Sermon on the 21st Sunday after Pentecost [2024]
My beloveds[1],
every word, every smile, every godly gesture of ours is a seed. It is a theological seed. Because they remain in people, in their heart. What you said to someone, in a certain circumstance, can be very important to him, if he realizes that God spoke to him through you. For whatever we do, filled being of God’s glory, we are an icon of the knowledge of God to others. Because God speaks to all of us through our words and gestures and brings them closer to Him[2].
His words are the pathways to our relationship with God. Because the life, the cult and the books of the Church are our windows to God, they are the ones that lead us to Him, but we understand all the beauty of God from His love towards us, i.e. from His relationship with us. For His words kindle our longing for Him, but He Himself, in His living manifestation to us, appeases it and fulfills it perfectly[3].
He who absolutizes the words in the disfavor of the person loves solitude. Because he loves books, but not their writers. He who marvels at the whole world, because he travels everywhere, but does not remain ecstatic before God who made everything, that one loves the gift of God, i.e. the world, but not also He Himself, Who is the greatest desire and the greatest fulfillment of the man. But how to love the world more than the God who made all? Why stop at the little of the world, when you have everything in God, when you have the greatest fulfillment, an eternal one, in Him? For His words and His world are the way to Him, but He is all our love[4].
But, in the life of faith, words must become deeds and not frills of the mind. The words of Scripture and the Fathers, which are only mental acquisitions, remain dead bones in our minds. Remain some theological memories. But if they become divine virtues in us, then they are springs of life and divine wisdom, because we have made His words one with ourselves. And we cannot make His words our deeds than in the living, ghostual relationship, with the God of our salvation[5].
Because to live orthodox means to live with God in His Church. To live with Him and for Him, because we allow ourselves to be enlightened by Him every day. And to be enlightened by Him you must have His glory in you. Because His glory is the one through which God enlightens you. Through which He raises you to holy, godly understandings, through which you learn to live godly on earth, i.e. orthodox, i.e. christianly. But to have His glory you must come to the Church Services to receive it. Because you are alive as long as you are alive through His glory that you receive in His Church[6].
In order to live, you must breathe incessantly. You ate and drank yesterday, but you must do also these things today. We were also at the last Liturgy at the Church, yes, but we are also today, because today we must be alive as well. Our life is held by His life, i.e. by His glory. And if His glory is not in us, we cannot presuppose it is, because it is not. Only if His glory is in us, we are alive. And when you are alive, then you are ghostual, you are orthodox, you are truly a christian, because you belong to Him, to the living God, Who makes you also alive forever. Because to be alive ghostually means to see Him, to feel Him, to understand Him in all His things, being helped by His glory[7].
His seed falls into us, because His words are full of His glory. They are words with divine power, words that raise you from the dead. And when someone speaks full of the glory of God, his words are the words of God, they are words that raise you from the dead, because they bring you to life with Him. But if you only use God’s words, but do not have His power, i.e. His glory, His words don’t wake anyone up from the dead, because you, the speaker, are a living dead[8].
The false preachers of God are looking for words, they are looking for predicatorial strategies, but they are never looking for Him, they are not looking to fill themselves with His glory and His divine virtues. They make trawls of words, fill the air with words, but never reach the hearts of men. Because it is not the words that reach the heart of man, but His glory from you, from the one who preaches! You must be Holy, in order to fill people with His holiness. Your words must have His seal, in order to be awakening of conscience. For words are His seeds, only if they are filled with His glory[9].
The sermon is intimity with God. It is born from continuous talking with God. In order to hear His voice, you have to make yourself the intimate with Him. And, often, you must say things that others don’t like, that annoy others, that upset people a lot, because you upset the demons that exist in people. The demons don’t want to be bothered! They like to dwell in sinful people. But the sermons of the Church disturb them a lot, because people can change their lives and take them out of themselves[10].
The agitation from the Church shows our inner irritation. The man accepts the jokes and lies of a comedian, sits with his eyes wide open at the movie he likes, dances his favorite song with pathos, but he cannot bear the truths of the preaching, because those truths are not his own. He doesn’t have them, he doesn’t love them, he doesn’t want them. He only enjoys what he has, what he likes. And many force themselves inwardly not to flare, laugh, or be indignant when you tell them certain words of God. Because they cannot bear them in their heart[11].
