Cum e să scrii

E firesc! Firescul scrisului e ca firescul vorbirii. Nu trebuie să faci ceva anume pentru ca să fii autentic, ci trebuie doar să fii sincer în destăinuirile tale. Trebuie să scrii ca să îți placă ție în primul rând. Sau, mai bine zis, trebuie să scrii ca tine. Pentru că ceea ce îți place ție înseamnă scrisul tău.

Oamenii care scriu ca ei își trăiesc viața în felul lor, în firescul lor. Și nu contează că scrii poezie, roman, teatru sau cărți științifice, pentru că în toate ai nevoie de sinceritatea și de munca ta, de modul direct spre public. O carte științifică e o muncă de cercetare în primul rând, dar și stilul tău. E modul în care tu expui și sintetizezi lucrurile.

Un poem e adesea ca ideile forte ale unui roman. Peste tot trebuie să rezumi, să spui în puțin un mesaj. Mesajul e ceva fundamental din tine. Dar modul în care expui educă și liniștește. Nu e de ajuns doar să ajungi la idei, la ideile tale într-o expunere, ci contează mult și cum explici lucrurile până la idei. Pentru că trebuie să convingi în mod total, în toată expunerea.

Și cu toate că pare ușor să scrii, când începi să scrii înțelegi că scrisul are vârsta ta. Că la fiecare vârstă scrisul tău e altul. Că scrisul înseamnă și experiență personală și exercițiu filologic și multă atenție, nu doar voință. Excesul de voință este extremist, e obscen, e orgoliu gratuit. Dincolo de dorința de a scrie trebuie să stea o continuă acumulare de experiență. Pentru că tu subliniezi, aduni, rezumi, dai glas unei experiențe, unei vieți asumate.

Și cărțile nu sunt tăceri moarte, ci lumi vii. Trebuie să intri în ele pentru ca să le trăiești complexitatea lor personală.