Sermon at the Exaltation of the Holy Cross [2024]

My beloveds[1],

the mystery of the Cross, God put it in man from the beginning, when he made man a rational Cross. For when you stretch your hands to the side, you see that you are a Cross. Because God, mysteriously, taught us from the beginning that our life must be an ascetic one, one of continuous purification from passions. And the mystery of the Cross is our salvation, because everything we do for our purification from passions, we do for our salvation. For God, by His glory, strengthens us in all that we do, and saves us in all that we do. Because the mystery of the Cross is living the ghostual life, it is living in the glory of God, through which we are constantly purified, enlightened and sanctified[2].

But so that we may have the mystery of the Cross, the Father’s Son Himself descended to us and died for us on the Cross. And He transformed the Cross from an element of torture, from a shameful death, into His Cross, into His altar of Sacrifice, because on the Cross He revealed His great love for us: loving us to the point of death, so that He might rise as an Almighty and give us eternal life. Because He made Himself the beginning of our resurrection, of all, in that He overcame death on the Cross to give us eternal life[3].

But what happened on the Cross, two millennia ago, did not remain in the past! Because we, at every Divine Liturgy, relive the life of the Lord and, more than that, we share with Christ the crucified and resurrected one in the Divine Eucharist. Because for us the Incarnation, the Life, the Death, the Burial, the Resurrection and Lord’s Ascension are realities that we always live, relive, because He, the Hristos of our salvation, is the center of our liturgical service. And Hristos, for us, is here and now, He is present with us and in us, because we share with Him, with the ever-living One, so that we too may be alive and inherit eternal life together with Him[4].

Therefore, we meet the living Lord in the Liturgy of the Church, in the inner life of His Church. And we serve His Liturgy so that we can always share with our Lord. If you give up the cult of the Church, you give up the living relationship with God. Because God gives you His life through the cult of the Church and, in the Church, He teaches you the things of your salvation. Therefore, those who no longer come to the Church, but still believe themselves to be believers, they begin to have their own ideology about God, a fanciful opinion of their own, broken from the living feeling of God. Because God is lived, through His glory, in the Holy Mysteries and in the Holy Services of the Church[5].

Breaking from the everyday life of the Church means breaking from your life with God and the full teaching of the Church. Your inner distancing from the eucharistic Hristos is also a distancing from the teaching of His Church. Because you start listening to the demons, those who teach you to stay away from Him, from your eternal Life. Why are you afraid of Him, if He is the Master of your life? And how could you have true life and knowledge, if you turn away from God, the source of your life? The one who no longer comes to the Church considers that he can live without the Church, when in the Church he receives all his life and the knowledge of his salvation. To read the books of the Church without living the life of the Church is to live a life without real joys. Because you experience the real joys with God in His Church, while the books of the Church testify about them: about the miracles of God in the lives of His Saints[6].

When the Patriarchate of Rome fell from the Church in 1054, the roman catholic faithful began to experience a lack of grace in their church. And the distance from the faith of the Church was constant, because you cannot live the faith revealed by God outside the Church. They had a church empty of grace and with a teaching increasingly distant from the teaching of the Church. And when Martin Luther, their theologian, one-dimensionally renounced at the cult and the life and the teaching of the Church, keeping only the Divine Scriptures in his new sect, he renounced any idea of ​​sanctification of man. Because the man sanctifies himself through the cult, the life and the teaching of the Church, by receiving His glory in his life[7].

Martin Luther renounced at a dead cult, of a dead church. But when he gave up the idea of ​​the Church’s cult, he abolished the idea of ​​the Church, because the Church has its cult, life and teaching from the Lord and from the Saints of His Apostles. Abolishing the idea of ​​the Church, Martin Luther was the anti-ecclesial paradigm of the entire protestant and neo-protestant world. Because all those after him gave up the idea of ​​the Church, replacing the idea of ​​the Church with various religious ideologies. Ideologies formed from Church teachings and various heresies, along with cults invented overnight. But their ideologues, all of them, starting with Luther, having the shameless audacity to say they are „reforming” the Church, when they abolish the idea of ​​the Church by everything they do[8].

