Raționalistul

Cu ceva timp în urmă am asistat la o scenă care mi-a reamintit atitudini și comportamente vechi…

Doi soți au venit la Biserică pentru un Parastas. Pensionari. Îmbrăcați frumos, cu aere de „mici intelectuali”. Ea a venit mai devreme la Biserică și a stat la Sfânta Liturghie, dar era cam habarnistă și nu știa mai nimic ce trebuie să facă.

El a venit mai târziu și a dat să intre în Biserică. Însă în momentul acela a început Preotul să cânte Slujba Parastasului. Și bărbatul s-a oprit ca și când s-ar fi trezit buimac și s-ar fi lovit de un zid. Nu putea să fie într-un loc în care se cânta „Doamne miluiește”! El era om serios! Parcă uitase când a plecat de acasă unde se duce și acum își dădea seama ce greșeală făcuse.

A fost atât de contrariat, încât a făcut o grimasă mare ca și cum ar fi înghițit o lămâie, și-a ridicat gâtul în sus, jignit de cântările bisericești, și a rămas afară toată Slujba. Privea în jur, în curte, cu condescendență și dezgust, se simțea ca un câine în cușcă, „obligat” să fie acolo. Iar eu am avut sentimentul unui dejavu, mi-am amintit că știam de undeva grimasele, de undeva din copilăria mea, deși nu mai știu exact de unde.

Și figura lui era foarte expresivă: el e un „om rațional”, și-ar pierde stima de sine, s-ar umili dacă ar intra în Biserică! Ar fi sub nivelul lui!

Nu doar că rămăsese în comunism, când „ar fi râs” lumea de el dacă l-ar fi văzut intrând în Biserică, ci își făcuse din învățătura comunistă un organ intern. Nu se credea reperat și analizat, așa că și-a lăsat toată repulsia la vedere.

Și gesturile și atitudinea lui, expuse liber, cu toată franchețea, mi-au dezvăluit iarăși interiorul (intuit și înțeles, dar neobservat atât de direct la o vârstă matură) al multora pe care i-am văzut sau cu care am vorbit de-a lungul timpului, mai ales al „intelectualilor raționali” care au convingerea absolută și inexpugnabilă a superiorității lor în fața „credincioșilor creduli”.

De fapt, ei pun semnul de egalitate între credincioșie și credulitate și consideră credința un semn de prostie, de incapacitate mentală de a judeca realitatea. De aici și aroganța politicoasă dar explicită pe care o adoptă în dialogurile cu „bigoții”. În timp ce ortodocșii (dar și oamenii religioși, în general, acolo unde sunt minoritari) se plasează în defensivă, simțind (cugetat sau instinctiv) că sunt priviți cu „toleranță”. Când ar trebui să fie la fel de persiflanți, tot la modul subversiv.

Iar cei doi veniseră la țară ca să facă Parastasul, pentru ca să nu îi vadă cei de la oraș…

*

Există oameni care au ajuns la vârsta „maturității depline” sau a senectuții și despre care îți dai seama că au trecut peste foarte multe bariere morale până la această etate. Și-au depășit pe rând, cu succes, echivocurile etice și acum e o bagatelă pentru ei să mintă, să fure sau să omoare pe cineva ca să-și atingă scopurile. Cred că n-ar clipi nici la genocid.

Au privirea atât de mult ațintită asupra banilor sau a „binelui” lor viitor (ceea ce cred ei că „bine”), încât e o glumă moralitatea sau conștiința. Și-au exersat îndelung concentrarea numai pe confortul lor material, așa cum se concentrează credincioșii pe rugăciune.

Numai că, în timp ce aceia care se concentrează pe rugăciune devin cu timpul Sfinți, ceilalți devin neoameni „făr-a prinde chiar de veste”. Niște „animale bolnave”, ca să parafrazez un titlu de roman.