” in a qualified manner, he is saying that disasters have nothing to do with God, because there is no God. He believes in evolutionist mythology, which taught him that the world appeared spontaneously, by itself, that nobody created it and that everything that happens in the world happens by chance. But if everything is random, if disasters don’t make any sense, but still happen, and we think that’s the way things are, why do we ask for medical or religious help? Why are we still asking for help, if disasters are implacable? And what’s the point of saving our lives, if we’re going to die anyway and perish for good[16]?

Only that the ideology doesn’t hold of hunger! The man wants to live, he does not want to die, he does not want to suffer either, but if he does not believe in God, he is not preparing for eternal life at all. Because he believes the lie that everything ends on the lip of the pit. The false gnoseology destroys your life. You believe into a lie, and it kills you forever. That is precisely why the christian learns from God what he must do with his life so that he does not end up a loser. And what does it mean to be a loser? It means to be an unfulfilled man. And as the man is fulfilled only in his life with God, only theological gnoseology is what saves you[17].

The christian goes to School, he learns there the evolutionist theory about the origin of the world, but he does not believe it. He believes what God says about Himself and His creation. This fairy tale is as „believable” to us as the fairy tales of pagan religions. I watch Netflix, I see all kinds of phantasmagorical movies and I believe them „just as much”. Because I cannot put divine Revelation on an equal footing with human science. This century scientists are saying one, over three centuries they will say something else. The real science is evidence-based. And, above all, the real science can lead only to God. Because when you search God’s world, you will find Him everywhere in His world[18].

Why should I be merciful?! But to be merciful, I must first be a good man. And the good man is the ghostual man. Every man gives more or less, but the ghostual man truly gives, for he gives all with the seal of grace. He gives them all together with his prayer, with his love, with the desire of the real change of man. When Saint Ilie the seer of God gave me his manuscript work, he gave me a great treasure, a great divine gift, because he also gave me prayer and love and from the glory of God found in him. He gave me a gift whereby he himself remained fundamentally in my life. Therefore, to give means to give yourself to the other and not just to give a banal gift to someone[19].

And we see this thing, at the fundamental mode, in the incarnation of the Lord! He did not come to give us something, but to give us Himself. And if you receive Him, then you also have appetence for people. The real theology makes you really love man, because you really meet God. God makes you love people, because He loves them forever. And people can be truly loved, because God, in relationship with Himself, fills us with His love for people[20].

But when you are loved by someone, then you do not give up your Cross, but live it together with the one who loves you. I love my wife and when she is with me and when she is not with me. But my love cannot save her from her menstrual pains, cannot save her from her fatigue, cannot save her from her temptations. My love is her bed, I always support her, I am always with her, but she must carry her Cross alone to be fulfilled. I with my Cross, she with her Cross, and we carry them together. Therefore, you must not ask from the State, from the Church, from the School what you must do yourself. Because even when you get rich, you don’t think about others anymore, about helping others, but only about yourself[21].

No, the individualism is not the solution for the life in society! You always need others. The life in the Church teaches you that you need all the people in your life. Everyone has their purpose in society. And we need to highlight people for as to see what they can do to help our society. For each of us, my beloveds, has the good that all need. Let everyone do what he knows how to do! Let’s be authentic in everything we do! Because the society in ensemble needs of our specializations, of our hobbies, of our occupations. Amin[22]!


[1] Started at 8.43, in day of monday, on 23 september 2024. Sun, 16 degrees, without wind.

[2] rugăciunea pentru toți oamenii ne învață iubirea și iertarea tuturor. Pentru că atunci când te rogi pentru toți nu mai trăiești în logica separării între prieteni și dușmani, pentru că toți îți sunt prieteni. Toți oamenii. Și astfel, dumnezeiasca rugăciune e împăcarea noastră cu toți, e asumarea tuturor, pentru că rugăciunea pentru toți e iubirea tuturor.