The protestant world absolutizes the Divine Scripture, understood ideologically, and participates at a cult formed by each individual religious group, which does not claim itself from the Church, from the Church of Pentecost. But the Divine Scripture speaks about what happens in the Church of God, in the Church of Pentecost, and not in religious groups parallel to the Church. Without the cult of the Church, you cannot have access to God’s life, to His glory. Therefore, any religious group parallel to the Church is dying of hunger, talking about things it doesn’t have, because only in the cult of the Church of Pentecost is life lived with God[9].

Fact for which, my beloveds, when we talk about the mystery of the Cross, we are talking about experiencing it in the cult of the Church. We live His Cross in the Divine Eucharist. Because the living Hristos, our Lord and God, gives Himself to us in His Body and Blood that we may live. He who died and rose again and ascended to heaven for us, to reconcile us to God, is here and now! He is with us and in us through communion with Him! Therefore, the mystery of the Cross, through communion with Him, is always working in us, because He always resurrects us. Our life comes to us from our Lord and remains in us as long as we are in communion with Him. If we no longer receive His forgiveness and if we no longer share with our Lord, we no longer have ghostual life in us and begin to philosophize sterilely[10].

What a calamity was Martin Luther for the idea of ​​the Church?! Well, let’s imagine what the Church of God would mean without the Holy Mysteries, without the Holy Services, without its Saints, without its ascesis, without all its cult! We would talk all day about God, read the books of the Church, but we would not have the life of God in us. Because we receive the life of God through the cult of the Church fundamentally. That is precisely why not coming to Church means giving up at the life with God, at the real life with Him. You remain with an ideology, with some of your thoughts about God and His Church, but you no longer have His life in you. Because you have His life when you always live in the Church and receive all His in the Church of His glory[11].

His Divine Cross is our strength and power. We always make the sign of the Divine Cross on our body, so that we feel His glory in us. And today, when we fast, we fully feel the power of His Cross in us, because it fills us with joy and holy gladness. And everything we read, we understand with the grace of God, because in the books of the Church we have the life that we also live: the ghostual life. And we worship the Father and the Son and the Holy Ghost, our triune God, because we are filled with His eternal glory in all our ascesis[12].

Live the power of the Cross in you incessantly! Because His Cross is our salvation. Assume the whole teaching and ascesis of the Church, because this is the Cross of our salvation! And through His life we ​​also rise at Him, at our God, at the One who makes us happy perfectly. Amin[13]!

---

[1] Started at 8.11, in day of thursday, on 5 september 2024. Sun, 17 degrees, without wind.

[2] taina Crucii, Dumnezeu a pus-o dintru început în om, atunci când l-a făcut pe om o Cruce rațională. Căci atunci când întinzi mâinile în lateral, tu vezi că ești o Cruce. Pentru că Dumnezeu, în mod tainic, ne-a învățat dintru început că viața noastră trebuie să fie una ascetică, una de continuă curățire de patimi. Iar taina Crucii este mântuirea noastră, pentru că tot ceea ce facem pentru curățirea noastră de patimi, facem pentru mântuirea noastră. Căci Dumnezeu, prin slava Lui, ne întărește în tot ceea ce facem și ne mântuie prin tot ceea ce facem. Pentru că taina Crucii e trăirea vieții duhovnicești, e trăirea în slava lui Dumnezeu, prin care noi ne curățim, ne luminăm și ne sfințim neîncetat.

[3] Dar pentru ca să avem taina Crucii, Însuși Fiul Tatălui S-a coborât la noi și a murit pentru noi pe Cruce. Și El a transformat Crucea din element de tortură, din moarte rușinoasă, în Crucea Lui, în altarul Său de Jertfă, pentru că pe Cruce Și-a revelat iubirea Lui cea mare pentru noi: iubindu-ne până la moarte, pentru ca să învie ca un Atotputernic și să ne dea nouă viață veșnică. Pentru că El S-a făcut începutul învierii noastre, al tuturor, prin aceea că a biruit moartea pe Cruce ca să ne dea nouă viață veșnică.

