Sermon at the Circumcision according to the flesh of the Lord [2025]

My beloveds[1],

into Hristos the Lord „we have the redemption through His blood [ἔχομεν τὴν ἀπολύτρωσιν διὰ τοῦ αἵματος Αὐτοῦ]” [Ef. 1, 7, BYZ]. Our redemption from the slavery of the devil. And His blood began to flow for us with His circumcision at 8 days, when He received His name of Iisus [Ἰησοῦς][Lc. 2, 21, BYZ]. And the same Saint Pavlos, with whom I began the first sermon on 2025, tells us that our redemption also means „the forgiveness of [our] sins [τὴν ἄφεσιν τῶν ἁμαρτιῶν]” [Col. 1, 14, BYZ]. Because the Lord has delivered us from the slavery of demons, cleansed us from our sins, filled us with His glory and made us His own[2].

But when did the Lord do all this for us? First, He took our nature from His Mostpure Mother and deified it. And us, at our sacramental Baptism, He took us out of the slavery of demons, cleansed us of our sins, filled us with His glory and made us His own. And He made us His own, because He assumed us, first of all, all of us, in His humanity[3].

Therefore, at His conception in the womb, at His birth, at His circumcision, at His Baptism, at His Crucifixion, at His Resurrection, at His Ascension into heaven, we participate actively, liturgically and sacramentally, because we relive all these fundamental stages of our redemption from the slavery of demons. It is through all the iconomy of His redemption that we have received our salvation. And the interior sign of our salvation is that we have His glory within ourselves, because we are God’s ghostual dwellings[4].

From a liturgical point of view, we too receive our name 8 days after birth. But we receive it liturgically by introducing it in a prayer, without pain. While the Lord received it after a very painful ritual for children and bloody[5]. Therefore, the beginning of His sufferings for us began today, in this divine feast at the beginning of the year. And this in order to teach us that the salvation is painful, that it is a harsh ascesis[6].

But why must our ascesis be harsh, hard, merciless? Because the ascesis is directed against our passions, i.e. of our sinful pleasures. And we get the passions out of us through the pain of fasting, of prayer, of vigil, of constant struggle with them. For our virtues are our struggle for holiness, i.e. for human normality[7].

And we live daily our struggle for normality, i.e. our ascesis, always looking at our fundamental landmarks: at God’s Saints. Because they are our normality, they are our truth, they are our incarnate holiness. And we do not learn the true life from stars, from philosophers, from politicians, from activists, but from God’s Saints, from those who made His life their life. And when we learn from His Saints, we learn from God Himself, because we have the living consciousness that they are the true mouths of God[8].

You have to look into the man’s mouth to understand what he is saying. But the words and deeds of the Saints are an ever-speaking mouth, a theological mouth, which teaches us the true theological thought and the true theological life. Why does a fish stink from the head? Because it is the heretical and sinful thinking that stinks our whole life. For you cannot have a good, pious life, if you have a bad, heretical thinking[9].

And this is the reason why the Holy Fathers of the Church insist in their books and sermons on the true faith of the Church: because the Church’s theology is the true mind of man. To think well, you must constantly read the theology of the Church. And, learning how the Saints think, you also learn to think, feel, act, love, serve, give yourself like them. You learn by reading from the Saints, you learn by translating from the Saints, you learn by singing songs to the Saints or painting their Holy Icons. And you learn from them, if you always pray to them and allow yourself to be led by them in your life[10].

Our mind calms down and deepens within itself and thinks, if it starts to think theologically. And to think theologically it must think dogmatically, to think within the perimeter of the dogmas of the Church. A mind that thinks theologically also prays without spreading. The humble mind is the mind full of the glory of God. But the one who investigates sinfully is the one who wants to cross the dogmatic boundaries of the Church. And those who want beyond what is proper have already departed from obedience to God[11].

With the theology of the Church begins the life of the believer and it is his fulfillment. Because the theology teaches you how to live before God and how to serve Him with divine decency. And the lack of it in our lives is visible and painful, because we say foolish things and do foolish things. Heresies of any kind are foolish things. And if you don’t know the theology of the Church, you can take them of good[12].

