Viața nu e ce-ți închipui tu
Ce pot să îmi închipui? Presupun că îmi pot închipui orice și pe baza acestei presupuneri mă cred în stare de orice. Însă, în fapt, îmi închipui lucruri în relație cu experiența mea de viață și nu sunt în stare de orice. Diferența dintre ce vreau și ce pot e enormă.
Bătrâna încerca să se ridice de pe scaun, dar se ridica foarte greu. Era în fața meu și o priveam. În mintea ei, gestul părea ușor, pentru că știa că îl făcea ușor altădată, dar în realitate e greu de la o anumită vârstă. Pentru că mintea își reprezintă, ea e a sufletului, pe când trupul rămâne în urmă.
Baba de azi e sprințara de ieri. S-a distrat, a muncit, a făcut copii, nu și-a închipuit cum e bătrânețea și, chiar dacă și-a închipuit-o, n-a presupus că e așa prăpăstioasă. De fapt, nu știm ce urmează. Nu știm cum e la o vârstă până când nu o trăim efectiv. E vârsta mea, o aflu, o știu, căci pentru mine ea e într-un fel foarte personal.
Când îți povestește tatăl, bunicul, unchiul, îți vorbesc despre viața lor. Dar a ta e acum, e în alt cadru și viața ta depinde de sănătatea ta, de familia ta, de serviciul tău, de tine ca om. Nu poți să trăiești viața lor! O poți trăi doar pe a ta. Și trebuie să o faci în firescul tău, fără să imiți pe altul.
Sfaturile lor trebuie să le pliezi pe viața ta. Doar tu știi ce îți trebuie cu adevărat. Și când Dumnezeu ne descoperă ce trebuie să facem, atunci conștientizăm ce putem face cu adevărat. Pentru că una e să crezi că poți să faci și altceva e să faci. Să faci ceva cu adevărat valoric și nu o imitație mioapă.