Mărturii II. 37
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mărturii ortodoxe contemporane
(vol. 2)
*
Sfântul Dumitru Teologul: „La comuniunea cu Dumnezeu ajungem prin Taine. Fără Taine nu avem decât discursuri despre Dumnezeu. Și pretenția apusenilor e aceea că prin rațiune ei pot spune totul despre Dumnezeu. Sunt foarte mărginiți și rămân în mărginire[a lor]. Or noi, trăind taina prezenței lui Dumnezeu, trăim în El. Și asta e mântuirea noastră. Mântuirea e legată de Taine. Mântuirea e legată de unirea cu Hristos în Taina Botezului. De unirea cu Hristos în Taina împărtășirii de Trupul și Sângele Lui. Nu le putem înțelege niciodată [în mod desăvârșit], dar El este prezent în noi. Și e mereu prezent prin Taina Sfintei Împărtășanii. Și prezența aceasta a lui Hristos este mântuitoare. Și noi avem această convingere a prezenței lui Hristos în noi, a prezenței energiei necreate.
Iar eu dau mâna cu cineva și mă comunic lui. Prin mâna pe care i-o dau, prin energia pe care i-o transmit, fără ca să mă confund cu el. Și e o taină această unire [interioară cu celălalt]! Și n-aș avea nicio bucurie și n-aș avea nicio întărire, dacă n-aș fi unit cu el [interior]. Și dacă mă întărește unirea cu un om, cum nu m-ar întări unirea cu Dumnezeu? Cum nu m-ar întări unirea cu persoana lui Hristos? Și nu numai cu a Sa, ci și cu persoana Duhului Sfânt și cu a Tatălui?
Și Hristos ne face pe toți frați ai Lui, ne face pe toți fii ai Tatălui ceresc, ne umple pe toți de Duhul Lui. Asta este mântuirea noastră! Suntem uniți cu Dumnezeu, dacă credem în El. Dacă nu, ne despărțim de noi în mod juridic, în mod rațional. Și atunci noi devenim tot mai puternici în a înainta în El, aspirația noastră spre El e tot mai mare, și pentru că El e Binele și Iubirea prin excelență, creștem și noi în bine și în iubire în mod continuu. Numai depășirea egoismului ne scoate din izolare, din strâmtime, din îngustime, numai ea ne umple de lărgimea lui Dumnezeu, de infinitatea lui Dumnezeu, de viața veșnică”[1].
*
Același: „Transfigurarea firii umane e în legătură cu toată firea creației. Noi nu ne putem mântui separați de Dumnezeu. Dar am văzut că Occidentul a separat rațional pe Dumnezeu de oameni și de aceea a căzut într-un raționalism excesiv și a redus toată cunoașterea la ceea ce e la suprafață, la ceea ce poate să prolifereze o tehnică, o folosire spre cele materiale, spre comodități materiale ale firii, fără să mai vadă taina firii. Nu mai văd pe Dumnezeu în fire, nu mai văd sfințenia în natură. Adică nu mai sunt înconjurați de Dumnezeu. Și nu e bine să facem aceasta! Mulți dintre intelectualii noștri și-au însușit această mentalitate. Și mulți din satele noastre, ajungând muncitori în fabrici, și-au dat copiii la Școli, unde se proliferează această cultură a divizării, luată de intelectualii noștri din Apus. Și ei nu mai văd taina prezenței lui Dumnezeu în oameni și în lucruri. Și aceasta e legată de taina prezenței lui Dumnezeu în noi pentru ca să ne mântuim”[2].
*
Părintele Arhimandrit Zaharias Zaharou: „Ceea ce urmărește Monahul în viața sa nu este să se amestece în administrarea Bisericii. Iubește, respectă și îi cinstește pe Episcopi, dar nu îi judecă. Și atunci când vede greșeli la Preoți și la Episcopi le suplinește cu rugăciunea lui pentru ei. Când vedem o greșeală la un Episcop sau la un Preot nu este timpul să-l judecăm, ci este timpul să ne rugăm pentru el, ca Dumnezeu să împlinească ceea ce lipsește și la ei și la noi. Astfel, Monahul care țintește acest dar al smereniei și al etosului lui Hristos, al acelui etos cu care El a venit pe lume, învață smerenia lui Hristos. Și acesta este și lucrul pe care Hristos vrea să ne învețe pe toți: «Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima!» [Mt. 11, 29]. Iar Hristos S-a ridicat la înălțime și a robit robime, spune Epistola către Efeseni [Efes. 4, 8]. Și de îndată ce spune acest lucru Sfântul Pavlos, duhul lui este răpit și spune: Cine este Acesta care S-a ridicat la înălțime și a robit robimea noastră și ne-a dat libertate duhovnicească în Hristos? Cine este Acesta? «Iar aceea că S-a suit, ce înseamnă decât că S-a coborât în părțile cele mai de jos ale pământului?» [Efes. 4, 9]. Cel care S-a coborât este Cel care S-a înălțat mai presus de ceruri. Într-un anume fel, ca și când Apostolul Pavlos s-ar minuna mai mult de coborârea lui Hristos în cele mai de jos ale pământului decât de înălțarea Lui mai presus de ceruri. Faptul că S-a înălțat era ceva firesc. Acolo era și mai înainte. Dar faptul că, Dumnezeu fiind, atotputernic, absolut, Stăpânul fericit al tuturor, a reușit să Se smerească pe Sine până la capăt, să Se așeze pe Sine mai prejos de orice făptură, să ajungă până la fundul Iadului ca să lumineze chiar și cele mai de jos ale pământului, încât să deschidă drum spre cer pentru orice om, pentru orice trup, acesta este un lucru minunat, acesta este un lucru de prosternat, de închinat, care dă naștere în om iubirii pentru Dumnezeu. Când va vedea iubirea până la capăt a lui Hristos: «Iubindu-i pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit» [In. 13, 1].