[4] Dar ceea ce s-a petrecut pe Cruce, acum două milenii, n-a rămas în trecut! Pentru că noi, la fiecare Dumnezeiască Liturghie, retrăim viața Domnului și, mai mult decât atât, ne împărtășim cu Hristos Cel răstignit și înviat în Dumnezeiasca Euharistie. Căci pentru noi Întruparea, Viața, Moartea, Îngroparea, Învierea și Înălțarea Domnului sunt realități pe care mereu le trăim, le retrăim, pentru că El, Hristosul mântuirii noastre, e centrul slujirii noastre liturgice. Și Hristos, pentru noi, e aici și acum, e prezent cu noi și în noi, pentru că noi ne împărtășim cu El, cu Cel pururea viu, pentru ca și noi să fim vii și să moștenim viața cea veșnică dimpreună cu El.

[5] Așadar, noi ne întâlnim cu Domnul Cel viu în Liturghia Bisericii, în viața interioară a Bisericii Sale. Și noi slujim Liturghia Lui pentru ca să ne împărtășim mereu cu Domnul nostru. Dacă renunți la cultul Bisericii, tu renunți la relația vie cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu îți dăruie viața Lui prin cultul Bisericii și, în Biserică, te învață cele ale mântuirii tale. De aceea, cei care nu mai vin la Biserică, dar totuși se cred credincioși, ei încep să aibă o ideologie a lor despre Dumnezeu, o părere proprie fantezistă, ruptă de simțirea vie a lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu e trăit, prin slava Lui, în Sfintele Taine și în Sfintele Slujbe ale Bisericii.

[6] Ruperea de viața cotidiană a Bisericii înseamnă ruperea ta de viața cu Dumnezeu și de învățătura deplină a Bisericii. Distanțarea ta interioară de Hristos euharistic e o distanțare și față de învățătura Bisericii Sale. Pentru că începi să îi asculți pe demoni, pe cei care te învață să stai departe de El, de Viața ta cea veșnică. De ce te temi de El, dacă El e Stăpânul vieții tale? Și cum ai putea să ai viață și cunoaștere adevărată, dacă tu te îndepărtezi de Dumnezeu, de sursa vieții tale? Cel care nu mai vine la Biserică consideră că poate trăi și fără Biserică, când în Biserică el primește toată viața și cunoașterea mântuirii sale. A citi cărțile Bisericii fără a trăi viața Bisericii înseamnă a trăi o viață fără bucurii reale. Pentru că bucuriile reale le trăiești cu Dumnezeu în Biserica Sa, pe când cărțile Bisericii dau mărturie despre ele: despre minunile lui Dumnezeu din viețile Sfinților Lui.

[7] Când Patriarhia Romei a căzut de la Biserică în 1054, credincioșii romano-catolici au început să experimenteze lipsa harului în biserica lor. Și depărtarea de credința Bisericii a fost constantă, pentru că nu poți trăi în afara Bisericii credința revelată de Dumnezeu. Aveau o biserică goală de har și cu o învățătură tot mai distantă de învățătura Bisericii. Și când Martin Luther, teologul lor, a renunțat în mod unidimensional la cultul și viața și învățătura Bisericii, păstrând doar Dumnezeiasca Scriptură în noua lui sectă, el a renunțat la orice idee de sfințire a omului. Pentru că omul se sfințește prin cultul, viața și învățătura Bisericii, prin primirea slavei Lui în viața sa.

Martin Luther a renunțat la un cult mort, al unei biserici moarte. Dar când a renunțat la ideea de cult al Bisericii, el a desființat ideea de Biserică, pentru că Biserica are cultul, viața și învățătura ei de la Domnul și de la Sfinții lui Apostoli. Desființând ideea de Biserică, Martin Luther a fost paradigma antieclesială a întregii lumi protestante și neoprotestante. Pentru că toți cei de după el au renunțat la ideea de Biserică, punând în locul ideii de Biserică diverse ideologii religioase. Ideologii formate din învățături ale Bisericii și diverse erezii, alături de culte inventate peste noapte. Dar ideologii lor, cu toții, începând cu Luther, având tupeul nerușinat de a spune că „reformează” Biserică, când ei desființează ideea de Biserică prin tot ceea ce fac[8].

