Oricând te văd [8]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Oricând te văd
(noua mea carte de poeme aflată în lucru)
*
La Gura Portiței nu e gură,
ci e apă.
Apă dulce pe de o parte
și apă sărată, de mare,
pe de altă parte.
O tăcere care te alină
am găsit acolo.
Am găsit cochiliile de melc
și de scoici,
plus cele două pietre de cioplit.
N-am avut rău de mare
și asta a fost bine,
pentru că am plutit
spre liniște.
Apa mării era rece,
păsările Deltei
își vedeau de viața lor,
caisele și vișinele de la Jurilovca
mi-au adus aminte de copilărie.
Pentru că atunci când mâncam
din pomi, din pomii plini de roade,
eram bucuros, nu îmi lipsea nimic.
Și azi, când alerg după aer
și după naturalețea mâncării,
îmi dau seama că alerg după normalitate.
După lucrurile care nu se pierd niciodată,
pentru că sunt firescul vieții noastre.
*
At Gura Portiței[1] is not mouth,
but water.
Fresh water on the one hand
and salt water, from the sea,
on the other hand.
A silence that soothes you
I found there.
I found the snail and
clam shells, plus the two carving stones.
I wasn’t seasick and that was good,
because I floated
towards the stillness.
The water of the sea was cold,
the birds of the Delta
were living for their lives,
the apricots and sour cherries
of Jurilovca[2] reminded me
of my childhood.
Because when I ate from the trees,
from the trees full of fruits,
I was happy, I didn’t lack anything.
And today, when I run after air
and after the naturalness of food,
I realize that I am running
after normality.
After the things that are never lost,
because they are the natural of our life.
[1] To be seen: https://guraportitei.ro/en/. And Gura Portiței means the Mouth of the Loophole.