But the heresies are things outside of the Church’s thinking and life. The relaxed and indifferent way of life has nothing to do with the life of the Church, because the Church has its way of being, living, serving, thinking. Those who stayed up all night did not think that today was Divine Liturgy, but ate, drank, and danced in indifference to the life of the Church. Because they do not live in the rhythm of the churchly life. But if you want to live churchly, then you must understand the Church’s thinking, why it does what it does, in order to be a fulfilled person[13].

On 2 and 3 january 2025, we come with the baptism to your homes, to bless and sanctify them. Because we have to enter in the new feast of the Church, namely: the Teofania of the Lord [Θεοφάνεια τοῦ Κυρίου]. And the Teofania [Θεοφάνεια] means the showing of God, His revelation to people. Because at His Baptism in Iordanis, the Lord Iisus Hristos told us that our God is triune. Because the persons of the Mostholy Trinity are the Father, the Son, and the Holy Ghost[14].

We started the new year with peace, we started it liturgically, we started it by sharing ourselves with the Lord and giving Him thanks for all His blessings poured out in our life. And our fulfillment is real, because we are with God and we rejoice with Him. Therefore, my beloveds, the new year is a year of God for us, it is a new year of ghostual growth. Everything we do, we do for the Lord, and that fulfills us. Fact for which, we glorify Him, together with His Father and His Holy Ghost, now and ever and unto the ages of ages. Amin[15]!


[1] Started at 9.32, in day of tuesday, on 24 december 2024. Cloudy sky, two degrees, wind of 8 km/h. At 3 or so in the morning, when I woke up, it was raining in peace.

[2] Iubiții mei, întru Hristos Domnul „avem răscumpărarea prin sângele Său [ἔχομεν τὴν ἀπολύτρωσιν διὰ τοῦ αἵματος Αὐτοῦ]” [Efes. 1, 7, BYZ]. Răscumpărarea noastră din robia diavolului. Și sângele Său a început să curgă pentru noi odată cu circumcizia Sa de la 8 zile, când Și-a primit numele de Iisus [Ἰησοῦς][Lc. 2, 21, BYZ]. Iar tot Sfântul Pavlos, cu care am început prima predică pe 2025, ne spune că răscumpărarea noastră înseamnă și „iertarea păcatelor [τὴν ἄφεσιν τῶν ἁμαρτιῶν]” [Col. 1, 14, BYZ] noastre. Pentru că Domnul ne-a scos din robia demonilor, ne-a curățit de păcatele noastre, ne-a umplut cu slava Lui și ne-a făcut ai Săi.

[3] Dar când a făcut Domnul pentru noi toate acestea? Mai întâi El a luat firea noastră din Preacurata Sa Maică și pe ea a îndumnezeit-o. Iar pe noi, la Botezul nostru sacramental, ne-a scos din robia demonilor, ne-a curățit de păcatele noastre, ne-a umplut de slava Sa și ne-a făcut ai Săi. Și ne-a făcut ai Săi, pentru că ne-a asumat mai întâi de toate, pe noi toți, în umanitatea Lui.

[4] De aceea, la zămislirea Lui în pântece, la nașterea Lui, la circumcizia Lui, la Botezul Lui, la Răstignirea Lui, la Învierea Lui, la Înălțarea Lui la cer, noi participăm în mod activ, liturgic și sacramental, pentru că retrăim toate aceste etape fundamentale ale răscumpărării noastre din robia demonilor. Prin toată iconomia răscumpărării Sale noi am primit mântuirea noastră. Și semnul interior al mântuirii noastre e că avem slava Lui în noi înșine, pentru că suntem locașurile cele duhovnicești ale lui Dumnezeu.

[5] To be seen: https://ro.wikipedia.org/wiki/Circumcizie.

[6] Din punct de vedere liturgic și noi ne primim numele la 8 zile după naștere. Dar îl primim liturgic prin introducerea lui într-o rugăciune, fără durere. Pe când Domnul l-a primit în urma unui ritual foarte dureros pentru copii și sângeros. De aceea, începutul suferințelor Sale celor pentru noi a început azi, în acest praznic dumnezeiesc de la începutul anului. Și aceasta pentru ca să ne învețe că mântuirea e dureroasă, că ea e o asceză aspră.