[3] Și cum voim să se comporte oamenii față de noi? Cu omenie, cu atenție, cu gingășie! Vrem să ni se vorbească cinstit, să fim ascultați și înțeleși, să fim apreciați pentru ceea ce facem, să fim iubiți pentru valorile pe care le dăruim umanității. Vrem să fim văzuți așa cum suntem. Și dacă noi vrem toate aceste lucruri și multe altele de la alții, atunci Domnul ne poruncește: „Faceți și voi lor asemenea [καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Lucas 6, 31, BYZ]. Comportați-vă față de alții așa cum vă place vouă să se comporte oamenii față de voi! Căci dacă știm ce ne place nouă, atunci știm și ce le place altora. Pentru că și ei, în mod esențial, vor aceleași lucruri ca și noi: să fie tratați cu respect, să fie protejați de către noi, să fie apreciați și iubiți.

[4] Când ne rugăm pentru toți, cerem mila și mântuirea lui Dumnezeu pentru toți. Noi nu știm cine sunt acești toți, toți oamenii, dar Dumnezeu îi cunoaște pe toți. Tocmai de aceea, rugăciunea noastră nu este ipocrită, pentru că Cel care îi știe pe toți, îi și miluiește și îi ajută pe toți. Noi Îl rugăm pe El pentru ei. Ne rugăm Lui pentru noi și pentru ei. Ne punem pe noi toți înaintea Lui, pentru că toți avem nevoie de mila Lui. Și când ne întâlnim cu oamenii pe stradă, noi ne întâlnim cu cei pentru care ne-am rugat, tocmai de aceea ne simțim ca între prieteni. Pentru că toți, că ne știm sau nu unii pe alții, suntem înaintea Lui.

[5] Consecințele dumnezeieștii rugăciuni pentru toți oamenii sunt uluitoare la nivel personal și comunitar. Pentru că te fac să îi simți pe toți aproape. Te fac să vezi nevoile lor, grijile lor, frământările lor ca pe ale tale. Când te rogi pentru toți, nu mai simți singurătate în inima ta, pentru că te simți aproape și împreună cu toți oamenii. Când te rogi pentru toți, ești cu toți și nu vrei să faci rău nimănui. Pentru că pledezi pentru pace cu adevărat, dacă te rogi pentru toți oamenii, pentru mântuirea tuturor. Și vocația Bisericii e aceea de a fi catolică, de a-i cuprinde pe toți, pentru că toți oamenii au nevoie de mântuirea lui Dumnezeu.

[6] To be seen the Creed of the Church: https://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_niceeano-constantinopolitan. Where it is said: Εἰς μίαν, ἁγίαν, καθολικὴν καὶ ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν.

[7] A treia însușire a Bisericii din Crez e aceea de a fi καθολικὴν, catolică. Romano catolicii se numesc pe ei înșiși „catolici”, dar asta în mod impropriu. Pentru că doar Biserica Cincizecimii e catolică. Și Biserica lui Dumnezeu e catolică, pentru că e a întregii lumi. Și rugăciunea pentru întreaga lume e în acord cu catolicitatea Bisericii, cu grija ei maternală față de întreaga lume. Pentru că rugăciunea pentru toți dorește întoarcerea tuturor la Dumnezeu și la Biserica Lui, la Biserica Cincizecimii, care e Biserica întregii lumi. Și Biserica tuturor înseamnă lumea tuturor. Căci dacă Dumnezeu „a făcut dintr-un sânge tot neamul oamenilor [ἐποίησέν ἐξ ἑνὸς αἵματος πᾶν ἔθνος ἀνθρώπων]” [Faptele Apostolilor 17, 26, BYZ], tot așa a făcut o singură Biserică a tuturor, pentru ca toți să trăiască frățește în Biserica slavei Sale.

