De ce m-am împrietenit cu tine
Tu zici că a fost o întâmplare, că așa a fost să fie, că ne-am întâlnit pentru că n-aveam ce face acasă și am ieșit amândoi în oraș. Pe când eu cred că a fost ceva providențial, că Dumnezeu ne-a dat să ne întâlnim și să vorbim și să ne înțelegem. Pentru că oamenii vorbesc unii cu alții pentru ca să se înțeleagă. Pentru ca să ajungă la lucruri care îi definesc pe amândoi și care le sunt proprii amândurora într-un anume grad.
Discuțiile nu sunt niciodată banale. Dacă ai nevoie să vorbești despre ceva anume înseamnă că e important pentru tine acel subiect. Te poți dezice de subiect sau îl poți îmbrățișa. Spre exemplu, nu mă interesează ideologiile politice, pentru că toate sunt exclusiviste. Partidul nasicorn nu ia în considerație ideile partidului libelulă. Căci mentalitatea de partid e construită pe excluderea celorlalte partide și, implicit, a ideologiei lor. Dacă tu ai fi un înflăcărat adept al unui partid, eu n-aș putea să vorbesc cu tine politică la modul relaxat, pentru că tu ai vedea politica monoman, prin ochii partidului tău. Dar eu, care nu doresc să te conving de vreun partid, pot vorbi liber despre oricine, pentru că nu prefer partea, ci întregul.
Pe mine mă interesează ce se petrece cu națiunea, cu întregul. Și discuția mea cu tine e despre realitatea noastră românească, dar și despre realitatea de oriunde. Pentru că ce se petrece undeva, foarte departe, are de-a face cu noi, cei de aici. Eu și cu tine la masă, eu și cu tine în mașină, eu și cu tine pe stradă, vorbind despre diverse lucruri. Tu îmi ridici la fileu, eu îți răspund, ne mai așezăm, mutăm lucrurile de la noi spre alții și de la alții spre noi, pentru că discuțiile noastre n-au sfârșit, sunt o continuă trecere de la una la alta.
Am nevoie de tine? Da, mare nevoie! Dar o nevoie tot mai rară în lumea noastră: am nevoie de tine pentru că tu ești dialogul meu. Dialogul este sinceritate de ambele părți. Sau sper că vei deveni tot mai sincer cu mine. Pentru că știu că uneori mă minți prin omisiune, blufezi, fantazezi. Și, da, recunosc, și acestea fac parte din dialog!
Te-ai oprit și ai privit la femeia din fața noastră, la cea cu copilul în brațe. Și ai remarcat că femeile se fac tot mai frumoase din cauza maternității. Și ți-am dat dreptate. Pentru că femeile radiază de bucurie când își iubesc copiii. Îi privesc cu duioșie, îi învață lucruri subtile de mici, îi învață modestia și râvna pentru lucruri mari în același timp. Pentru că suntem modești cu sănătatea, cu viața, dar aspirațiile noastre sunt mari, sunt veșnice.
De ce încercăm să minimalizăm tații?, m-ai întrebat tu, și eu ți-am răspuns: Pentru că nu mai suportăm autoritatea. Autoritatea tatălui ni se pare „dictatorială”, pe când mama e mereu bună, ne face toate gusturile noastre, și de aceea vrem o lume mămoasă, o lume care să ne facă toate poftele. Dar te duci la serviciu a doua zi și acolo găsești imperatorul, îl găsești pe dictator acolo, pe șeful tău, și lumea ți se pare grea. Pentru că plăcerile mămoase sunt excluse de la locul de muncă.
Dialogul despre orice nu este o ciorbă, ci o delectare. Sufletul se odihnește în adevăruri, se odihnește când îi spui lui da, da, iar lui nu, nu. Mintea nu are rolul de a dibla atenția publică, ci de a-l odihni pe omul pe care îl întâlnește. Iar tu, totuși, crezi că trebuie să mă mai minți din când în când, pentru a păstra distanța față de mine. O distanță pe care eu încerc tot timpul să o micșorez.
E o întâmplare faptul că pământul e așa cum e? Nu, nicidecum! Faptul că ne întrece așteptările e un lucru bun. Călătorim în toate direcțiile pentru ca să îi vedem noutățile, dar toate călătoriile duc înăuntru, în sufletul nostru. Și aici ne bucurăm de ceea ce înțelegem. De tot ceea ce ne odihnește.