[7] Dar de ce trebuie să fie aspră, dură, nemiloasă asceza noastră? Pentru că asceza e îndreptată împotriva patimilor noastre, adică a plăcerilor noastre păcătoase. Și scoatem patimile din noi prin durerea postului, a rugăciunii, a privegherii, a luptei necontenite cu ele. Căci virtuțile noastre sunt lupta noastră pentru sfințenie, adică pentru normalitatea omului.

[8] Și noi trăim zilnic lupta noastră pentru normalitate, adică asceza noastră, privind mereu la reperele noastre fundamentale: la Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că ei sunt normalitatea noastră, sunt adevărul nostru, sunt sfințenia noastră întrupată. Și noi nu învățăm viața adevărată de la staruri, de la filosofi, de la politicieni, de la activiști, ci de la Sfinții lui Dumnezeu, de la cei care au făcut din viața Lui viața lor. Și când învățăm de la Sfinții Lui, noi învățăm de la Însuși Dumnezeu, pentru că avem conștiința vie că ei sunt gurile cele adevărate ale lui Dumnezeu.

[9] Trebuie să te uiți în gura omului ca să înțelegi ce spune. Însă cuvintele și faptele Sfinților sunt o gură mereu vorbitoare, o gură teologică, care ne învață adevărata gândire teologică și adevărata viață teologică. De ce se împute peștele de la cap? Pentru că gândirea eretică și păcătoasă e cea care ne împute întreaga viață. Căci nu poți avea o viață bună, cuvioasă, dacă ai o gândire rea, eretică.

[10] Și acesta e motivul pentru care Sfinții Părinți ai Bisericii insistă în cărțile și predicile lor pe adevărata credință a Bisericii: pentru că teologia Bisericii e adevărata minte a omului. Ca să gândești bine trebuie să citești necontenit teologia Bisericii. Și, învățând cum gândesc Sfinții, înveți și tu să gândești, să simți, să acționezi, să iubești, să slujești, să te dărui ca ei. Înveți citind de la Sfinți, înveți traducând de la Sfinți, înveți cântându-le Sfinților cântări sau pictându-le Sfintele lor Icoane. Și înveți de la ei, dacă mereu te rogi lor și te lași condus de ei în viața ta.

[11] Mintea noastră se liniștește și se adâncește în sine și gândește, dacă începe să gândească teologic. Și ca să gândească teologic trebuie să gândească dogmatic, să gândească în perimetrul dogmelor Bisericii. O minte care gândește teologic se și roagă fără răspândire. Mintea smerită e mintea plină de slava lui Dumnezeu. Dar cea care iscodește păcătos e cea care vrea să treacă de hotarele dogmatice ale Bisericii. Și cei care vor dincolo de cele care se cuvin au ieșit deja din ascultarea de Dumnezeu.

[12] Cu teologia Bisericii începe viața omului credincios și ea este împlinirea lui. Pentru că teologia te învață cum să trăiești înaintea lui Dumnezeu și cum să Îi slujești Lui cu cuviință dumnezeiască. Iar lipsa ei în viața noastră e vizibilă și dureroasă, pentru că spunem lucruri prostești și facem lucruri prostești. Ereziile de tot felul sunt lucruri prostești. Și dacă nu cunoști teologia Bisericii le poți lua de bune.

[13] Însă ereziile sunt lucruri în afara gândirii și a vieții Bisericii. Modul relaxat de viață și indiferent nu are de-a face cu viața Bisericii, pentru că Biserica are modul ei de a fi, de a trăi, de a sluji, de a gândi. Cei care au petrecut toată noaptea nu s-au gândit că azi e Dumnezeiască Liturghie, ci au mâncat, băut și dansat în indiferență față de viața Bisericii. Pentru că nu trăiesc în ritmul vieții bisericești. Dar dacă vrei să trăiești bisericește, atunci trebuie să înțelegi gândirea Bisericii, de ce face ceea ce face, pentru ca să fii un om împlinit.