[8] Un singur sânge înseamnă un singur trup. Dar „trupul nu este un mădular [τὸ σῶμα οὐκ ἔστιν ἓν μέλος], ci multe [ἀλλὰ πολλά]” [I Cor. 12, 14, BYZ]. Mădularele umanității sunt miliarde de oameni. Și cu toate că „acum [sunt] multe mădulare [νῦν πολλὰ μέλη]”, în realitate acestea sunt „un trup [ἓν σῶμα]” [I Cor. 12, 20, BYZ] și nu mai multe. Pentru că umanitatea cea una e făcută de Dumnezeu să intre într-o singură Biserică, în Biserica Cincizecimii, pentru a se face trupul Său, pentru că El e capul Bisericii. Și dacă știi că Biserica e a lui Dumnezeu și că El e capul ei, atunci nu mai cauți capul Bisericii pe pământ, pentru că Biserica este coborârea Lui, prin slava Sa, în cei credincioși Lui.

[9] Biserica e a Lui, pentru că El a întemeiat-o la Cincizecime. Și despre Biserica Sa, Domnul a spus: „și porțile Iadului nu o vor birui pe ea [καὶ πύλαι ᾍδου οὐ κατισχύσουσιν αὐτῆς]”[Matteos 16, 18, BYZ]. Și porțile Iadului sunt demonii, care nu pot birui Biserica Lui. Iar dacă Biserica este a Lui, dacă El o ține vie, pentru că El este Viața Bisericii Sale, atunci ea nu poate fi „reformată” de oameni. Căci dacă oamenii trebuie să „reformeze” Biserica, adică să o întemeieze din nou, înseamnă că Dumnezeu „n-a fost în stare” de Biserica Lui, iar oamenii sunt „mai tari” ca Dumnezeu, pentru că ei fac ce „n-a putut să facă” Dumnezeu. Blasfemia e monstruoasă, bineînțeles! Pentru că oamenii credincioși nu vor să schimbe niciodată Biserica, ci să se schimbe pe ei înșiși în Biserică. Și în Biserica Lui există tot ceea ce avem nevoie pentru a ne sfinți viața noastră, pentru a ne face oameni noi, oameni ai lumii celei noi, ai lumii veșnice.

[10] Asceza ca viață zilnică este schimbarea noastră. Și asceză înseamnă o continuă schimbare în bine a vieții mele. O schimbare ca o consecință a trăirii voii lui Dumnezeu în mine însumi. Și mă rog, citesc, postesc, slujesc, priveghez neîncetat la viața mea, mă pocăiesc, pentru ca să mă umplu de viața Lui cea veșnică. Și astfel, trăiesc schimbările Lui din viața mea neîncetat, pentru că ele sunt reale și continue.

[11] Să faci bine și să dai cu împrumut celor pe care îi iubești, ne spune Domnul, e ușor, pentru că și păcătoșii fac acest lucru [Lc. 6, 32-34]. Dar ceea ce e greu pentru păcătoși să facă e să își iubească vrăjmașii și să le facă bine și să îi împrumute, fără să aștepte ceva în schimb [Lc. 6, 35]. De aceea, El nu ne-a rugat, ci ne-a poruncit să ne iubim vrăjmașii! Pentru că numai prin iubirea față de toți oamenii vom ajunge să fim „fiii Celui Preaînalt [υἱοὶ Ὑψίστου]” [Lc. 8, 35, BYZ], fiii lui Dumnezeu. Și aceasta, pentru că „El este bun cu cei nemulțumitori și răi [Αὐτὸς χρηστός ἐστιν ἐπὶ τοὺς ἀχαρίστους καὶ πονηρούς” [Ibidem].

[12] Sunt nemulțumitori, deși El le face mereu bine. Sunt răi în ciuda bunătății Sale față de ei. Și oamenii răi și care nu știu să mulțumească sunt cei care consideră că cele pe care le au sunt prin munca sau hoția lor, scoțându-L pe Dumnezeu din ecuație. Însă Dumnezeu nu poate fi scos din ecuația vieții noastre, pentru că El este Cel care ne ține pe noi în existență! Viața e de la El, nu noi ne-am dat-o! Tocmai de aceea, cine gândește că poate să își ia viața, să se sinucidă, acela își transformă viața într-un Iad veșnic, pentru că a vrut să renunțe la împlinirea pe care ți-o dă viața. Și împlinirea vieții noastre e viața cu Dumnezeu. E viața ascetică, e viața Bisericii, e viața cu Dumnezeul mântuirii noastre.