Deci și Monahul când cunoaște această iubire și etosul lui Hristos, purtat fiind de Duhul lui Dumnezeu, nu încetează să se smerească pe sine și să meargă spre cele de jos, acolo unde a mers și Hristos, până când Îl va întâlni pe Hristos pe fundul Iadului, acolo unde duce în spatele Său greutatea existenței întregii lumi”[3].
*
Același: „Părinții noștri, când erau întrebați ce este Monahul, îl defineau astfel: «Rugătorul pentru lumea întreagă». Dar cum devine el rugătorul pentru lumea întreagă? Numai atunci când va merge pe calea aceasta care duce la cele de jos, când se va smeri pe sine și-L va găsi pe Hristos în cele mai de jos ale pământului. Deoarece Hristos, chiar din această viață, îi lasă pe Sfinții Săi să meargă până în Iad, până în cele mai de jos ale pământului. Nu pentru a se pierde, ci pentru a cerceta taina prezenței Sale chiar și în acele locuri. Ca să nu lase niciun ungher în tot ceea ce există care să nu fie sfințit prin prezența Lui, în așa fel încât omul, oriunde s-ar afla, fie în Iad, fie pe pământ, fie în văzduh, să poată să-L întâlnească pe Hristos.
De aceea, și după înălțarea Sa, Hristos – spune un Sfânt al Bisericii noastre – a urcat la ceruri încet-încet pentru a sfinți și pe cei din văzduh, pentru ca duhurile răutății care se găsesc acolo să nu poată să-i împiedice pe creștini când se vor ridica la cer. Și aceasta este taina coborârii și a ridicării care se repetă în viața Sfinților și a Monahilor”[4].
*
Același: „Harisma credincioșilor este…harisma pocăinței. Aceasta este și a noastră, a tuturor. Oricine ai fi, și Patriarh și Monah și credincios simplu, toți avem nevoie de harisma pocăinței. Evanghelia lui Hristos începe cu cuvântul: «Pocăiți-vă, pentru că s-a apropiat Împărăția cerurilor! [Mt. 3, 2]». Și se termină cu: «Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh [Mt. 28, 19] și propovăduiți pocăința la toată lumea! [Lc. 24, 47]». [Căci] Domnul Își începe Evanghelia cu pocăința și Își sfârșește Evanghelia cu pocăința.
Astfel, toți încercăm să avem pocăință și să avem un contact cu Hristos, să dăm naștere unui spațiu în inima noastră în care duhul nostru să se poată mișca ușor acolo și să dialogheze cu Hristos. În felul acesta, atunci când mergem la Biserică nu este nevoie să facem Cruci mari și mișcări spectaculoase și să ne arătăm evlavia, ci, simplu, să stăm ca și când nu ne-am vedea, cu dialog intens în spațiul inimii noastre pe care l-am creat prin pocăință. Aceasta are valoare! Și toți cei care venim la Biserică ne străduim să aducem cu noi acest dar al pocăinței, pe care l-am lucrat în spațiul nostru privat. Ne străduim să-l aducem la Biserică. Și Preotul, prin rugăciunea lui, va lua toate darurile credincioșilor, le va pune pe toate la un loc, în Cinstitele Daruri, în pâinea și vinul care sunt aduse pentru a se preface în Trupul și Sângele Domnului, și le aduce ofrandă lui Dumnezeu, zicând: «Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate!». Și toate rugăciunile, toată dragostea, toată credința, toată nădejdea pe care le au credincioșii pentru mântuirea lor urcă înaintea lui Dumnezeu. Și toate rugăciunile pe care duhul lor le-a adus în Liturghie, în ceasul în care se află înaintea lui Hristos, [le primește El], și Hristos revarsă binecuvântarea Lui peste toți și peste toate, peste lumea întreagă. Așa Îi aduce omul viața sa lui Hristos în Dumnezeiasca Liturghie! Și ce face Hristos Domnul? Hristos este credincios făgăduințelor Sale! Și face și El același lucru. Primește darurile, ofrandele credincioșilor care sunt adunate în Cinstitele Daruri de pâine și vin pe care le aduce înaintea lui Dumnezeu Preotul și le sfințește, adică le face Trupul și Sângele Lui, adică Trupul și Sângele pe care Domnul le are după Înviere, când ele sunt pline de nemurire. Le sfințește și le îndumnezeiește. Apoi le întoarce la popor cu cuvintele: «Sfintele Sfinților!». Adică, în Liturghie, oamenii plini de har ai Bisericii, cei care iubesc Biserica, poporul binecredincios al lui Dumnezeu, își dăruie viața lor lui Dumnezeu și Dumnezeu le dăruie în schimb viața Sa!”[5].
[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=zIeFf5blsy8, minutele 1. 13.19-1.15.53.
[2] Idem, minutele 1.16.14-1.17.43.
[3] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=fZMRwMFFOiY&t=968s, min. 29-33.
[4] Idem, min. 33-35.
[5] Idem, min. 36-39.