And the people don’t like the Church because they don’t like God’s will. They love their passions too much to listen to Him. They are some idolaters in their hearts, servants of demons, and what they lie, they believe breathlessly. Because you need a lot of self-humbleness, a lot of godly humility, in order to make yourself roomy for God. And God descends into the heart that forgets itself because it loves Him the most[12].
Therefore, my beloveds, let us love Him, the Fountain of all words! Let’s love the One who did and is doing and will do everything for us! For He is the only one who wants our eternal good, the good as an eternal relationship with Him. Therefore, His is the glory, the honor and the worship, of the Father and of the Son and of the Holy Ghost, now and forever and to the ages of ages! Amin[13]!
[1] Started at 7. 27, in day of tuesday, on 8 october 2024. Clear sky, 8 degrees, wind of 3 km/h.
[2] orice cuvânt, orice zâmbet, orice gest evlavios al nostru e o sămânță. E o sămânță teologică. Pentru că rămân în oameni, în inima lor. Ce ai spus cuiva, într-o anume împrejurare, poate fi foarte important pentru el, dacă își dă seama că Dumnezeu i-a vorbit prin tine. Căci orice facem, plini fiind de slava lui Dumnezeu, suntem o icoană a cunoașterii lui Dumnezeu pentru ceilalți. Pentru că Dumnezeu le vorbește prin cuvintele și gesturile noastre tuturor și îi aproprie de El.
[3] Cuvintele Lui sunt căile către relația noastră cu Dumnezeu. Căci viața, cultul și cărțile Bisericii sunt ferestrele noastre spre Dumnezeu, sunt cele care ne duc la El, dar toată frumusețea lui Dumnezeu o înțelegem din iubirea Lui față de noi, adică din relația Lui cu noi. Căci cuvintele Lui ne aprind dorul de El, dar El Însuși, în manifestarea Sa vie față de noi, ni-l potolește și ne împlinește desăvârșit.
[4] Cine absolutizează cuvintele în defavoarea persoanei iubește singurătatea. Pentru că el iubește cărțile, dar nu și pe scriitorii lor. Cine se minunează de lumea întreagă, pentru că face călătorii pretutindeni, dar nu rămâne extaziat în fața Dumnezeului care a făcut toate, acela iubește darul lui Dumnezeu, adică lumea, dar nu și pe El Însuși, Care e dorirea cea mai mare și împlinirea cea mai mare a omului. Însă cum să iubești mai mult lumea decât pe Dumnezeul care a făcut toate? De ce să te oprești la puținul lumii, când ai totul în Dumnezeu, când ai cea mai mare împlinire, una veșnică, în El? Căci cuvintele Lui și lumea Lui sunt drumul spre El, dar El e toată iubirea noastră.
[5] Însă, în viața de credință, cuvintele trebuie să devină fapte și nu bibelouri ale minții. Cuvintele Scripturii și ale Părinților, care sunt doar achiziții mentale, rămân oase moarte în mintea noastră. Rămân niște amintiri teologice. Dar dacă ele devin virtuți dumnezeiești în noi, atunci sunt izvoare de viață și de înțelepciune dumnezeiască, pentru că am făcut cuvintele Lui să fie una cu noi înșine. Și nu putem face din cuvintele Lui faptele noastre decât în relația vie, duhovnicească, cu Dumnezeul mântuirii noastre.
[6] Pentru că a trăi ortodox înseamnă a trăi cu Dumnezeu în Biserica Sa. A trăi cu El și pentru El, pentru că ne lăsăm luminați de El în fiecare zi. Și ca să fii luminat de El trebuie să ai slava Lui în tine. Pentru că slava Lui e cea prin care te luminează Dumnezeu. Prin care te ridică la înțelegeri sfinte, dumnezeiești, prin care tu înveți să trăiești dumnezeiește pe pământ, adică ortodox, adică creștinește. Dar ca să ai slava Lui trebuie să vii la Slujbele Bisericii ca să o primești. Pentru că ești viu cât timp ești viu prin slava Lui pe care o primești în Biserica Sa.