[13] Iar porunca iertării vrăjmașilor e în legătură cu porunca ultimă a Evangheliei: cu porunca milosteniei. Pentru că în versetul ultim al Evangheliei de azi, Domnul ne poruncește: „Fiți milostivi [Γίνεσθε οἰκτίρμονες], precum și Tatăl vostru milostiv este [καθὼς καὶ ὁ Πατὴρ ὑμῶν οἰκτίρμων ἐστίν]!” [Lc. 6, 36, BYZ]. Și când începi să dai mâncare oamenilor, îți dai seama că nu poți să excluzi pe unii și să dai doar unora. Pentru că milostenia e pentru toți. Și cum rugăciunea pentru toți e milostenie pentru toți, nu te poți ruga doar pentru unii. De aceea, dacă te rogi pentru toți, trebuie să îi ierți pe toți. Și dacă îi ierți pe toți, atunci îi ajuți pe toți.

[14] – Unde e Biserica? Ce face Biserica când nouă ne-a luat casa apa, când nouă ne-a ars casa, când noi n-avem loc de muncă?

– Biserica e aici, în mijlocul lumii! E aici unde a fost de la început și este viața cea dumnezeiască a lumii! Și rolul ei fundamental e să ne apere de realele calamități și acelea sunt păcatele noastre. Calamitățile „naturale” sunt urmările păcatelor noastre, pentru că, la drept vorbind, ele sunt calamități spirituale. Când Dumnezeu ne mustră prin diverse dezastre, El ne cheamă la pocăință, adică la Biserică. Și Biserica e aici, în mijlocul lumii! Dar tocmai pentru că Îl trecem cu vederea, pentru că trăim ca și când El nu ar exista, El ne amintește din când în când că El conduce lumea și nu noi.

[15] Nici nu ne putem imagina ce ar însemna ca Dumnezeu să ne pedepsească fiecare păcat imediat ce noi l-am face. Dar El nu face asta, pentru că „Domnul [este] îndelung răbdător și mult milostiv și adevărat [Κύριος μακρόθυμος καὶ πολυέλεος καὶ ἀληθινός]” [Numerele 14, 18, LXX]. Noi, ca niște copii prostuți, greșim iar și iar. Iar El așteaptă îndelung pocăința noastră, pentru că dorește mântuirea noastră. Pentru că scopul Lui nu e să ne pedepsească, ci să ne iubească! Scopul părinților nu e să ne persecute, ci să ne educe! Și, în timp, înțelegem ce mare rol joacă educația în viața noastră, educația pe care am început-o în copilărie.

[16] Dar când cineva folosește în mod calificat expresia „dezastre naturale”, el spune că dezastrele n-au nimic de-a face cu Dumnezeu, pentru că nu există Dumnezeu. El crede în mitologia evoluționistă, care l-a învățat că lumea a apărut spontan, de la sine, că n-a creat-o nimeni și că tot ce se petrece pe lume se petrece la întâmplare. Dar dacă totul e întâmplător, dacă dezastrele n-au niciun sens, dar totuși se petrec, și credem că așa stau lucrurile, de ce mai cerem ajutor medical sau religios? De ce mai cerem ajutor, dacă dezastrele sunt implacabile? Și ce rost are să ne salvăm viața, dacă și așa vom muri și vom pieri definitiv?

[17] Numai că ideologia nu ține de foame! Omul vrea să trăiască, nu vrea să moară, nu vrea nici să sufere, dar dacă nu crede în Dumnezeu, el nu se pregătește deloc pentru viața veșnică. Pentru că el crede în minciuna că totul se termină pe buza gropii. Falsa gnoseologie îți distruge viața. Crezi într-o minciună și asta te omoară veșnic. Tocmai de aceea, creștinul învață de la Dumnezeu ce trebuie să facă cu viața lui pentru ca să nu ajungă un ratat. Și ce înseamnă a fi un om ratat? Înseamnă a fi un om neîmplinit. Și cum omul se împlinește numai în viața lui cu Dumnezeu, numai gnoseologia teologică e cea care te mântuie.

