Singura terasă

La terasă nu se consumă, ci se citește! Se citește în primul rând. Pentru că cititul e luminarea sufletului. Și noi nu avem nevoie în primul rând de băutură tare, ci de lumină lină, de multă lumină, pentru ca să vedem cum stau lucrurile în noi și în afară de noi. Aici se întâlnesc scriitorii, adevărații scriitori ai României, și citesc, scriu, își pun sufletul pe masă. Pentru că, în definitiv, scrisul e sufletul nostru, e cel de dincolo de ceea ce văd oamenii.

Îmi luasem de citit un roman celebru, pentru ca să mă distanțez de corectura pe care tocmai o făcusem. Munca de corectură e muncă de atenție, de bibilire a roșiilor. Sinonimul bibilirii e copilire. Rupi anumite frunze, le lași pe altele: cam asta e corectura. Pentru că textul trebuie lăsat curat, atent, pentru cel care vrea să îl citească. Deși, de fiecare dată, cu tot excesul de atenție, mai lași ramuri nerupte. Și nu din cauza lipsei de profesionalizare, ci a multelor idei care stau să irupă în tine.

Scriitorii au ochiul format. Văd ce trebuie să vadă, văd ce trebuie să scrie. Caracterul personajului se formează deodată, e o rafală de vânt, vin repede detaliile, trebuie să te pui jos și să scrii. Dar, uneori, merge și pașnic. Tragi de păr caracterul unui om ca să-ți vorbească, ca să te mintă în față că e verde și nu roșie. Dar tu, pentru că ești al scrisului, pentru că ești profesionist, știi ce să faci. Chiar așa?!

Când devine un scriitor profesionist? Și când devine celebru? Van Gogh, așa se spune, a vândut un tablou toată viața, dar a pictat mult. Pentru ca în postumitatea lui fiecare să coste milioane. Ajungi celebru după ce mori de-a binelea?! Sau ajungi celebru prin lucruri colaterale, prin premii colaterale, prin publicitate colaterală?…Însă pe cine interesează așa ceva la terasă?! De fapt, pe toată lumea! Pentru că toată lumea vine să citească aici pentru ca să se cerebralizeze. Cerebralizarea e celebră. Mult prea celebră pentru ca să nu fie pe buzele tuturor.

– „Argumentul numărul unu e constanța cu care scrii!”, își începu perorația scriitorul de lângă celălalt scriitor despre care nu vreau să vorbesc acum. „Scrisul te infuzează în mintea tuturor. Cu cât ești mai prezent, cu atât ești mai familiar. Trebuie să scrii despre orice pisic, despre orice obelisc, despre orice ascensiune. Nu contează când, nu contează cu cine, nu contează dacă, când scrii mult și bine. Binele vine înainte și după, binele e în tine, binele îl trezești și în alții. Ceea ce noi facem e tocmai favorizarea întâlnirii oamenilor cu ei înșiși. Grăbim întâlnirea față către față cu noi înșine”.

Tânăra de lângă el nu se sinchisi, eu da. Pentru că sunt atent la orice ieșit din tipar, la orice nouă promisiune.

Ceaiul scriitorilor e atenția. Mai dau câteva pagini, diavolul dădu mâna cu cei doi scriitori atei și le spuse că a fost acolo, când Pilatos L-a judecat. Dar înspăimântarea a venit când s-a împlinit prezicerea diavolului: când capul i-a fost tăiat de tramvai, pentru că a alunecat pe pata de ulei. Scrisul rușilor, o, cel cu atât de multe detalii care nu mă interesează!, e ca filmele de pe Netflix cu un erou principial și cu 13 povestiri neprincipale. Și eu trebuie să dau tot mai înainte, tot mai înainte, ca să ajung la personajul principal, pentru care văd filmul, pentru ca să citesc toată cartea. Și mi-am dat seama că eu trebuie să scriu tot mai neîntortocheat, tot mai direct, de la mână până la gură, pentru ca cititorul să nu caște.

The terrace is a honeymoon of the mind [Terasa e o lună de miere a minții]. Aici, în singurul loc unde se poate scrie, pentru că se poate gândi, a sta și a citi înseamnă a sta și a te împlini. Și împlinirea, în postmodernitate, e un lux. Un lux pe care scriitorii și-l permit, pentru că ei mizează pe carte, pe singurul lucru care te duce mai departe.

Citesc și mă rog, nu doar citesc! Citesc și gândesc și mă rog și sunt atent, nu doar citesc! A venit și ea, scriitoarea care face valuri de parfum. Care te inundă cu golul ei interior. O, nu, nu sunt misogin, ci un cititor cinstit! Și despre bărbați am aceeași părere „bună”, dacă sunt goi și zăluzi interior. Dar când e vorba de petrecere, când se citește în neștire până dimineața, uiți cine e și cum îl cheamă, și te lași purtat de val. De valurile Dunării, care aduc tot felul de zoaie de peste tot și le varsă peste noi.

Până când literele formează un pluton de execuție, care nu omoară pe nimeni? Când va fi crezut scriitorul care l-a văzut pe diavolul, a plecat pe străzi mai mult gol, iar la casa de nebuni a fost întrebat dacă e sau nu identic cu sine? De fapt, schizofrenic…Dar cuvintele, mai mari sau mai mici, nu spun nimic unora, dacă nu au adecvare la ele. Trebuie să ai un barem de promovare. Trebuie să ai o multitudine de zile în care să nu faci nimic și să nu înțelegi nimic, pentru ca să nu fii propriu citirii. Și când eventualul patron te întreabă cum ai trecut tu prin  Școală, tu să îi spui că mai mult prost decât bine, pentru că nu contează învățarea, ci banii. Și rămâi fără loc de muncă, bineînțeles…

Vreo 80 de pagini, până când m-am uitat la ceas și mi-a venit să plec de acolo. Fusesem ca într-un autobuz plin cu oameni, în care am putut să citesc, pentru că nu m-a interesat cum mă privesc ceilalți. Terasa, atât de prost înțeleasă, a rămas cu ale ei, iar eu cu proiectele mele. Pentru că a edita înseamnă în primul rând a scrie.