Zi: 2 noiembrie 2024

My beloveds[1],

first of all thank you beautifully for your prayers and well wishes. Because, through your messages, you actively participated at the joy of my birthday. Because the man comes into the world as God’s love, as a message of God’s love towards all, and the birthday is a day of gratitude. And our life must be a continuous gratitude to God and to those who really help us to fulfill ourselves in our life. And a ghostually fulfilled life is one that continues in the Emperordom of God, in His Emperordom without end, because our life of here has eternal consequences[2].

But if we don’t enjoy people, i.e. God’s love towards us, we don’t relate to life as grateful, but as enemies of life. And we are enemies of life when we don’t love to give birth and raise children, and when we don’t enjoy people, all the people we see. We cannot accept them, because we do not let them into our heart. Because if we let people into our heart, in the beautiful mode, as love, we would be very rich in our life, because we would have many people we love and understand[3].

The struggle with people is the struggle with their love. Because it’s easier to love all people than to fight inside with all people. And when you fight with people’s love, with their real needs, you are an avowed enemy of love, but first of all, you are your own worst enemy. Because instead of being at peace, you choose to be a constant hunt for others. A continuous minimalization, mockery, elimination of others from calculus[4].

Saint Lazaros was lying at the door of the rich man covered with wounds [ἡλκωμένος] [Lucas 16, 20, BYZ]. He was on own account, he was unloved. For when you are not loved, you are not seen by people. People pass by, they see their own, they make abstraction of you, because no one wants to assume you. But when you don’t assume your relationship with people, you are indifferent to your fulfillment, because your fulfillment depends on communion with people and not on your own selfishness. Growth in communion is done through growth in the assumption of others. And in order to get closer to people, you have to carry their burdens with them[5].

But, literally, we can’t help everyone, but we can so that we are not indifferent to anyone. No matter how rich we are, we can’t help everyone with the useful things. But we can so as not to be rascals, not to be bad to people. The gratuitous malice, the mischievous indifference, the grobianism are the sins of the merciless rich man. When you put only in yourself and have no  eyes for others, you are a hell. A hell that loves no one. And therefore, when you get to Hell, you have no water [Lk. 16, 24, BYZ], no help from anyone, because you haven’t seen anyone either. And the rich man did not see, not because he was blind, but because he was a lover of himself[6].

And from self-love our Hell starts! Our sins are our nonsense, they are our small and sinful thoughts, but we love them more than the truth of God. And our sinful perspective of life comes down to us, to what we want, which is why we exclude ourselves from the life with God, from the communional life. For we choose the eternal loneliness, the eternal torment, instead of the too beautiful communion with God and with His Saints and Angels[7].

The love, only love, teaches us how to live. The love of God and people teaches us to go out of ourselves to all. The forgetting ourselves for the good of others is our salvation. Because then we seek to help, to teach, to save our neighbor. And Saint Avraam is the Father [Lk. 16, 24, BYZ] of all because he is the Father of all believers. He lived by faith, by faith in Him, that is precisely why he assumed communion with all. And we are called to the same communion with all people, because the Paradise is everyone’s[8].

The merciless rich man is tormented in flame [ἐν τῇ φλογὶ] [Lk. 16, 24, BYZ] in Hell! In which flame? In the glory of God that he feels burns him. God’s glory burns sinners on earth, but continues to burn them even more in Hell. And people don’t feel good at Church, because the demons from them don’t feel good at Church either. But the faithful man feels best at the Church, because the glory of God dwells in him and rests him divinely. And when he moves from earth to heaven, the faithful man continues his joy and his rest even more in the Emperordom of God, where there are all who rejoice forever[9].

Therefore, do we need the Saints of God or not? We have! And we need them to teach us how to save ourselves. And the salvation or the life with God is learned in the Church, it is lived in the Church and in it we grow endlessly. Because to be with God means to remain with Him. Because the life of the Church is not transitory, but eternal, because it puts us in an eternal relationship with God[10].

I began the 47th year of my life with joy and with peace. Because you can’t really live without trusting God. He, the One who caused you to be born on earth, also takes care of you. But God’s concern for us does not exclude the hardship of our life, the redemptive hardship of our life. For He helps us to bear our Cross, because the ascesis of our life is our salvation[11].