[18] Creștinul merge la Școală, învață acolo teoria evoluționistă despre apariția lumii, dar el nu o crede. El crede ce spune Dumnezeu despre Sine și despre creația Lui. Acest basm e la fel de „credibil” pentru noi ca și basmele religiilor păgâne. Mă uit pe Netflix, văd tot felul de filme fantasmagorice și le cred „la fel de mult” și pe ele. Pentru că nu pot să pun pe picior de egalitate Revelația dumnezeiască cu știința umană. Secolul ăsta oamenii de știință spun una, peste trei secole vor spune alta. Știința adevărată e pe bază de dovezi. Și, mai presus de toate, știința reală poate duce numai la Dumnezeu. Pentru că atunci când cercetezi lumea lui Dumnezeu, Îl vei găsi peste tot în lumea Lui.

[19] De ce să fiu milostiv?! Dar ca să fiu milostiv, trebuie să fiu mai întâi om bun. Și omul bun e omul duhovnicesc. Orice om dăruie mai mult sau mai puțin, dar omul duhovnicesc dăruie cu adevărat, pentru că el le dăruie pe toate cu pecetea harului. Le dăruie pe toate dimpreună cu rugăciunea sa, cu iubirea sa, cu dorința de schimbare reală a omului. Când Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu mi-a dăruit opera sa manuscriptică, el mi-a dăruit o mare comoară, un mare dar dumnezeiesc, pentru că mi-a dăruit și rugăciunea și dragostea și din slava lui Dumnezeu aflată în el. Mi-a dat un dar prin care el însuși a rămas în mod fundamental în viața mea. De aceea, a dărui înseamnă a te dărui celuilalt și nu doar a da un dar banal cuiva.

[20] Și vedem acest lucru, la modul fundamental, în întruparea Domnului! El nu a venit să ne dea ceva, ci să ne dea pe Sine. Și dacă Îl primești pe El, atunci ai apetență și pentru oameni. Reala teologie te face să îl iubești cu adevărat pe om, pentru că Îl întâlnești cu adevărat pe Dumnezeu. Dumnezeu te face să iubești oamenii, pentru că El îi iubește veșnic. Și oamenii pot fi iubiți cu adevărat, pentru că Dumnezeu, în relația cu Sine, ne umple pe noi de iubirea Lui pentru oameni.

[21] Dar când ești iubit de cineva, atunci nu te lepezi de Crucea ta, ci o trăiești împreună cu cel care te iubește. Îmi iubesc soția și când e cu mine și când nu e cu mine. Dar iubirea mea nu o poate scăpa de durerile ei menstruale, nu o poate scăpa de oboseala ei, nu o poate scăpa de ispitele ei. Iubirea mea e patul ei, o susțin mereu, sunt cu ea mereu, dar ea trebuie să își ducă Crucea de una singură pentru ca să se împlinească. Eu cu Crucea mea, ea cu Crucea ei, și le ducem împreună. De aceea, nu trebuie să ceri de la Stat, de la Biserică, de la Școală ceea ce trebuie să faci tu însuți. Pentru că și atunci când te îmbogățești, nu te mai gândești la alții, să ajuți și pe alții, ci doar la tine.

[22] Nu, individualismul nu e soluția pentru viața în societate! Ai nevoie mereu de alții. Viața în Biserică te învață că ai nevoie de toți oamenii în viața ta. Fiecare are rostul său în societate. Și trebuie să îi punem pe oameni în evidență pentru ca să vedem cu ce pot ajuta societatea noastră. Căci fiecare dintre noi, iubiții mei, avem binele de care au nevoie toți. Fiecare să facă ceea ce știe să facă! Să fim autentici în tot ceea ce facem! Pentru că societatea în ansamblu are nevoie de specializările noastre, de hobbyurile noastre, de îndeletnicirile noastre. Amin!