[14] Pe 2 și 3 ianuarie 2025 venim cu botezul în casele dumneavoastră, pentru ca să le binecuvântăm și să le sfințim. Pentru că trebuie să intrăm în noul praznic al Bisericii și anume: Teofania Domnului [Θεοφάνεια τοῦ Κυρίου]. Iar Teofania [Θεοφάνεια] înseamnă arătarea lui Dumnezeu, revelarea Lui oamenilor. Pentru că la Botezul Său în Iordanis, Domnul Iisus Hristos ne-a spus că Dumnezeul nostru este treimic. Pentru că persoanele Preasfintei Treimi sunt Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

[15] Am început noul an cu pace, l-am început liturgic, l-am început împărtășindu-ne cu Domnul și aducându-I mulțumire pentru toate binefacerile Sale revărsate în viața noastră. Și împlinirea noastră e reală, pentru că suntem cu Dumnezeu și ne bucurăm împreună cu El. De aceea, iubiții mei, noul an e un an al lui Dumnezeu pentru noi, e un nou an de creștere duhovnicească. Tot ceea ce facem, facem pentru Domnul și asta ne împlinește. Fapt pentru care, pe El Îl slăvim, dimpreună cu Tatăl Său și cu Duhul Său Cel Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [136] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VIII. Cartea a opta a Exaimeronului
Aceasta este cartea a opta a aceluiași autor

2. Mai devreme, am făgăduit că nu vom nega istoria concretă a evenimentelor, în conformitate cu înțelesul literal. Și totuși, să medităm în mod curajos cum aceste râuri și locuri despre care vorbim au fost, totodată, și preînchipuiri ale lui Hristos și ale Bisericii.

Auzim pe cineva amintind acest Râu curgător și Biserica, când zice: „Alergările râului veselesc cetatea lui Dumnezeu”[1]. Râul lui Dumnezeu a izvorât din Izvorul Său părintesc și S-a lărgit cu apele neamurilor[2]. Și Profetul a vestit această bunăvestire despre neamuri atunci când a zis: Și Domnul va curge lor/ întru ei „ca râul păcii”[3]. Și Domnul Însuși zice: „din Dumnezeu am ieșit. Ieșit-am din Tatăl și am venit întru lume”[4]. Ieșit-am întru mântuirea poporului Meu, ca să-i mântui pe cei unși ai Mei[5].

Fără îndoială că Moisis descrie mai înainte dumnezeiasca ieșire din Cer a acestui dumnezeiesc Râu. El zice: „Râul iese din Edem” – adică dintr-o „desfătare” străină – „[pentru] a adăpa Paradisul”[6] prin ieșirea apei, a Duhului care purcede de la Tatăl[7]. Și când cineva primește acest Râu, multe „râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”[8].

Această povestire ne învață pe noi aceasta în mod limpede când zice că râul care iese din Edem se împarte și se înmulțește în patru brațe[9] și aduce desfătare duhovnicească Bisericii. Și David a grăit despre aceasta atunci când a zis: „îmbăta-se-vor de grăsimea casei Tale și, din pârâul desfătării Tale, Tu le vei da lor să bea. Că la Tine este izvorul vieții”[10].

3. „Iar râul care iese din Edem [pentru] a adăpa Paradisul se desparte de acolo întru patru începuturi”[11].

Profetul Moisis a grăit despre râul subpământesc al răului ca despre un „izvor”[12] și aceasta indică faptul că diavolul era cauza născătoare a răului. El nu a primit acest rău de la altcineva: el a fost izvorul și începutul păcatului. Dar Moisis a numit „râu” harul Duhului Sfânt ieșind din Tatăl ca dintr-un izvor, un „râu” diferit de cel necredincios. Iar din cele patru brațe ale lui (și aici vorbesc despre cele patru margini ale lumii locuite), udă Paradisul Bisericii celor care cred în Hristos.


[1] Ps. 45, 5.

[2] Cf. Ps. 64, 10.