But what does it mean, my beloveds, for us to live by faith? It means letting we be carried by God all the time! Enlightened by Him, guided by Him in everything. For we do not know what will be tomorrow, we do not know what we need to do tomorrow, but God knows what we need. Therefore, we leave ourselves in His hands so that He can lead us in our life. And when we feel that He takes us where we need to go, then we are happy and fulfilled, because we live according to His divine enlightenments[12].

Our neighbor is our Paradise! Whereas the indifference towards him is our Hell. Choose Paradise, i.e. eternal fulfillment! Because there is no end to it. Amin[13]!

---

[1] Started at 7. 52, in day of monday, on 28 october 2024. Sun, 9 degrees, wind of 6 km/h.

[2] Iubiții mei, mai întâi de toate vă mulțumesc frumos pentru rugăciunile și urările de bine. Pentru că, prin mesajele dumneavoastră, ați participat în mod activ la bucuria zilei mele de naștere. Căci omul vine în lume ca iubire a lui Dumnezeu, ca un mesaj de iubire al lui Dumnezeu față de toți, iar ziua de naștere e o zi a recunoștinței. Și viața noastră trebuie să fie o recunoștință continuă față de Dumnezeu și față de cei care ne ajută în mod real pentru ca să ne împlinim în viața noastră. Și o viață împlinită duhovnicește e una care se continuă în Împărăția lui Dumnezeu, în Împărăția Lui cea fără de sfârșit, pentru că viața noastră de aici are consecințe veșnice.

[3] Dar dacă nu ne bucurăm de oameni, adică de iubirea lui Dumnezeu față de noi, nu ne raportăm la viață ca niște recunoscători, ci ca niște dușmani ai vieții. Și suntem dușmani ai vieții și când nu iubim să naștem și să creștem copii, dar și când nu ne bucurăm de oameni, de toți oamenii pe care îi vedem. Nu îi putem accepta, pentru că nu îi lăsăm să intre în inima noastră. Căci dacă i-am lăsa să intre pe oameni în inima noastră, la modul frumos, ca iubire, am fi foarte bogați în viața noastră, pentru că am avea mulți oameni pe care îi iubim și îi înțelegem.

[4] Lupta cu oamenii e lupta cu iubirea lor. Pentru că cel mai ușor lucru e să iubești toți oamenii decât să te lupți interior cu toți oamenii. Și când te lupți cu iubirea oamenilor, cu nevoile lor reale, tu ești un dușman declarat al iubirii, dar, în primul rând, ești cel mai mare dușman al tău. Pentru că în loc să fii în pace, tu alegi să fii o continuă vânare a celorlalți. O continuă minimalizare, batjocorire, eliminare din calcul a celorlalți.

[5] Sfântul Lazaros zăcea la ușa bogatului fiind acoperit cu răni [ἡλκωμένος] [Lucas 16, 20, BYZ]. Era pe cont propriu, era neiubit. Căci atunci când nu ești iubit, nu ești nici văzut de oameni. Oamenii trec, își văd de ale lor, fac abstracție de tine, pentru că nu vrea să te asume niciunul. Dar când nu îți asumi relația cu oamenii, ești indiferent față de împlinirea ta, pentru că împlinirea ta ține de comuniunea cu oamenii și nu de propriul tău egoism. Creșterea în comuniune se face prin creșterea în asumarea celorlalți. Și ca să te apropii de oameni trebuie să porți împreună cu ei poverile lor.

[6] Însă, la propriu, noi nu putem să ajutăm pe toată lumea, dar putem ca să nu fim indiferenți față de nimeni. Oricât de bogați am fi nu putem să ajutăm pe fiecare cu cele de folos. Dar putem ca să nu fim canalii, să nu fim răi cu oamenii. Răutatea gratuită, indiferența răutăcioasă, grobianismul sunt păcatele bogatului nemilostiv. Când bagi doar în tine și nu ai ochi pentru alții, ești un iad. Un iad care nu iubește pe nimeni. Și de aceea, când ajungi în Iad, nu ai apă [Lc. 16, 24, BYZ], nu ai ajutor de la nimeni, pentru că nici tu n-ai văzut pe nimeni. Și bogatul n-a văzut, nu pentru că era orb, ci pentru că era iubitor de sine.