Trezirea din somnul ideologic

Când m-am trezit din somnul ideologic, mi-am dat seama că trebuie să o iau de la capăt, că trebuie să reînvăț toate lucrurile. Aveam 12 ani și trezirea mea s-a produs odată cu convertirea mea. Pentru că am trecut de la ce mă învățaseră oamenii la ce mă va învăța Dumnezeu.

Manualele școlare erau și sunt ideologice. Fără bibliografie, fără pluralitate, fără dezbatere, ele par atotștiutoare, când ele sunt confecționate de niște autori cu priviri înguste, pe care nimeni nu îi trage la răspundere. Iar eu am început de la 12 ani greul drum de a verifica toate lucrurile, de a lua totul de la capăt, mai ales în domeniul cunoașterii.

Cititul înseamnă pentru mine verificare. Nu mă interesează ce spune manualul, cartea, tratatul, ci sursele citate. Eu mă duc și verific ce hram poartă autorul. Dacă e corect, dacă citează sursele, atunci e un prieten al adevărului și al meu. Dacă e plagiator, dacă fură cum respiră, n-am ce discuta cu el și cartea lui e maculatură, pierdere a timpului.

Și de la 12 ani până acum, când am să împlinesc 47 de ani, a citi înseamnă a verifica. Pentru că numai lucrurile veridice sunt adevărurile de care ai nevoie.

Ideologia își face treaba cu tine. Te minte pentru că nu o interesează de mântuirea ta. Pe ea o interesează proștii docili, cei care cred tot ce li se spune. Dacă vrei să ieși din turma îndoctrinării e nevoie să verifici informațiile, să faci experiențe în mod direct. Ca să vezi dacă borcanul cu mâncare e așa cum ți se spune și să înțelegi că virtuțile n-au nimic de-a face cu viciile.

Dau slavă lui Dumnezeu neîncetat pentru trezirea mea din somn. Aș fi rămas un mințit peren, care nu m-aș fi interesat niciodată de adevăr. Aș fi mâncat, aș fi băut, m-aș fi distrat prostește, stricându-mi sănătatea, și aș fi murit în mod banal. Însă acum trăiesc cu El și pentru El, mă bucur mereu de sfințenia Lui, pentru că El, Viața lumii, e și Viața mea. Pentru că am consimțit să trăiesc cu El și nu în mințire de sine continuă.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [127] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VII. Cartea a șaptea a Exaimeronului
Aceasta este partea a doua din cartea a șaptea a aceluiași autor

Și ia aminte și aceasta: Profetul Iezechiil nu a numit-o doar o grădină, ci „Grădina lui Dumnezeu”[1]. Grădina lui Moisis nu a fost scrisă [împreună] cu numele lui Dumnezeu: era doar un „paradis”[2].

Ambrosios, care a fost cu totul încredințat lui Dumnezeu, și Justin Martirul cel inspirat de Dumnezeu, au vorbit în mod amănunțit despre lucrurile privitoare  la Paradis în comentariile lor despre creația cea de șase zile. După ce au vorbit despre pomii materiali și despre apele și roadele Paradisului pământesc, au adus cuvintele dumnezeiescului Iezechiil, despre care am vorbit mai sus: cele despre Paradisul ceresc. Și făcând o lungă analiză și o cercetare amănunțită a acestor fragmente, ei au susținut următoarele.

Ei au zis că ar fi foarte rușinos și urât lui Dumnezeu[3] ca cineva să spună sau chiar să primească în mod conștient că Dumnezeu Cuvântul, întru dumnezeirea Sa binecuvântată și sfântă, și Tâlharul cel bun au intrat împreună într-un Paradis material și sezonier. Ar fi fost aceasta o răsplată vrednică de acea mărturie împărătească și minunată[4]: să-l răsplătească pe el cu o masă de roade zemoase, struguri tescuiți și smochine uscate?