[3] Is. 66, 12.

[4] In. 16, 27-28. În ebraică, a ieși și a izvorî erau foarte apropiate ca sens.

[5] Cf. Amv. 3, 13.

[6] Fac. 2, 10.

[7] Cf. In. 15, 26.

[8] In. 7, 38.

[9] Cf. Fac. 2, 10.

[10] Ps. 35, 9-10.

[11] Fac. 2, 10.

[12] Fac. 2, 6.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [135] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VIII. Cartea a opta a Exaimeronului
Aceasta este cartea a opta a aceluiași autor

7. Dacă vrei să cunoști că El este în mijlocul Paradisului, care este Biserica, ascultă-L grăind Ucenicilor: „Eu sunt în mijlocul vostru ca Cel care slujește”[1]. La fel și Ioannis a zis mulțimilor: „[în] mijlocul vostru stă [Cel] pe Care voi nu-L știți”[2]. Și „a stat întru mijloc[ul]” Ucenicilor, „a suflat asupra [lor] și le zice lor: «Luați Duh Sfânt!»”[3]. Aceasta s-a făcut fiindcă s-a zis: „Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor și în mijlocul dumnezeilor El judecă”[4]. Cel ce este Mijlocitor între Dumnezeu și oameni[5] și Care a lucrat mântuirea în mijlocul pământului[6]: Acesta este Pomul Vieții[7]. Și, de vreme ce dumnezeirea Sa este necreată, Scriptura nu a zis că El S-a născut odată cu pomii, ci că El era în mijlocul Grădinii.

Și în cazul celui rău e o situație asemănătoare – și acum vorbesc despre pomul cel ucigător, în mijlocul binelui, cel „[ca] să cunoști cunoscut [cunoașterea] binelui și a răului”[8]. El are o fire diferită de natura umană a celor numiți pomi frumoși. De aceea, Scriptura zice (la cazul dativ) că și el este în mijlocul Paradisului. Și când femeia îi dă explicații șarpelui, și ea zice despre același pom că „este în mijlocul Paradisului”[9].

Despre ambii pomi se spune că sunt în mijloc – și aici zic despre Pomul Dumnezeirii și despre pomul puterii potrivnice – pentru că atât virtutea cât și răul sunt în mod egal oferite spre dorire oricui le vede. Avem puterea liberei alegeri.

Cred că Dumnezeu grăia despre acești doi pomi când i-a dat legea lui Israil și a zis: „Iată, am dat înaintea feței tale azi viața și moartea”[10]. Cei doi pomi au simbolizat și au produs viața noastră și moartea.

II. 1. „Iar râul care iese din Edem [pentru] a adăpa Paradisul”[11]… Acest râu este altul, un al doilea, nu ca cel dinainte. Cel dintâi a izvorât din pământ și a inundat întreaga față a pământului[12]. A făcut fața pământului moartă și stearpă. Unul dintre Profeți s-a rugat lui Dumnezeu cu privire la el, zicând: „Domnul va locui potopul” – adică îl va restrânge – „și șade Domnul Împărat întru veac”[13].

Însă acesta este Râul lui Dumnezeu, care curge din Edem[14]. În felul Său anume, El udă Grădina ca pe pământul Său, care aparține lui Dumnezeu. Se cade să arătăm că, îndată ce celălalt râu s-a oprit, Scriptura s-a referit la el la trecut: „izvorul urca din pământ și adăpa”[15]. Însă Scriptura zice că Acesta rămâne și udă Biserica neîncetat, de-a pururi. „Iar râul”, zice, „iese din Edem” – adică din desfătare – „[pentru] a adăpa Paradisul”[16].


[1] Lc. 22, 27.

[2] In. 1, 26.

[3] In. 20: 19, 22. Fac. 2, 7.

[4] Ps. 81, 1.

[5] Cf. I Tim. 2, 5.

[6] Cf. Ps. 73, 12.

[7] Cf. Fac. 2, 9.

[8] Fac. 2, 9.

[9] Fac. 3, 3.

[10] Deut. 30,15.

[11] Fac. 2, 10.

