Concluzii

Am început să pictez de puțin timp. Și de fiecare dată am pictat lucruri pe care nu m-am așteptat să le pictez. Mult mai frumoase, zic eu, decât credeam că aș putea fi în stare. Mai bine zis, de care nu mă credeam în stare. Și aceste tablouri mi-au întărit și mai mult sentimentul că nu facem nimic singuri, că întotdeauna mai e cineva împreună cu noi: Dumnezeu, Sfinții Lui.

*

Zoe Dumitrescu-Bușulenga a mărturisit undeva că a ajuns asistentă la Facultatea de Litere adusă de Vianu, datorită faptului că Tudor Vianu era prieten cu tatăl său. Atât. Ea făcuse inițial Facultatea de Drept.

Și e un caz fericit, între foarte multe nefericite, de neaveniți ajunși unde nu ar fi avut niciodată ce căuta, aduși pe cu totul alte criterii decât cele care ar fi trebuit să conteze: muncă, pasiune, valoare, talent.

Numai că, așa după cum tot Bușulenga a mărturisit sau a dat de înțeles, de la prima carte pe care a scris-o și publicat-o, o monografie despre Ion Creangă, și-a atras aversiunea lui Călinescu și Vladimir Streinu. Și a urmat, desigur, și a altora. Posibil să fi fost un motiv pentru care nu a scris foarte mult.

Dar cred că Vianu a adus-o la Litere în speranța că…nu va face nimic. Că va fi o prezență plată, ștearsă, care să nu creeze probleme „bătrânilor” care nu doreau (așa cum se întâmplă până azi) să-i întreacă cineva. De data asta a greșit-o bine. A schimbat Dumnezeu planurile oamenilor…

Întotdeauna au fost unii care și-au dorit și imaginat că nu se va mai naște nimeni după ei, în veci, care să facă mai mult. Cea mai mare și mai grea e invidia celor care ajung să creadă că ce au scris sau au făcut ei e unic și de neîntrecut vreodată pe pământ și care nu suportă să se vadă contraziși chiar în timpul vieții. După care, tot la fel de mare și de monstruoasă e invidia celor care n-au făcut mai nimic în viață, dar au în capul lor, la senectute, impresia că ar fi putut să facă foarte multe…și care, și ei, se văd contraziși de alții.

Și când văd în alții ceea ce ei cred că ar fi trebuit să fie sau să umple conținutul lor interior, intelectual, spiritual, atunci devin o ură inflamată la maximum. Și nu se rușinează să fure, pentru că nu se pot stăpâni și pentru că ei cred că nu are nimeni ochi să-i vadă, nici nu va avea vreodată.

Din păcate, problemele la mansardă ale profesorilor/ intelectualilor „de marcă” (sau chiar fără marcă) nu sunt mici, atunci când nu au niciun Dumnezeu sau nu Îl pun pe Dumnezeu înainte. Pentru că patimile oamenilor se gonflează cu insuflare de la demoni și cei care nu se ocupă deloc cu lupta duhovnicească ajung bărcile cu pânze ale acestora.