Și ce om sănătos și cuvios – zic ei – va susține că Pavlos, când a zburat la ceruri[5], a fost răpit la paturi de castraveți copți, pentru sapă și secure?

Iar Pavlos nu a auzit el cuvinte de negrăit în al doilea sau al treilea cer? Oare aceste cuvinte mistice au fost revelate în mod mistic de dumnezeiasca și preacurata gură a lui Hristos într-o parte nămoloasă de pământ?

Și chiar acum, cei care sunt mai presus decât toate Puterile cele înalte și mai aproape de Dumnezeu și mai cinstiți decât Heruvimii: oare păzesc ei un petic de vegetație pe [un] pământ[6]?


[1] Cf. Iez. 28, 13.

[2] Cf. Fac. 2, 8.

[3] Cf. Rom. 1, 30.

[4] Cf. Lc. 23, 39-43.

[5] Cf. II Cor. 12, 1-4.

[6] Cf. Fac. 3, 24.

Faptele Apostolilor, cap. 18, 1-11, cf. BYZ

1. Iar după acestea a fost plecând Pavlos din [cele] ale Atinei [și] a mers întru Corintos [Κόρινθος][1].

2. Și l-a aflat pe un anumit iudeu, [cu] numele Achilas [Ἀκύλας][2], [din] Ponticos [Ποντικός[3]][cu] neamul, care a venit [venise] de curând din Italia [Ἰταλία[4]], și pe Priscilla [Πρίσκιλλα][5], soția sa – pentru că [a fost] să poruncească Claudios [Κλαύδιος][6] a pleca toți iudeii din Romi [Ῥώμη][7] –, a venit [la] ei.

3. Și pentru că a fi [era] de aceeași meserie, a rămas lângă ei și lucra. Căci erau făcători de corturi [σκηνοποιοὶ][cu] meșteșugul.

4. Și discuta în sinagogă în tot sabatul [Διελέγετο δὲ ἐν τῇ συναγωγῇ κατὰ πᾶν σάββατον] și îi încredința pe iudei și pe ellini [ἔπειθέν τε ἰουδαίους καὶ ἕλληνας].

5. Și când s-au coborât din Machedonia și Silas și Timoteos, Pavlos era absorbit [cu] duhul [συνείχετο τῷ πνεύματι ὁ Παῦλος][8], mărturisindu-le iudeilor [că] Hristos [este] Iisus.

6. Dar ei împotrivindu-i-se și blasfemiind, și-a scuturat veșmintele [și] a zis către ei: „Sângele vostru asupra capului vostru [Τὸ αἷμα ὑμῶν ἐπὶ τὴν κεφαλὴν ὑμῶν]! Curat [sunt] eu [καθαρὸς ἐγώ]. De acum înspre neamuri mă voi duce [ἀπὸ τοῦ νῦν εἰς τὰ ἔθνη πορεύσομαι]”.

7. Și a plecat de acolo [și] a mers întru casa unuia anume, [cu] numele Iustos [Ἰοῦστος[9]], temător de Dumnezeu [σεβομένου τὸν Θεόν], a cărui casă era învecinându-se [cu] sinagoga [οὗ ἡ οἰκία ἦν συνομοροῦσα τῇ συναγωγῇ].

8. Iar Crispos [Κρίσπος], întâiul sinagogii [ὁ ἀρχισυνάγωγος][10], a crezut [în] Domnul împreună cu toată casa sa [ἐπίστευσεν τῷ Κυρίῳ σὺν ὅλῳ τῷ οἴκῳ αὐτοῦ]. Și mulți [dintre] corintiieni[11]/ corinteni auzind[12], credeau și erau botezați [ἐπίστευον καὶ ἐβαπτίζοντο].

9. Și Domnul i-a zis prin vedenie [δι᾽ ὁράματος], în noapte, lui Pavlos: „Nu te teme [Μὴ φοβοῦ], ci grăiește și să nu taci [ἀλλὰ λάλει καὶ μὴ σιωπήσῃς]!