[12] Cf. Fac. 2, 6.

[13] Ps. 28, 10.

[14] Cf. Fac. 2, 10.

[15] Fac. 2, 6.

[16] Fac. 2, 10.

Sermon on the Sunday after the Nativity of the Lord [2024]

Hristos is born!

My beloveds[1],

The newborn, our Lord and Savior, must flee to Egypt to stay alive. Because that’s how our life is, people’s: it’s full of unforeseen, of envy, of malice. And the Angel of the Lord teaches Saint Iosif in dream what to do in the face of the wickedness of Irodis [Ἡρῴδης] [Matteos 2, 13, BYZ]. And through him, he also taught us what to do: not to put our head with the madman, with the one who is out to kill us, but to distance ourselves from him. Because otherwise we die pointlessly[2].

We don’t have to look the death with the candle, as the romanian says, but we have to be careful, to be far-seeing, because what matters is to save our life. And the salvation means serving God, means the daily sanctification of our lives. And the Lord had not made Himself a Child in order to die as a Child, but in order to fulfill His entire work of our salvation. And each one of us has our own things to do in life, because that is why we were created by God on the face of the earth[3].

If I had died in the earthquake of march 4, 1977, or if I had died after that, I would not have done any of the things I did in my life. And no one would have known what I am capable of, why I was born on earth. It is the same with those who died prematurely: we will never know what they could have been, what they could have done in their lives. And from here we see the importance of family, of those who raised us and educated us. Because they kept us alive and helped us fulfill our inner selves[4].

A crushed child is a miracle killed with maximum cruelty. His fragility, his innocence, his lack of defense make you dare, to be a criminal. But if you defend his life, if you love it, you will understand the miracle of God that is man, what immense potentialities he can develop, if he lives together with God. For man is the child of God, he is His miracle, placed like a too beautiful flower in the middle of the world to amaze everyone with his holiness[5].

The Lord goes to Egypt, but with His family! He goes with His Mother and with Saint Iosif the Betrothed and with Saint Iacovos[6] the Lord’s half-brother, i.e. the son of Saint Iosif. And Saint Iosif was over 80 years old[7] when he left for Egypt, but he did not resist the will of God. While Saint Iacovos would be the first Patriarch of Jerusalem, cheirotoned by the Lord Himself, and the one who wrote the first Divine Liturgy of the Church. And so, in a group of 4, they went and returned from Egiptos [Αἴγυπτος] and lived in the city of Nazaret [Ναζαρέτ] [Mt. 2, 13-23, BYZ][8].

You run away from the danger, you hide, you wait for Godʼs will with you and when He enlightens you, you turn or go somewhere else, doing His will. But to receive His enlightenment, you must always be awake, always diligent in the service of God. Because God always enlightens you what to do, if you listen to His unceasing voice. But you hear His voice in the purity of your heart. You hear His voice, if His commandments are your life[9].

The tribulations are the profound school of our life. They are part of our salvation. And the pains we experience, we experience them in order to overcome them internally, in order to overcome them ghostually. Therefore, from every pain, from every temptation, from every sadness, from every annoyance we can extract ghostual gold, divine wisdom, because we learn to humble ourselves and do the will of God with an obedient heart[10].

And when you overcome them all from within, in your heart, then your adversary turns out to be your friend, the one who helped you in your salvation, because he made you always attentive to ghostual dangers. And when the Saints of God, in their great love for all creation, prayed for everyone, but also for demons, they prayed because they fully felt that we all need God’s salvation. And we all need His salvation, for our life and fulfillment are His great gifts[11].

We have given in the mind of children singing carols, because the carols are everyone’s joy. We sat at the table with the family, we partied, we were happy, after serving the Divine Liturgy and we shared with the Lord. The fast that has chiseled us is now bearing its fruits, because we eat with joy, with gratitude, from all that we have received from the Lord. And now, on the last sunday of 2024, we are all the more grateful, because we brought all of them this year at good ending[12].

