Visul care te bântuie
– Te fac azi un whisky?
– Dar ce sărbătorim?! Ai scris ceva tare?!! Ai câștigat la Loto?!!!…
– Am avut un vis!…
– Și mergem să bem pentru un vis?!
– Da, mergem să bem pentru un vis! Pentru că nu e orice vis…Ai să vezi tu!…
– Bine!…Unde vin: la Marinuș sau la Adâncata?
– Ia tu și te-mbracă, că îți trimit pe drum locația! Te urci în 15 de la tine până la Țapu, știi tu care, în colț, la vitrinele alea roșii, vin eu și mai mergem 500 de metri…
Virgil se îmbrăcă cum îi zise Scriitorul, îl așteptă, veni, îmbrățișarea lor largă, cu sărutări de obraz, ca de obicei, și îl duse într-o locație nouă, unde nu mai băuseră niciodată. Dar Virgil constată că Scriitorul era cunoscut de către barman, dar și de unul dintre chelneri. Nu zise nimic…
– Dragă Virgil, bine ai venit! Îți mulțumesc! Pentru că aveam nevoie de o minte lucidă, ca a ta, ca să discut visul ăsta.
– Sunt flatat, Maestre! Nu știu cât te pot ajuta eu cu treaba asta, pentru că la vise sunt fluture, dar să vedem!
– Eu cred că o să-i dăm de cap împreună, la un pahar de retorică, și o să mă simt tare bine după ce ieșim de aici.
– Așa să fie!…Deci, care este?
– Visul e…o dată în viață! N-am visat-o niciodată pe iubita mea din tinerețe, pe Mihaela, și, ce să vezi, am visat-o azi-noapte!
– Cum?!
– Am găsit-o la țară, în casa de la țară, făcuse curățenie prin casă, era totul lună, și eu ajung, pe nepusă masă acasă, vreau să deschid, dar ușa era deschisă!…Am crezut prima oară că m-au călcat hoții, că n-o să mai găsesc nimic în casă. Dar de unde! Casa era de nerecunoscut, căci, pe lângă curățenie, avea în ea diverse tablouri rare, cărți, chiar și manuscrise ale mele, pe care eu nu le-am arătat la nimeni, dar, ce să vezi, erau acolo, cu ea! Și când am văzut-o, am rămas mască, pentru că n-o mai știu de vreo 30 și ceva de ani. Pentru că ea era ca atunci, dar eu eram ca acum…Ea era așa cum o cunoscusem eu în tinerețe, dar eu eram în vârstă. Însă pe ea nu a deranjat-o deloc diferența asta între noi, ci a sărit să mă îmbrățișeze.
Dar nu m-a îmbrățișat cu dragoste, ci cu disperare!
– Adică cum?!…
– Cu disperarea femeii singure, care e pe drumuri, care n-are casă și se întoarce la un om din viața ei, care știe că a iubit-o, pentru ca să-i ceară ajutor…
– A venit după ajutor?! E tare asta! N-am mai auzit-o!…
– Da, a venit după ajutor!…Ba, mai mult, a vrut să facă sex cu mine pentru ca să o las acolo, în casă, ca să trăiască.
– Și?!…
– I-am spus că nu pot face asta, pentru că acum sunt un om însurat. Și când am zis asta…a intrat în casă și soția mea, Adela, care nu s-a întrebat deloc ce caută femeia asta la noi în casă, ci, dimpotrivă, a dat mâna cu ea și s-au îmbrățișat.
– În fața ta, iubirea de tinerețe…cu soția?!
– Da!…Și nu numai atât, ci, fără să știe ce vorbisem eu cu Mihaela și fără să știe ce ar fi dorit aceea să facem ca să rămână acolo, soția mea i-a spus că poate să locuiască în casa noastră de la țară, că și așa e goală, și noi venim când ni se face dor…Și acum te întreb pe tine: Ce înseamnă asta?
Walkerul îi încălzise puțin. Era cald, plăcut și în restaurant. Unul în care nu se fumează. Și bine că nu se fumează, pentru ca să poți și tu să pleci acasă fără haine duhnind a moarte.
– Eu cred că visul ți-a confirmat faptul că îți iubești soția în mod real. Dar, în același timp, că iubirile noastre de tinerețe sunt într-un anume fel vii în noi. Că nu putem fi indiferenți față de ele.
– De acord până aici!…
– Însă, casa de la țară, după cum am tot vorbit, are drumul ei aparte în istorie. Orice mare scriitor trebuie să aibă casa lui memorială. Și tu, Maestre, ești efigia acelei case! Ea nu trebuie să fie goală, ci plină! Ea trebuie să se umple de oameni, de oameni care te iubesc, care te citesc, care te vor citi, care te vor cunoaște tot mai bine. Și d-aia a apărut Mihaela, cu chipul ei de atunci, în peisajul visului! Pentru că în acea casă trebuie să vină oameni frumoși, oameni care te iubesc. Și să vadă ce ai strâns și ai lăsat și ai scris tu pentru această lume.
– Ți-am spus eu că mă bazez pe tine?…Extraordinar! Așa e cum mi-ai zis!…Deși toate erau în fața mea, aveau logică, iată, totuși, că am avut nevoie de tine pentru ca să îmi conștientizez visul. Virgile, m-ai făcut fericit în această seară!
– Maestre, după cum știi, eu nu sunt prieten de carton, ci de om. Prietenul real al omului. Ăla care îți spune la timpul potrivit cuvintele potrivite. Pentru că asta am învățat de la tine, Maestre, de la singurul meu prieten: că reala prietenie e ca propria-ți inimă. Cum nu poți să-ți dai inima altuia atunci când te doare, tot la fel nu poți să găsești prietenie decât în inima celui care te iubește.