[9] Lumea protestantă absolutizează Dumnezeiasca Scriptură, înțeleasă ideologic, și participă la un cult format de fiecare grupare religioasă în parte, care nu se revendică de la Biserică, de la Biserica Cincizecimii. Însă Dumnezeiasca Scriptură vorbește despre ce se petrece în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Cincizecimii, și nu în grupări religioase paralele cu Biserica. Fără cultul Bisericii nu poți avea acces la viața lui Dumnezeu, la slava Lui. De aceea, orice grupare religioasă paralelă cu Biserica moare de foame, vorbește despre lucruri pe care nu le are, pentru că numai în cultul Bisericii Cincizecimii se trăiește viața cu Dumnezeu.

[10] Fapt pentru care, iubiții mei, când vorbim despre taina Crucii, noi vorbim despre trăirea ei în cultul Bisericii. Crucea Lui noi o trăim în Dumnezeiasca Euharistie. Pentru că Hristos Cel viu, Domnul și Dumnezeul nostru, ni Se dă nouă în Trupul și Sângele Său ca să fim vii. Cel care a murit și a înviat și S-a înălțat la cer pentru noi, pentru ca să ne împace pe noi cu Dumnezeu, este aici și acum! E cu noi și în noi prin împărtășirea cu El! De aceea, taina Crucii, prin împărtășirea cu El, se lucrează mereu în noi, pentru că El ne învie pe noi mereu. Viața noastră ne vine din Domnul nostru și rămâne în noi cât timp noi suntem în comuniune cu El. Dacă nu mai primim iertarea Lui și dacă nu ne mai împărtășim cu Domnul nostru, noi nu mai avem viață duhovnicească în noi și începem să filosofăm în mod steril.

[11] Ce calamitate a fost Martin Luther pentru ideea de Biserică?! Păi haideți să ne închipuim ce ar însemna Biserica lui Dumnezeu fără Sfintele Taine, fără Sfintele Slujbe, fără Sfinții ei, fără asceza ei, fără tot cultul ei! Am vorbi toată ziua despre Dumnezeu, am citit cărțile Bisericii, dar n-am avea viața lui Dumnezeu în noi. Pentru că viața lui Dumnezeu o primim prin cultul Bisericii în mod fundamental. Tocmai de aceea, a nu mai veni la Biserică înseamnă a renunța la viața cu Dumnezeu, la viața reală cu El. Rămâi cu o ideologie, cu niște gânduri ale tale despre Dumnezeu și Biserica Lui, dar nu mai ai viața Lui în tine. Pentru că viața Lui o ai când trăiești mereu în Biserică și le primești pe toate ale Sale în Biserica slavei Sale.

[12] Dumnezeiasca Lui Cruce e tăria și puterea noastră. Ne facem mereu semnul Dumnezeieștii Cruci pe trupul nostru, pentru ca să simțim în noi slava Lui. Și azi, când postim, simțim din plin puterea Crucii Lui în noi, pentru că ne umple de bucurie și de veselie sfântă. Și tot ceea ce citim, înțelegem cu harul lui Dumnezeu, pentru că în cărțile Bisericii avem viața pe care o trăim și noi: viața cea duhovnicească. Și ne închinăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Dumnezeului nostru treimic, pentru că ne umplem de slava Lui cea veșnică în toată asceza noastră.

[13] Trăiți puterea Crucii în dumneavoastră neîncetat! Pentru că Crucea Lui e mântuirea noastră. Asumați-vă întreaga învățătură și asceză a Bisericii, pentru că aceasta e Crucea mântuirii noastre! Și prin viața Lui ne înălțăm și noi la El, la Dumnezeul nostru, la Cel ce ne bucură pe noi în mod desăvârșit. Amin!