Jurnalul unui jurnalist fără jurnal [9]
Ion D.[ esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.
*
Cincinalul destăinuirilor, p. 243. Ca să vorbească în șabloanele comuniste, de care își bătea mereu joc. Cimex lectularia = ploșnițe, p. 243. Forma de singular: Cimex lectularius[1]. Termitele care distrug clădirile, p. 244. Aluzie la cei care mănâncă Statul din interior și îl prăbușesc.
„Bătrânețea…[e] o coadă tăcută la locul de veci”, p. 244; Sergiu Al-George îi vorbea despre „disperarea pustie și absurdă a pensionarilor care nu mai știu de ce au trăit, în ce au crezut, ce lasă în urmă și cui”, p. 244.
Autorul mărturisește că scopul său a fost o catedră de Filosofie, p. 245, să fie Profesor. Dar până la urmă a înțeles că scopul vieții sale este „un fel al meu de a fi fericit în nefericire, liber în sclavie, gânditor în negândire”, p. 245.
„Nici statele sau națiunile nu scapă de acest adevăr: nu poți atinge scopuri înalte, luminoase, prin mijloace murdare, josnice sau criminale. La fiecare bilanț istoric pe care îl întreprindem, când constatăm că nu am atins niciunul din scopurile fundamentale propuse, nu facem decât numărătoarea mijloacelor greșite pe care le‑am folosit”, p. 245.
Bucuriile simple ale copilăriei: pâinea caldă, fagurele de miere abia scos din stup, cositul pe rouă, dormitul pe fân, laptele abia muls, botul umed al vițeilor, strugurii mâncați cu pâine și caș, p. 245; puia gaia = fiul pământului, p. 246; românii au „oroare de expansiune, de streinătate”, p. 247; „sărăcia este, dar și devine”, p. 247. Se înmulțește tot mai mult, dacă o lași să facă casă cu tine.
Poți să mori ca țară de mai multe ori. Treaba e să nu mori ca popor. Și Israilul, pentru el, e un astfel de popor, p. 248. E nevoie să recitești marile cărți după vârsta de 50 de ani, p. 249. „Viața nu e decât o lungă școală primară în care învățăm băbește azbuchiile [literele] vieții, pentru ca la bătrânețe să putem citi cuvintele «moarte», «transcendență», «lumină»”, p. 249.
„Forma cea mai copilărească a prostiei ar fi cruzimea. Fiindcă celelalte forme, mai mature și mai complexe – cum ar fi: suficiența, îngâmfarea, nevoia de lingușiri, alaiul și uluiala, foamea după dragostea mulțimilor sau a subalternilor, setea de decorații și distincții, pohta de a ordona, nepohta de a mai asculta vreo altă părere etc. – sunt incomparabil mai nocive decât simpla cruzime, adică plăcerea animalică de a bate, ucide, urmări și ancheta”, p. 249.
„Patria e locul unde te întorci [mereu] cu plăcere”, p. 252. Sau de unde nu pleci niciodată.
Și la 64 de ani autorul se simțea copil, p. 252. Și îi mulțumea mamei sale că este „copilul tău, copilul lumii, idiotul copil al istoriei acesteia bătrâne și zaharisite”, p. 252. Comedia continuă a istoriei, p. 252.