[7] Și de la iubirea de sine pleacă Iadul nostru! Păcatele noastre sunt prostiile noastre, sunt gândurile noastre mici și păcătoase, dar noi le iubim mai mult decât adevărul lui Dumnezeu. Și perspectiva noastră păcătoasă de viață se reduce la noi, la ce vrem noi, fapt pentru care ne auto-excludem din viața cu Dumnezeu, din viața comunională. Căci alegem singurătatea veșnică, chinul veșnic, în locul comuniunii prea frumoase cu Dumnezeu și cu Sfinții și cu Îngerii Lui.

[8] Iubirea, doar iubirea ne învață să trăim. Iubirea de Dumnezeu și de oameni ne învață să ieșim din noi înșine spre toți. Uitarea de noi înșine pentru binele altora e mântuirea noastră. Pentru că atunci căutăm să îl ajutăm, să îl învățăm, să îl mântuim pe aproapele nostru. Iar Sfântul Avraam e Părintele [Lc. 16, 24, BYZ] tuturor pentru că e Părintele tuturor celor credincioși. El a trăit prin credință, prin credința în El, tocmai de aceea și-a asumat comuniunea cu toți. Iar noi suntem chemați la aceeași comuniune cu toți oamenii, pentru că Paradisul e al tuturor.

[9] Bogatul nemilostiv e chinuit în văpaie [ἐν τῇ φλογὶ][Lc. 16, 24, BYZ] în Iad! În care văpaie? În slava lui Dumnezeu pe care o simte că îl arde! Slava lui Dumnezeu îi arde pe cei păcătoși pe pământ, dar continuă și mai mult să îi ardă în Iad. Și oamenii nu se simt bine la Biserică, pentru că nici demonii din ei nu se simt bine la Biserică. Dar omul credincios se simte cel mai bine la Biserică, pentru că slava lui Dumnezeu locuiește în el și îl odihnește dumnezeiește. Și când se mută de la pământ la cer, omul credincios își continuă bucuria și odihna lui și mai mult în Împărăția lui Dumnezeu, unde sunt toți cei care se veselesc veșnic.

[10] De aceea, avem nevoie sau nu de Sfinții lui Dumnezeu? Avem! Și avem nevoie de ei pentru ca să ne învețe să ne mântuim. Și mântuirea sau viața cu Dumnezeu se învață în Biserică, se trăiește în Biserică și în ea creștem la nesfârșit. Pentru că a fi cu Dumnezeu înseamnă a rămâne cu El. Căci viața Bisericii nu e tranzitorie, ci e veșnică, pentru că ne pune în relație veșnică cu Dumnezeu.

[11] Am început al 47-lea an al vieții mele cu bucurie și cu pace. Pentru că nu poți trăi cu adevărat fără să te încrezi în Dumnezeu. El, Cel care te-a făcut să te naști pe pământ, îți și poartă de grijă. Dar grija lui Dumnezeu față de noi nu exclude greul vieții noastre, greul mântuitor al vieții noastre. Căci El ne ajută să ne purtăm Crucea, pentru că asceza vieții noastre e mântuirea noastră.

[12] Însă ce înseamnă, iubiții mei, ca noi să trăim prin credință? Înseamnă să ne lăsăm purtați de Dumnezeu tot timpul! Luminați de El, călăuziți de El întru toate. Căci noi nu știm ce va fi mâine, nu știm ce trebuie să facem mâine, dar Dumnezeu știe ce ne trebuie. De aceea ne lăsăm în mâna Lui pentru ca El să ne conducă în viața noastră. Și când simțim că El ne duce unde trebuie, atunci noi suntem bucuroși și împliniți, pentru că trăim după luminările Lui cele dumnezeiești.

[13] Aproapele nostru este Paradisul nostru! Pe când indiferența față de el este Iadul nostru. Alegeți Paradisul, adică împlinirea cea veșnică! Pentru că ea nu are sfârșit. Amin!