[7] Ca să trăiești trebuie să respiri neîncetat. Ai mâncat și ai băut ieri, dar trebuie să faci și azi aceste lucruri. Am fost și Liturghia trecută la Biserică, da, dar suntem și azi, pentru că și azi trebuie să fim vii. Viața noastră se ține cu viața Lui, adică cu slava Lui. Și dacă slava Lui nu e în noi, nu putem presupune că e, pentru că nu e. Doar dacă este slava Lui în noi, noi suntem vii. Și când ești viu, atunci ești duhovnicesc, ești ortodox, ești creștin cu adevărat, pentru că ești al Lui, al Dumnezeului Celui viu, Care te face și pe tine viu în veci. Pentru că a fi viu duhovnicește înseamnă a-L vedea pe El, a-L simți, a-L înțelege în toate ale Lui, ajutat fiind de slava Lui.
[8] Sămânța Lui cade în noi, pentru că cuvintele Lui sunt pline de slava Lui. Sunt cuvinte cu putere dumnezeiască, cuvinte care te învie din morți. Și când cineva vorbește plin fiind de slava lui Dumnezeu, cuvintele lui sunt cuvintele lui Dumnezeu, sunt cuvinte care te învie din morți, pentru că te aduc la viața cu El. Dar dacă folosești doar cuvintele lui Dumnezeu, dar nu ai în tine puterea Lui, adică slava Lui, cuvintele Lui nu trezesc pe nimeni din morți, pentru că tu, vorbitorul, ești un mort viu.
[9] Falșii predicatori ai lui Dumnezeu caută cuvinte, caută strategii predicatoriale, dar nu Îl caută niciodată pe El, nu caută să se umple de slava Lui și de virtuțile Sale cele dumnezeiești. Ei fac năvoade din cuvinte, umplu văzduhul cu vorbe, dar nu ajung niciodată în inimile oamenilor. Pentru că nu cuvintele ajung în inima omului, ci slava Lui din tine, din cel care predici! Tu trebuie să fii Sfânt, pentru ca să umpli oamenii de sfințenia Lui. Cuvintele tale trebuie să aibă pecetea Lui, pentru ca să fie trezitoare de conștiință. Căci cuvintele sunt semințele Lui, doar dacă sunt pline de slava Lui.
[10] Predica este intimitate cu Dumnezeu. Ea se naște din continua vorbire cu Dumnezeu. Ca să auzi glasul Lui trebuie să te faci intimul Său. Și, adesea, trebuie să spui lucruri care nu plac, care enervează, care tulbură mult oamenii, pentru că îi tulburi pe demonii existenți în oameni. Demonii nu vor să fie deranjați! Lor le place să stea în oamenii păcătoși. Însă predicile Bisericii îi tulbură mult, pentru că oamenii pot să-și schimbe viața lor și să îi scoată afară din ei înșiși.
[11] Agitația din Biserică arată enervarea noastră interioară. Omul acceptă glumele și minciunile unui comediant, stă cu ochii căscați la filmul care îi place, dansează piesa lui favorită cu patos, dar nu poate suporta adevărurile predicării, pentru că acele adevăruri nu sunt și ale lui. Nu le are, nu le iubește, nu le dorește. El se bucură doar de ce are, de cele care îi plac. Și mulți se forțează interior să nu răbufnească, să nu râdă sau să nu se indigneze când le spui anumite cuvinte ale lui Dumnezeu. Pentru că nu le suportă în inima lor.
[12] Și oamenilor nu le place Biserica pentru că nu le place voia lui Dumnezeu. Își iubesc prea mult patimile lor ca să asculte de El. Ei sunt niște idolatri în inima lor, niște slujitori ai demonilor, și ce îi mint ăia, ei cred pe nerăsuflate. Căci ai nevoie de multă smerire de sine, de multă umilință dumnezeiască, pentru ca să te faci încăpător pentru Dumnezeu. Și Dumnezeu coboară în inima care uită de sine pentru că Îl iubește cel mai mult pe El.
[13] Așadar, iubiții mei, să-L iubim pe El, pe Izvorâtorul tuturor cuvintelor! Să-L iubim pe Cel care a făcut și face și va face totul pentru noi! Căci El e singurul care ne vrea binele veșnic, binele ca relație veșnică cu El. De aceea, a Lui e slava, cinstea și închinarea, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin!