Pastorala sinodală [noiembrie 2024]

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2024, în Patriarhia Română, ca An omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor și An comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți.

Grija pentru cei bolnavi este poruncă evanghelică și condiție a mântuirii, fiind unul dintre criteriile esențiale după care ne va judeca Dumnezeu. Hristos Domnul ne cere să îi vizităm pe cei aflați în boală și în suferință, să îi ajutăm după putere și să îi încurajăm cu inimă bună și cu nădejde în marea milă și putere a lui Dumnezeu.

Postul Nașterii Domnului, care tocmai a început, aduce nădejdea și bucuria venirii în lume a Mântuitorului Hristos ca Prunc, Dumnezeu și om, oferindu-ne modelul desăvârșit de curăție și rugăciune al Maicii Domnului, precum și „chipul blândeților” Sfântului Ierarh Nicolae, cel milostiv și aducător de daruri.

La începutul creației, „a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Facerea 1, 31), însă, ulterior, neascultarea lui Adam și a Evei față de porunca divină a adus moartea și boala în lume (Facerea 3, 16-19). Omul, care a fost creat în Rai după chipul lui Dumnezeu și care fusese împodobit cu toată virtutea, primind de la Creatorul său toate darurile spirituale și materiale, a cunoscut, în urma păcatului, durerea separării de Dumnezeu.

Astfel, cea dintâi suferință pe care omul a îndurat-o a fost ieșirea din relația de armonie și apropiere cu Dumnezeu și alungarea din Rai, unde trăia în mijlocul unei creații pline de Duhul dumnezeiesc.

Sfântul Grigorie de Nyssa evidențiază acest adevăr atunci când afirmă că „cel zidit spre nemurire a fost desfăcut de moarte, iar cel ce petrecea în desfătarea Raiului a fost strămutat în acest loc al bolilor și al durerilor” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, Cuvântul III, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. XXIX, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, pr. Ioan Buga, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 354).

Așadar, boala, suferința și moartea nu au fost create de Dumnezeu: „Dumnezeu nu a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii […], dar prin invidia diavolului moartea a intrat în lume” (Înțelepciunea lui Solomon 1, 13; 2, 24). Atât boala, cât și suferința sunt realități care pun în evidență slăbiciunea și fragilitatea omului separat sau înstrăinat de Creatorul său prin neascultare.

Din acest motiv, adeseori, în cărțile Vechiului Testament, atunci când se amintește de boală, de suferință și de moarte, nădejdea oamenilor este îndreptată către Dumnezeu și către ajutorul Lui. Psalmistul David se roagă pentru vindecarea de neputințe: „Mi­luiește-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele” (Psalmul 6, 2), și tot psalmistul confirmă ajutorul primit de la Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am către Tine și m-ai vindecat” (Psalmul 29, 2).

În Cartea înțelep­ciunii lui Isus, fiul lui Sirah, se recomandă ca, „în boala ta, să nu fii nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului și El te va tămădui” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 38, 9), pentru că „El înalță sufletul și luminează ochii, dând vindecare, viață și binecuvântare” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 34, 19). Din exemplul dreptului Iov învățăm că „omul își naște singur suferința” (Iov 5, 7), dar și faptul că „pe cel nenorocit Dumnezeu îl scapă prin nenorocirea lui și prin suferință Dumnezeu îi dă învățătură” (Iov 36, 15).

Prin urmare, Dumnezeu nu este creatorul suferinței. El, însă, aduce vindecare în omul slăbit de păcat, căruia îi oferă harul Său pentru a putea suporta greutățile vieții. De aceea, psalmistul amintește că „aproape este Domnul de cei umiliți la inimă și pe cei smeriți cu duhul îi va mântui” (Psalmul 33, 17).

Faptul că Dumnezeu este „Doctorul sufletelor și al trupurilor” reiese, în special, din cuprinsul Sfintelor Evanghelii. Ele ne prezintă activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Care „străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9, 35).

În Noul Testament, bolnavii cer vindecare de la Domnul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă și ei, însă cu puterea ­dată lor de Dumnezeu. Numărul mare al vindecărilor săvârșite confirmă predica Mântuitorului și proclamă puterea și prezența plină de compasiune a lui Dumnezeu-Omul între oameni. Învă­țătura lui Hristos și vindecările Sale sunt întotdeauna unite în cea mai profundă formă, alcătuind un singur mesaj de speranță și mântuire.

Vindecările pe care Domnul Hristos le înfăptuiește sunt semne ale iubirii Sale milostive nesfârșite. Prin aceste vindecări, El arată că Împărăția lui Dumnezeu este aproape de oameni și ne ajută să înțelegem că adevărata și cea mai profundă boală a omului este absența comuniunii lui cu Dumnezeu, Izvorul iubirii. Numai comuniunea cu Dumnezeu ne poate oferi adevărata vindecare și viață autentică.

Evenimentul central care dă mărturie despre iubirea milostivă și vindecătoare a lui Dumnezeu rămâne Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos. Prin întruparea lui Hristos, Dumnezeu a ales să devină om și să împărtășească suferințele omenirii, culminând cu moartea Sa pe Cruce. El este Cel despre Care prorocul Isaia a spus: „Acesta neputințele noastre a luat și bolile noastre le-a purtat” (Matei 8, 17; Isaia 53, 4). Prin ascultarea Sa până la moarte, Hristos Domnul a vindecat păcatul neascultării Proto­părin­ților Adam și Eva (cf. Filipeni 2, 8).

Crucea lui Hristos este și mărturia faptului că Dumnezeu a intrat în istoria umană pentru a suferi alături de noi și pentru a ne mântui. Prin moartea și Învierea Sa, Hristos oferă un nou sens suferinței, care nu este văzută ca fiind un scop în sine, ci o realitate care, deși dificilă și dureroasă, poate deveni o cale de despătimire, de maturizare duhovnicească și de apropiere de Dumnezeu. Învierea lui Iisus Hristos din morți este dovada biruinței Sale asupra păcatului și a morții, deci și asupra bolii și a suferinței (cf. Ioan 11, 25).

Dacă moartea este înțeleasă ca o consecință a păcatului, Învierea este restaurarea vieții și biruință asupra suferinței. Învierea lui Hristos este începutul unei noi creații, în care moartea, boala și sufe­rința nu mai au putere asupra omului credincios. Deși în această lume materială omul continuă să experimenteze boala, sufe­rința și moartea, Învierea lui Hristos mărturisește o vindecare completă a omului la sfârșitul veacurilor. De aceea, în Biserică, Hristos Însuși este medicament, iar Sfânta Euharistie este leac pentru tămăduirea sufletului și a trupului, spre iertarea păcatelor și viața de veci (cf. Ioan 6, 54).

După Înălțarea Mântuitorului la cer, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra ucenicilor, dăruindu-le puterea de a duce mai departe lucrarea Sa de vindecare și mântuire. Duhul Sfânt lucrează în Biserică prin Sfintele Taine în inimile credincioșilor, vindecându-i, întărindu-i și călăuzindu-i pe calea mântuirii. În acest context, slujirea sacerdotală a cuprins dintotdeauna și datoria clericilor de a se îngriji de cei bolnavi, ca o împlinire a poruncii Domnului Iisus Hristos: „Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8).

Prin lucrarea Duhului Sfânt în lume, în special prin Sfintele Taine, slujitorii Bisericii continuă misiunea la care au fost trimiși de Hristos, vindecând și alinând suferințele nenu­măraților bolnavi. Pe lângă rugăciune și încurajare, în Biserică, pastorația bolnavilor se realizează și prin așezăminte social-filantropice. Din cele 884 de servicii sociale și medicale pe care le desfășoară unitățile de cult din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, 90 sunt destinate bolnavilor, numărul beneficiarilor acestor servicii fiind 39.439 de pacienți.

Viața creștină trăită după rânduielile Bisericii este mijloc de a ne feri de păcat, dar și modalitate de a preveni boala. Rugăciunea, postul, cumpătarea și milostenia nu sunt doar obligații morale ale creș­tinului, ci și metode și remedii prin care cultivăm, cu ajutorul harului dumnezeiesc, o viață fizică și spirituală sănătoasă.

Biserica se roagă pentru sănătatea și mântuirea oamenilor. Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae arată că, prin Sfânta Taină a Maslului, „se cer împreună: tămăduirea trupului, iertarea de păcate și curățirea sufletului de păcate. Sălășluirea Duhului are mai ales scopul curățirii de păcate și al tămăduirii de patimi și al ridicării omului la o viață de sfin­țenie, de slujire curată a lui Dumnezeu” (Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, în coll. Opere complete, vol. XII, Ed. Basilica, București, 2018, p. 213).

Totodată, în Biserică, cei aflați în boală și în suferință primesc ocrotirea și ajutorul Maicii Domnului și ale tuturor sfinților. Sfinții sunt mijlocitori și purtători ai harului divin, iar prin viața lor plină de sfințenie și ­rugăciune devin mijloace prin care Hristos revarsă binecuvântări asupra oamenilor. Sfinții nu acționează prin propria lor putere, ci prin puterea lui Dumnezeu, care lucrează prin ei. De aceea, sfinții sunt considerați mărturii vii ale iubirii și îndurării lui Hristos față de lume.

În mod special, atunci când este vorba despre boală și sufe­rință, Biserica amintește și îi cinstește pe Sfinții tămăduitori fără de arginți, cunoscuți pentru darul lor de a vindeca pe cei bolnavi, prin puterea harului dăruit lor de Dumnezeu. Ei sunt numiți „fără de arginți” deoarece nu au primit vreo răsplată materială pentru serviciile lor, asemănându-se în acest fel cu apostolii, care au transmis mesajul Evangheliei și au făcut minuni fără să ceară ceva în schimb.

Acești sfinți tămăduitori au fost medici sau vindecători care și-au dedicat viața atât slujirii aproapelui, cât și slujirii lui Dumnezeu. Ei au vindecat atât trupurile oamenilor, cât și sufletele acestora, cultivând credința în Dumnezeu și transmiterea iubirii creștine. Pentru a-i cinsti pe acești vindecători minunați, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2024 drept Anul comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți.

Primul medic al Bisericii apostolice pe care îl amintește Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale este „Luca, doctorul cel iubit” (Coloseni 4, 14), adică Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, autorul Evangheliei a treia și al cărții Faptele Apostolilor. Tot în cartea Faptele Apostolilor, citim despre Apostolii Petru și Pavel, care au vindecat bolnavi în numele lui Hristos (Faptele Apostolilor 3, 6; 9, 34).

În aceeași perioadă de început a creștinismului, o altă tămăduitoare a fost și Sfânta Mare Muceniță Tecla, cea întocmai cu apostolii, ucenică a Sfântului Apostol Pavel.

Din primele patru secole sunt și cei doisprezece Sfinți doctori fără de arginți pomeniți liturgic la Proscomidie: Cosma și Damian, Chir și Ioan, Pantelimon și Ermolae, Samson și Diomid, Mochie și Anichit, Talaleu și Trifon, alături de alți sfinți tămăduitori din primele secole: Sfântul Grigorie Taumaturgul, Sfântul Ierarh Spiridon, Sfântul Ierarh Partenie de Lampsakos, Sfântul Ierarh Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei, sau de alți mari sfinți taumaturgi mai recenți, dar foarte iubiți de cre­dincioși, precum: Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina, Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiscopul ­Crimeei, Sfântul Gherasim din Kefalonia sau Sfântul Cuvios ­Nichifor Leprosul.

Toți acești sfinți tămăduitori ai Bisericii oferă spe­ranță celor fără de speranță, dăruiesc vindecare acolo unde medicii nu pot vindeca boli grele. Sfinții taumaturgi, ca membre ale Trupului tainic al lui Hristos, Îl fac ­cunoscut lumii pe Domnul ­Iisus Hristos ca fiind Doctorul cel Mare, care le-a dăruit și lor darul vindecărilor, așa cum învățăm din imnografia Bisericii: „Ce vă vom numi pe voi: Doctori ce vindecați sufletele și trupurile, tămăduitori de patimi nevindecate, care în dar tămă­duiți pe toți, luând darurile de la Mântuitorul Hristos, Cel Ce dăruiește nouă mare milă” („Slava Stihoavnei” de la Vecernia la prăznuirea Sfinților și făcătorilor de minuni, doctori fără de arginți, Cosma și Damian, din Asia, luna noiembrie, ziua întâi”, în Mineiul pe noiembrie, Ed. Institutului ­Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2017, p. 9).

Minunile de vindecare realizate prin sfinți sunt mărturii ale puterii divine, dar și îndemnuri la credință. În majoritatea cazurilor, Mântuitorul i-a vindecat pe cei care veneau la El cu credință. În acest context, minunile realizate prin sfinți sunt o chemare adresată oamenilor de a-și întări credința și de a se apropia de Dumnezeu. Vindecările miraculoase sunt un semn că Hristos lucrează în lume și că Biserica este vie, animată de puterea Duhului Sfânt, mântuirea fiind cea mai importantă vindecare.

Chiar dacă pe parcursul întregului an 2024, Biserica, prin slujitorii și credincioșii săi mireni, s-a străduit să aducă, mai mult decât în anii precedenți, mângâiere și alinare persoanelor aflate pe patul durerii și al neputinței, perioada care urmează, cea a Postului Naș­terii Domnului, reprezintă un bun prilej pentru a înmulți dragostea și mila creștină.

De aceea, și în acest an, ne adresăm preoților și credin­cioșilor mireni ai Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate și la centrele eparhiale, colecte de alimente, haine și medicamente. Acestea vor fi distribuite celor aflați în suferință și în lipsuri, familiilor defavorizate, cu mulți copii, bătrânilor și persoanelor singure, fără copii sau rude, cu precădere celor care locuiesc în mediul rural.

Fiind încredințați că veți arăta și în acest an dărnicie creștină și veți răspunde cu dragoste chemării noastre părintești în această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulțumim pentru generozitatea arătată în anii precedenți și vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți românii, din țară și din străinătate, dăruindu-le sănătate și mântuire, ocrotindu-i de tot răul și întărindu-i în tot lucrul bun, spre bucuria Bisericii noastre și a poporului român de pretutindeni. Cu multă bucurie, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apos­tolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împăr­tășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Sermon on the 26th Sunday after Pentecost [2024]

My beloveds[1],

the talking with God is the paradigm of the christian life. Because every good deed is an exit from us to God and to people, while the bad deed is a closure in ourselves. For we see the rich man in today’s parable thinking in himself the sin [Lucas 12, 17, BYZ], closing in on himself in order to sin. When we talk to God, then we put everything before Him. But when we sin, we behave as if He did not exist, because we no longer talk to Him, but to ourselves. We plan the sin in ourselves[2].

But the sin we plan does not mean an enrichment of ourselves, but an inner impoverishment of ourselves. Because collecting doesn’t mean getting rich, it means tying yourself even more to this world. To give is to collect! Because being rich into God means giving unceasingly of what is yours [Lk. 12, 21, BYZ][3].

When you put money next to money, it seems that you have, but you have things that are transient and not eternal. When you always give of your own, you have it all in your heart, you enrich yourself in the glory of God in your heart, but the one you have mercy on also rejoices. For the enrichment into God is done, paradoxically, by subtraction. You subtract from yours so you can have them forever. You subtract from your money to have eternal life. Because the subtraction from yours means your non-attachment to them, and for this you fill yourself with the glory of God. For you seek what is imperishable and not what is transient[4].

The prayer is our exit to God, it is the forgetting of ourselves. The alms is our exit to people, it is the forgetting of ourselves. As long as we forget ourselves, as long as we move away from the selfish perspective, we come out of ourselves towards God and people. But when we close in on ourselves, we don’t bear any ghostual fruit, because the ghostual fruit is cooperation and dedication[5].

When you want to do something good, you do it. You don’t expect helpers, you don’t expect to be cheered, you don’t expect praise from anyone. For even bad things are done in haste. But the good thing is the one that fulfills you as well as someone else. The good thing rests. The good thing fills with peace and prayer. The good thing rejoices and fulfills. While evil destroys all trust in people, disappoints, isolates[6].

And the loneliness of the rich is not given by his wealth, but by his clinging to it. Because even the poor cling to their poverty and don’t want to help others. And this means that our clinging to things is our blindness, it is our inner darkness. And to get out of your darkness you have to become transparent, you have to give and give yourself. Because that’s the only way you fill people with joy[7].

If I had gone the Gutenberg way in the matter of books, I would have wasted 10 times as much time on them to publish them, and I certainly wouldn’t have published as many books. But the evangelical path of book publishing, which I travel in peace, quickly leads me to my audience and does not let me cling to them or money. Likewise, if your salary were also for the public good, not just for your own good, you would do many good things in your life. Because what you do every month, with the money from every month, shows up very well over time[8].

The year 2024 has 366 days. If we put aside 10 lei every day, in 366 days we would put aside 3.660 lei. With them we can buy something important for someone at the end of the year. They can be our gift to someone or to several people. But to put money aside or to do good in the lives of others is to think of your salary as a deposit of charity, as a source of joy for others. And when you start sharing your money with others, the money that you have earned, then you really start to feel the needs of others. To feel them as if they were your own[9].

Because our big problem is precisely this: that we no longer feel the needs of others, that we are no longer interested in what others are doing, that we behave as if we were alone on earth. But we are not alone on the earth, but many lives depend on us! Our work and service underpins many lives. We, too, must assume our full humanity in our life and ministry, for we all depend on one another[10].

And now, in fasting, to fast and to pray for others also means helping them. When you rest another, you are also resting yourself. And the good is the one who rests us all, because God rests us through the good we do. Amin[11]!


[1] Started at 11.46, in day of tuesday, on 12 november 2024. Cloudy sky, 3 degrees, wind of 8 km/h.

[2] Iubiții mei, vorbirea cu Dumnezeu e paradigma vieții creștine. Pentru că orice faptă bună e o ieșire a noastră spre Dumnezeu și spre oameni, pe când fapta rea e o închidere în noi înșine. Căci îl vedem pe bogatul din parabola de azi cugetând în sine păcatul [Lc. 12, 17, BYZ], închizându-se în sine pentru a păcătui. Când vorbim cu Dumnezeu, atunci le punem pe toate înaintea Lui. Dar când păcătuim ne comportăm ca și când El nu ar exista, pentru că nu mai vorbim cu El, ci cu noi înșine. Plănuim în noi păcatul.

[3] Dar păcatul pe care noi îl plănuim nu înseamnă o îmbogățire a noastră, ci o sărăcire interioară a noastră. Pentru că a strânge nu înseamnă a te îmbogăți, ci înseamnă a te lega și mai mult de lumea aceasta. A dărui înseamnă a strânge! Pentru că îmbogățirea întru Dumnezeu înseamnă a dărui neîncetat din cele ale tale [Lc. 12, 21, BYZ].

[4] Când pui ban lângă ban ți se pare că ai, dar ai lucruri trecătoare și nu veșnice. Când dărui mereu din cele ale tale, tu le ai pe toate în inima ta, tu te îmbogățești în slava lui Dumnezeu în inima ta, dar se bucură și cel pe care îl miluiești. Căci îmbogățirea întru Dumnezeu se face, paradoxal, prin scădere. Scazi din ale tale pentru ca să le ai veșnic. Scazi din banii tăi pentru ca să ai viață veșnică. Pentru că scăderea din ale tale înseamnă nealipirea ta de ele și pentru aceasta te umpli de slava lui Dumnezeu. Căci tu cauți ceea ce e netrecător și nu ceea ce e trecător.

[5] Rugăciunea este ieșirea noastră spre Dumnezeu, este uitarea de noi înșine. Milostenia este ieșirea noastră spre oameni, e uitarea de noi înșine. Cât timp uităm de noi înșine, cât timp ne îndepărtăm de perspectiva egoistă, noi ieșim din noi înșine spre Dumnezeu și spre oameni. Dar când ne închidem în noi înșine, nu aducem niciun rod duhovnicesc, pentru că rodul duhovnicesc e conlucrare și dăruire.

[6] Când vrei să faci ceva bun, îl faci. Nu aștepți ajutoare, nu aștepți să fii ovaționat, nu aștepți laudele nimănui. Căci și lucrurile rele se fac în grabă. Dar lucrul bun e cel care te împlinește pe tine, cât și pe altul. Lucrul bun odihnește. Lucrul bun umple de pace și de rugăciune. Lucrul bun bucură și împlinește. Pe când răul distruge toată încrederea în oameni, dezamăgește, însingurează.

[7] Iar singurătatea bogatului nu e dată de averea lui, ci de agățarea lui de ea. Pentru că și săracii se agață de sărăcia lor și nu vor să ajute pe alții. Și asta înseamnă că agățarea noastră de lucruri e orbirea noastră, e întunericul nostru interior. Și ca să ieși din întunericul tău trebuie să te faci transparent, trebuie să dărui și să te dărui. Pentru că numai așa îi umpli de bucurie pe oameni.

[8] Dacă aș fi luat calea Gutenberg în materie de cărți, aș fi pierdut de 10 ori mai mult timp cu ele pentru ca să le public și, cu siguranță, nu aș fi publicat atât de multe cărți. Dar calea evanghelică a editării de carte, pe care călătoresc în pace, mă duce rapid la publicul meu și nu mă lasă să mă lipesc nici de ele și nici de bani. Tot la fel, dacă salariul dumneavoastră ar fi și pentru binele public, nu doar pentru binele propriu, ați face multe lucruri bune în viața dumneavoastră. Pentru că ceea ce faci în fiecare lună, cu banii din fiecare lună, se vede foarte bine în timp.

[9] Anul 2024 are 366 de zile. Dacă am pune 10 lei deoparte pe fiecare zi, în 366 de zile am pune deoparte 3.660 de lei. Cu ei putem cumpăra ceva important pentru cineva la sfârșit de an. Ei pot fi cadoul nostru pentru cineva sau pentru mai multe persoane. Dar ca să pui bani deoparte sau pentru a face bine în viețile altora înseamnă a gândi salariul tău ca pe un depozit de binefacere, ca pe un izvor de bucurie pentru alții. Și când începi să împarți cu alții banii tăi, banii pe care tu i-ai câștigat, atunci începi să simți cu adevărat nevoile altora. Să le simți ca și când ar fi ale tale.

[10] Căci marea noastră problemă e tocmai aceasta: că nu mai simțim nevoile altora, că nu ne mai interesează ce fac alții, că ne comportăm ca și când am fi singuri pe pământ. Dar noi nu suntem singuri pe pământ, ci de noi depind multe vieți! Munca și slujirea noastră stau la baza multor vieți. Și noi trebuie să ne asumăm întreaga umanitate în viața și slujirea noastră, pentru că toți depindem unii de alții.

[11] Și acum, în post, a posti și a ne ruga și pentru alții înseamnă a-i ajuta și pe ei. Când tu îl odihnești pe altul, te odihnești și pe tine. Iar binele e cel care ne odihnește pe toți, pentru că Dumnezeu ne odihnește prin binele pe care îl facem. Amin!

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal [10]

Ion D.[esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.

*

Mao credea că sistemul comunist e un ou uriaș din care se va naște o lume nouă, p. 258. Privirile oamenilor din tablouri: „o privire blândă, înghețată, egală, dintr‑o veșnicie înfiorantă privesc nepăsători prin noi, dincolo de noi, indiferenți față de prezența noastră”, p. 259. Când râdem în gura mare ne despărțim de trecut, pe când, atunci când râdem pe la colțuri, în mod fricos, ne despărțim de viitor, p. 259. Pentru că ne e teamă să ne trăim prezentul.

Autorul evada mereu din „realitatea prea realistă a prezentului”, p. 261. Limba politică și universalizarea ei, p. 261. Bolnavul care vedea numai în alb și negru, p. 262. O definiție tare, extraordinară: „suferința nu este decât istoria văzută cu încetinitorul”, p. 263. Pentru că suferința are nevoie să o vezi de-aproape, să te apropii de ea.

Profesorul comunist, implicat ideologic: „transmite elevilor frica, duplicitatea, semidocția și imoralitatea prin chiul și hoție”, p. 263. Îi ideologiza prin tot ceea ce el era. Și această iradiere negativă e prezentă în orice situație în care se dorește minimalizarea oamenilor. Pentru ce ai pune un Profesor prost la catedră? Pentru că nu urmărești binele copiilor, ci alinierea lor la o ideologie. Tragerea lor spre un mod de-a fi care nu îi înnobilează.

Și autorul își pune nădejdea în autodidacții României, în cei „care, pe ascuns, liber, citesc și învață din alfabetul elementar al condiției umane”, p. 263. Iar eu sunt mai degrabă un autodidact decât un produs al sistemului de învățământ. Pentru că lucrurile importante pentru viața mea le-am citit și învățat de unul singur. Și cred că acest lucru se petrece, în fapt, cu toți oamenii mari ai lumii, pentru că înveți de unul singur ceea ce ai nevoie. De unde să știe Școala de ce ai tu nevoie cu adevărat?! De aceea, înveți de unul singur lucrurile de care ai nevoie neapărat.

Școala e cadrul general, pe când munca ta acasă e adevărata ta împlinire. Nu poți minimaliza Școala, pentru că ea te învață lucrurile de bază, fundamentale. Dar specializarea ta e propria ta împlinire. E asceza ta zilnică.

Avea conștiința că ideologia comunistă este un experiment istoric, un imens eșec, o tragică eroare, p. 264. Autorul considera că noi, ca popor, „nu suntem suficient de creștini spre a ne putea îndrăgosti – ca rușii, de pildă – de suferință și jertfă”, p. 266. Dar noi nu de suferință trebuie să ne îndrăgostim, ci de Dumnezeu. Suferim toate din dragostea pentru El, nu pentru că ne place suferința. Jertfa creștinului, mucenicia sa, e ca urmare a iubirii pentru Dumnezeu și nu este dorința de a muri. Noi nu vrem să murim, ci să trăim veșnic! Dar preferăm moartea vieții, dacă viața noastră ar însemna să trăim fără Dumnezeu.

Iubirea vieții noastre, autorul o considera o rămășiță de păgânism în viața noastră creștină, p. 266. Însă, a iubi „viața așa cum este”, p. 266, nu e o perspectivă păgână asupra existenței, ci una profund creștină. Pentru că noi privim viața noastră ca pe un dar al lui Dumnezeu și de aceea ne bucurăm de viața noastră așa cum este. Tocmai de aceea, când cineva ne cere să alegem între viața noastră pașnică și mărturisirea credinței noastre, noi alegem să ne mărturisim credința cu orice risc. Pentru că viața noastră are sens numai dacă Dumnezeu e sensul vieții noastre.

Uniunea Sovietică „mima o ironică seriozitate științifică”, p. 266. Acum sunt mult mai multe țările care mint la fel: părut „științific”.

Diferențele dintre ruși și americani, p. 267, sunt valabile și azi. Deținutul politic, p. 267. Civilizația noastră are un tupeu epistemologic cosmic, spune el în p. 268, pentru că nu știm decât în mod incipient alfabetul ontic, ontologia umană, dar pregătim rugurile pentru cine nu e de acord cu noi, p. 268. Facem acest lucru în continuare și la nivel global! Pentru că nu ne mai place să ascultăm părerea celuilalt, ci vrem să punem o părere convenabilă în mințile tuturor.

Părerea lui

– Actorii n-au voie să fie ei înșiși, pentru că li se pune în cap, cu eprubeta, gândirea autorului. Și ei trebuie să se dedubleze mereu, să trăiască schizofrenic, să se îmbolnăvească mental din cauza acestui lucru…

– Sunt niște femei minimalizate de către soții lor…puse să mintă că se simt bine…

– Într-un fel, da!…Ce sentimente cehoviene poate avea actorul de la București, care stă pe telefon până aproape de începerea reprezentației teatrale și apoi devine dramatic? Încearcă să fie cineva pe care nu îl intuiește, cu care nu are de-a face. Sau președinții care mimează durerea și tristețea pentru moartea unui erou pe câmpul de luptă sau a multor oameni într-o calamitate, când ei vin de la distracție? Ne prefacem în stil mare, când, de fapt, nu ne interesează…

– Și de ce nu ne mai interesează?!

– Pentru că n-avem timp să conștientizăm toate lucrurile, toate lucrurile dramatice care se petrec cu noi! Le lăsăm să treacă pe lângă noi, ne protejăm într-un anume fel de ele, de toate relele lumii noastre, pentru că vrem să stăm cu capul pe umeri. Vrem să nu o luăm razna…

– Da, e și asta!…Sau am devenit atât de egoiști, că nu ne mai interesează de alții. Și națiune, bine public, aproapele nu mai au relevanță, pentru că fiecare ne salvăm propria piele.

– Avem de-a face cu un mult prea mult, cu situații peste puterile noastre. Oboseala noastră este de la epuizare. Multul vieții noastre ne strivește puterea de a gândi despre viața noastră.

– Și cu toate astea gândim! Gândim micro-situațional. Gândim în segmentul nostru de interes. Problema lui ce trebuie să facem azi e problemă zilnică. Și dacă o rezolvăm, ziua de mâine e o luare de la capăt a problemei.

– Televizorul pentru unii, onlineul pentru alții, e evadarea din viața noastră. Gândim față în față cu ceea ce vedem și auzim, dar fără a da răspunsuri clare, argumentate cuiva. Ne bucurăm cu personajul care ne place, ascultăm discursuri pe care nu le înțelegem deplin, foarte multe imagini care ne obosesc. Dar noi suntem blocați în dialogul mut cu vizualitatea din fața noastră! Primim prea multe date deodată și nu știm ce să facem cu ele. Sau ele ne obosesc tot mai mult și oboseala e tot câștigul nostru de la privitul la televizor și în online.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [132] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VII. Cartea a șaptea a Exaimeronului
Aceasta este partea a doua din cartea a șaptea a aceluiași autor

4. Alegerea, roditoare, și fruntea acestor pomi frumoși sunt picioarele cele frumoase ale binevestitorilor păcii[1]. Și între acești pomi frumoși sunt pomii celui Drept, care au crescut lângă gurile apelor. Ei își dau rodul la timpul lor[2].

Cineva a zis: „Dar eu sunt ca un măslin prea roditor în casa lui Dumnezeu”[3]. Iar altul a cântat: „Domnul mă păstorește și nimic nu-mi va lipsi. Întru locul ierbii, acolo m-a sălășluit, la apa odihnei m-a hrănit”[4], pentru ca cel Drept să înflorească precum finicul[5]. Și altul și-a întins frunzele ca un ienupăr[6].

Iar altul a fost ca o salcie peste ape curgătoare[7]; și ca un măr între pomii crângului[8]; și ca un chiparos, un pin și un cedru[9] care împodobesc și înmiresmează lunca/ livada Bisericii. Aici, „Dumnezeu încă” și încă și pururea și în veci „a răsărit din pământ tot pomul frumos la vedere și bun la mâncare”[10].

5. Frumoși sunt acei pomi despre care Dumnezeu a zis: „tinerii voștri vedenii vor vedea și bătrânii voștri vise” dumnezeiești „vor fi visând”[11]. Și acela era un pom frumos de văzut, cel care a zis: „Ochii mei sunt pururea către Domnul”[12].

Și sunt pomi frumoși de văzut aceia care au o vedenie precum  a lui Daniil. [Căci] el L-a văzut pe Dumnezeu arătându-Se[13] și a zis: „în vedenia nopții […] vedeam până când tronurile au fost puse”[14]. Și Isaias a avut o asemenea vedere și a zis: „Vedenia pe care a văzut-o Isaias” Profetul, ce a văzut când a zis: „am văzut pe Domnul șezând pe tron înalt și ridicat”[15].

O asemenea vedere frumoasă a fost, de asemenea, arătată de către cel ce zice: „Eu dorm și inima mea veghează”[16]. Și unul ca acesta a fost Pavlos, care L-a văzut pe Domnul în vedere duhovnicească[17].

Cu adevărat, ca să spunem pe scurt: orice minte care deosebește [gândurile] și este pregătită pentru vederi dumnezeiești este, după cum s-a zis, un pom frumos la vedere[18].

6. Și orice învățător care hrănește cu dogme ortodoxe oile turmei lui Hristos este un pom bun de mâncat în Paradisul Bisericii[19]. Acest învățător nu predă lecții care sunt ucigătoare sau vătămătoare, ci care au roadele Duhului Sfânt în ele însele. Apostolul a făcut și a enumerat aceste roade: „dragostea, bucuria/ harul, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea” [20] și cele asemenea.

Așadar, mie mi se pare drept a considera acești pomi, care sunt frumoși la vedere și buni de mâncat[21], ca trăind în Biserică. Ei rodesc și asigură hrana despre care Pomul Vieții a zis[22]: „Mâncarea mea este ca să fac voia” Tatălui Meu[23]. A Lui fie slava și puterea în vecii vecilor. Amin.


[1] Cf. Is. 52, 7; Naum 2, 1; Rom. 10, 15.

[2] Cf. Ps. 1, 3.

[3] Ps. 51, 10.

[4] Ps. 22, 1-2.

[5] Cf. Ps. 91, 13.

[6] Cf. Osie 14, 9.

[7] Cf. Is. 44, 4.

[8] Cf. Cânt. Cânt. 2, 3.

[9] Cf. Is. 60, 13.

[10] Fac. 2, 9.

[11] Fapt. Ap. 2, 17.

[12] Ps. 24, 15.

Iată că, pentru Sfântul Anastasios, „ochii mei sunt pururea către Domnul” înseamnă că: Îl văd mereu în vedenie dumnezeiască.

[13] Cf. Dan. (Teodot) 9, 23; 10: 1, 7-8, 10.

[14] Dan. 7: 7, 9.

[15] Is. 1, 1; 6, 1.

[16] Cânt. Cânt. 5, 2.

Verbul „veghează”, de aici, este înțeles ca: vede vederi dumnezeiești, în mod duhovnicesc.

[17] Cf. Fapt. Ap. 9, 3; 22, 6; 26, 13.

[18] Cf. Fac. 2, 9.

[19] Cf. Fac. 2, 9; In. 10, 16; 21, 15-17.

Învățătura lor este bună de mâncat în Biserică.

[20] Gal. 5, 22-23.

[21] Cf. Fac. 2, 9.

[22] Cf. Fac. 2, 9; 3: 22, 24.

[23] In. 4, 34.

Pur și simplu

– Uaț ap, beib? Gheață la mal?!…

– Bisnisul e în floare, dar mai trebuie udat!…

– Și acum așteptați pe…?!

– Un mesaj pă telefon despre ceva gras…

– Înțeles!…Eu am ieșit pentru aer, pentru aerul rece, polar, de afară. Astă vară fugeam după aerul condiționat, uitasem cum e frigul, iar acum dăm cu nasul în el ca în valurile mării. Dar și frigul are rolul lui!…

– Jănel zice că e mai bine…

– Am auzit: cancer la prostată…așa, pe nepusă masă…

– Când vine boala te ia din oală, nu te întreabă cine ești, dacă îți place…

– Așa e!…În rest, familia?!…

– Bine, mulțumesc frumos! Numai că aia mică e pă dragoste cu cine nu trebuie…

– Cu cine?!…

– Cu al lui Mitel, care era în clasa paralelă…

– Are Mitel așa băiat mare?!…

– Are…și o influență nefastă asupra ei. Că să își facă tatuaj pe mână din iubire pentru el…Și eu îi tot spun că ăla, odată făcut, nu-l mai scoți, iar mâine-poimâine se duce marea dragoste și tu rămâi cu istoria pe umăr…

– Corect! Bagă-i mințile în cap, că e de rău cu ăștia micii! La ei tot ce zboară se mănâncă, dar la muncă mai puțin. O dau la-ntors când vine vorba de muncă, de angajament pe termen lung…

– Dar eu o suspectez și că mai trage câte un geoint cu el, cu alții, în anturajul lor, pentru că îi miroase hainele…

– E și mai rău cu treaba asta!…Am auzit despre unul de curând că a fumat una și n-a mai putut să se ridice două ore de pe scaun. Cine știe ce nenorociri o băga în ele!…Și cine le vinde?…

– Ăia pă la Gară! Alde Semnal și Ile. Dar mai au și niște tinerei pe care îi trimit la Licee, la cine au bani. Și proștii noștri, în loc să își cumpere de mâncare și să își vadă de viața lor, de bucuriile tinereții lor, dau bani nenorociților pe droguri. Ăia prosperă, iar pe ai noștri îi pregătim de Înmormântare.

– Dar chiar voiam să îți zic!…Mi-a spus Tacherel despre un nenorocit care dezgroapă morții și îi fură de aur și de bani.

– Și?!…

– …Mai e și satanist!…Își face poftele cu cei pe care îi dezgroapă, după care îi lasă așa, afară, să îi găsească oamenii și să facă infarct.

– Auzi și tu?!…Numai dezaxați! E blestem mare să ai un astfel de copil. Tu să fii cu capul pe umeri, iar copilul tău să facă astfel de blestemății…

– Da!…Însă, cică, pare om normal, nu se dă de gol în public, ar avea vreo 25 de ani, dar când îl apucă nebuniile face treaba asta…

– N-am auzit până acum! O să mă interesez și eu de el, ca să îl punem la punct. Asta după ce am avut pe nebuna aia care înțepa oamenii cu seringa pe la metrou și pe ăla care viola fetele în lift…

Discuțiile între bărbații de peste 40 de ani n-au sfârșit. E de ajuns să le începi, că nu se mai termină. Trag de ele, le sucesc pe toate părțile, își aduc aminte de acum 30 de ani, despre cum era, despre cum nu mai este, de la politică la muzică, de la filosofie la un grătar ca lumea, și nu se mai termină…Pentru că simt că lumea lor e dincolo de lumea de acum, de ce se vede, pentru că alții le-au luat locul. Le-au luat locul tinerii…Și ei sunt cu un crac în lumea lor și cu altul aici, în clipa de față, într-un șpagat nesfârșit.

Dar nu putem opri timpul, oamenii, schimbările de tot felul! Putem numai să înțelegem ce ni se întâmplă sau să facem abstracție de toate. Și mulți fac abstracție, își trag fesul pe frunte și se pierd în lumea lor, în fantezii de tot felul. Numai că fanteziile, căderea în melancolie, nu te salvează! Ca să simți lumea ta trebuie să simți că faci parte din ea. Și ca să faci parte din ea nu trebuie să te conformezi, ci să o înțelegi. Să înțelegi de ce generațiile de după tine sunt altfel, se comportă altfel, vor alte lucruri. Pentru că și lumea lor e alta.

Dar lumea lor e și lumea ta! Și tu faci parte din lumea asta, nu trebuie să te simți exclus din ea, pentru că pur și simplu tu îi aparții. Nu contează că nu mai ești tânăr ca ei, că ai vârsta ta, dar și la vârsta ta se poate trăi frumos și coerent. Pentru că și tu te-ai simțit respins la rândul tău de alții și nu mai trebuie să repeți sentimentul neadaptării. Tu ești, aparții clipei de față și trebuie să te bucuri pentru asta. Pentru că ești aici, cu noi, și asta e totul!

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [131] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VII. Cartea a șaptea a Exaimeronului
Aceasta este partea a doua din cartea a șaptea a aceluiași autor

VIII. 1. „Și încă a răsărit Dumnezeu din pământ tot pomul frumos la vedere și bun la mâncare”[1].

Se cuvine acum să cercetăm atent ce înseamnă „a răsărit” și ce înseamnă „a răsărit din”. În ceea ce privește pe cele cărora li s-a poruncit să crească din pământ, cuvântul „a răsări” este înțeles ca prima lor apariție.

Cuvintele „a răsări din” sunt folosite pentru cele care mai înainte s-au uscat ori s-au ofilit. Cu ajutorul apei sau prin lucrări agricole, ele „au răsărit din” acesta, a doua oară[2]. Astfel, aceste cuvinte au fost folosite într-un chip profetic, în mod limpede și potrivit, despre Biserică: „Și încă a răsărit Dumnezeu din pământ tot pomul frumos la vedere și bun la mâncare”[3]. La început, când Biserica a luat ființă, ea „a răsărit” cu proprii ei pomi groși, verzi și înmuguriți. Dar s-a uscat sub căldura soarelui rău[4], deghizat în înger al luminii[5], care a șuierat spre Biserică prin gura șarpelui[6] și a uscat-o prin idolatrie.

2. De aceea, Dumnezeu Cuvântul, Râul ceresc al lui Dumnezeu, a venit. Și El a udat-o cu apă și cu Duh[7] și făcut-o să răsară din el și să înflorească din nou și El a readus la viață pomii ei cugetători. Despre acești pomi s-a zis: „Și încă a răsărit Dumnezeu din pământ”. Adică: pământul rațional al lui Hristos, după ce fusese uscat și murise, iată că a înmugurit a doua oară[8], cu „tot pomul frumos la vedere și bun la mâncare”[9].

Scriptura nu menționează printre aceștia fân, paie, buruiană de iarbă sau vreun pom care să nu producă roadă frumoasă și bună la vedere și pentru mâncare. Căci pomul neroditor[10], fânul[11], paiele[12] și buruiana/ pleava[13] sunt tăiate și aruncate în foc[14]. Dar nu existau astfel de lucruri printre acești pomi. Mai degrabă zice că toți erau frumoși la vedere, toți erau buni pentru mâncare, toți erau înfloritori și toți erau tinere vlăstare dumnezeiești.

Și ei nu au răsărit din pământ la porunca Sa. Căci, prin înseși lucrările Sale, Dumnezeu S-a născut din pământ și S-a făcut ca ei întru naștere, întru trup[15] și întru fire[16]. Și El i-a făcut pe ei să răsară din pământ ca pe propriile Sale mădulare[17] și să devină trupul lui Hristos: cu adevărat, în mod individual ei erau mădulare[18], iar ca întreg ei erau frumoși, de vreme ce El a fost numit „frumos cu frumusețea mai mult decât fiii oamenilor”[19].

3. Dumnezeiască Scriptură povestește că, după ce a trecut a șasea zi, după încetarea sabatului și a cinstirii după lege, pomii au răsărit din el. Și s-au spus următoarele despre acești preafrumoși pomi ai Bisericii: „Lăudați pe Domnul […] pomii roditori și toți cedrii”[20]. Și iarăși zice: „Sătura-se-vor pomii câmpului”[21].

Iar Domnul zice: „Eu sunt vița, voi [sunteți] joardele [viței]”[22], „iar Tatăl Meu este vierul/ viticultorul”[23]. Căci „în[tru] aceasta a fost preaslăvit Tatăl Meu, ca roadă multă să purtați; și Îmi veți fi Mie Ucenici”[24]. De asemenea, Mântuitorul a vestit evreilor despre acești pomi: via „se va lua de la voi […]și [ea] va fi dată neamului aceluia [care] face roadele ei”[25].

De vreme ce acești pomi frumoși au fost folositori, de asemenea, la a construi corabia Bisericii, cineva care i-a primit a zis: „După harul lui Dumnezeu cel dat mie, ca un meșter/ ziditor înțelept am așezat temelia”[26].


[1] Fac. 2, 9.

[2] Cf. In. 15, 1-2.

[3] Fac. 2, 9.

[4] Cf. Iac. 1, 11.

[5] Cf. II Cor. 11, 14.

[6] Cf. Fac. 3: 1-5, 14-15.

[7] Cf. In. 3, 5; I In. 5-6.

[8] Cf. Fac. 1, 11-12; In. 19, 28-30.

[9] Fac. 2, 9.

[10] Cf. Mt. 21, 18-19; Mc. 11, 12-14; Lc. 13, 6-9; Iud. 12.

[11] Cf. Mt. 6, 30; Lc. 12, 28; I Cor. 3, 12.

[12] Cf. I Cor. 3, 12.

[13] Cf. Mt. 3, 12; Lc. 3, 17.

[14] Cf. Mt. 3, 10; Lc. 3, 9.

[15] Cf. Ef. 3, 6.

[16] Cf. Rom. 6, 5.

[17] Cf. Rom. 12, 5; I Cor. 6, 15; 12: 12-13, 20, 27; Ef. 5, 30.

[18] Cf. I Cor. 12, 27.

[19] Ps. 44, 3.

[20] Ps. 148: 1, 9.

[21] Ps. 103, 16.

[22] In. 15, 5.

[23] In. 15, 1.

[24] In. 15, 8.

[25] Mt. 21, 43.

[26] I Cor. 3, 10.

1 2 3 4 5