10. Pentru că Eu sunt cu tine [διότι Ἐγώ εἰμι μετὰ σοῦ] și nimeni [nu] va pune [mâna] pe tine [ca] să-ți facă rău ție [καὶ οὐδεὶς ἐπιθήσεταί σοι τοῦ κακῶσαί σε]. Pentru că mult popor Îmi este Mie în cetatea aceasta [διότι λαός ἐστίν Μοι πολὺς ἐν τῇ πόλει ταύτῃ]”.

11. Și a stat un an și șase luni, învățând în[tre] ei cuvântul lui Dumnezeu [διδάσκων ἐν αὐτοῖς τὸν λόγον τοῦ Θεοῦ].


[1] În text forma de Ac. Κόρινθον.

[2] În text e forma de Ac. Ἀκύλαν.

[3] În text e forma de Ac. Ποντικὸν.

[4] În text e forma de G. Ἰταλίας.

[5] În text e forma de Ac. Πρίσκιλλαν.

[6] În text e forma de Ac. Κλαύδιον.

[7] În text e forma de G. Ῥώμης. E vorba de Roma, capitala Italiei.

[8] Era cu totul cuprins de propovăduirea sa.

[9] În text e forma de G. Ἰούστου.

[10] Conducătorul religios al sinagogii.

[11] De la forma de N. pl. κορίνθιοι, cf. https://el.wiktionary.org/wiki/Κορίνθιος. În text e forma de G. pl. κορινθίων.

[12] Auzind propovăduirea sa.

Când ți se pare că n-ai nimic de spus

…ai, de fapt, multe lucruri de spus, dar nu știi cu care să începi. Pentru că orice ai începe e mult de spus. Trebuie să clarifici pe măsură ce te clarifici. Marile proiecte sunt clarificări ample ale gândurilor tale. Acum, când îmi editez primul volum al Operelor complete, îmi dau seama că orice proiect de cercetare pe care l-am avut a fost o clarificare de sine și că am avut nevoie de el. Că orice carte are o logică a ei care m-a întărit, m-a luminat, m-a făcut să mă văd și mai bine. Pentru că am avut nevoie de fiecare în parte pentru ca să fiu eu, cel de azi. Dar, în același timp, știu că toate cărțile mele la un loc nu mă explică la modul total, deși mă explică în mare parte. Pentru că dincolo de opera mea e persoana mea, care nu se reduce la cărțile mele, ci le depășește pe toate la un loc.

Însă, ca să vorbești cu mine și despre mine trebuie să pleci de la ce am scris. Scrisul meu e o introducere la discuția reală cu mine. Pentru că ceea ce am scris într-o zi sau alta, într-o carte sau alta, reprezintă temperaturi diferite ale mele, care te vor introduce în prietenia cu mine. Și această prietenie are nevoie de întâlnirea cu mine, de vederea față către față, de vedere și de revedere, pentru ca să nu încurci esențialul cu lucrurile minore.

Am pus în primul volum Lumea postmodernă și depersonalizarea omului, publicată în 2009, și A vedea și a fi văzut (vol. 1) din 2011, pentru ca să se vadă și mai bine legătura interioară dintre ele. Am recorectat textele, le-am redimensionat, le-am alăturat cu scop științific și voi face la fel și cu alte cărți ale mele. Le voi grupa în așa fel încât să se vadă continuitatea de gând și de faptă dintre ele. Și consider că autorul trebuie să își formeze Operele complete, pentru că el știe cel mai bine logica lor interioară.

Am început cu două cărți care au amprenta puternică a perioadelor în care au fost scrise. Sunt o fotografie autentică a lumii noastre. Am privit de aproape lucrurile, le-am judecat teologic, mi-am spus inima vizavi de ele. Pentru că, în definitiv, procedez la fel în fiecare carte. Și cititorul meu nu trebuie să împartă cărțile mele în teologice și literare, ci să le vadă împreună. Pentru că ambele vorbesc despre aceeași vedere personală a lucrurilor.

1 2 3 5