The Plough[13] tells us „tomorrow the year is renewed”[14]. We start a new year, a new reporting at future, but we start it with God, with the One who gives us the years of our life. The year becomes new, it renews itself, because it asks us to be always different. And if we are always changing internally, then the days of our lives are different, much better and more fulfilling, because we live our lives with God[15].

Much peace and fulfillment in all that you do! A new year with health, with joy and with work power! Amin[16]!


[1] Started at 9.18, in day of saturday, on 21 december 2024. Cloudy sky, 5 degrees, wind of 13 km/h.

[2] Hristos S-a născut! Iubiții mei, Cel nou-născut, Domnul și Mântuitorul nostru, trebuie să fugă în Egipt ca să rămână în viață. Pentru că așa e viața noastră, a oamenilor: e plină de neprevăzut, de invidie, de răutate. Și Îngerul Domnului îl învață pe Sfântul Iosif în vis ce să facă în fața răutății lui Irodis [Ἡρῴδης][Matteos 2, 13, BYZ]. Și prin el ne-a învățat și pe noi ce să facem: să nu ne punem capul cu cel nebun, cu cel pornit să ne omoare, ci să ne depărtăm de el. Căci altfel murim fără rost.

[3] Nu trebuie să căutăm moartea cu lumânarea, cum zice românul, ci trebuie să fim atenți, să fim prevăzători, pentru că ceea ce contează e să ne mântuim viața noastră. Și mântuirea înseamnă slujirea lui Dumnezeu, înseamnă sfințirea zilnică a vieții noastre. Iar Domnul nu Se făcuse Prunc pentru ca să moară de Prunc, ci pentru ca să Își îndeplinească întreaga Sa lucrare de mântuire a noastră. Și fiecare dintre noi avem lucrurile noastre de făcut în viață, pentru că de aceea am fost creați de Dumnezeu pe fața pământului.

[4] Dacă aș fi murit la cutremurul din 4 martie 1977 sau dacă aș fi murit după aceea, n-aș mai fi făcut nimic din lucrurile pe care le-am făcut în viața mea. Și nimeni n-ar fi știut de ce sunt în stare, pentru ce m-am născut pe pământ. La fel stă treaba și cu cei care au murit prematur: nu vom ști niciodată ce ar fi putut fi, ce ar fi putut face în viețile lor. Și de aici vedem importanța familiei, a celor care ne-au crescut și ne-au educat. Pentru că ne-au ținut în viață și ne-au ajutat să ne împlinim interior.

[5] Un copil strivit este o minune omorâtă cu cruzime maximă. Fragilitatea lui, inocența lui, lipsa lui de apărare te fac să îndrăznești, să fii un criminal. Dar dacă aperi viața lui, dacă o iubești, vei înțelege minunea lui Dumnezeu care e omul, ce potențe imense poate dezvolta el, dacă trăiește împreună cu Dumnezeu. Căci omul e copilul lui Dumnezeu, e minunea Lui, pusă ca o floare preafrumoasă în mijlocul lumii pentru ca să îi uimească pe toți cu sfințenia lui.

[6] Cf. Viețile Sfinților pe luna octombrie [The Lives of the Saints on the month of october], ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 290. A se vedea: https://www.stavropoleos.ro/wp-content/uploads/BibliotecaVirtuala/CarteNoua/vietile_sfintilor/vietile_sfintilor_10_oct_roman_1999_c5.pdf.

[7] Cf. Viețile Sfinților pe luna decembrie [The Lives of the Saints on the month of december], ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 2000, p. 516. A se vedea: https://www.stavropoleos.ro/wp-content/uploads/BibliotecaVirtuala/CarteNoua/vietile_sfintilor/vietile_sfintilor_12_dec_roman_2000_c5.pdf.

[8][8] Domnul pleacă în Egipt, dar împreună cu familia Lui! Pleacă împreună cu Maica Lui și cu Sfântul Iosif Logodnicul și cu Sfântul Iacovos, fratele vitreg al Domnului, adică fiul Sfântului Iosif. Și Sfântul Iosif avea peste 80 de ani când a plecat în Egipt, dar nu se împotrivește voii lui Dumnezeu. Pe când Sfântul Iacovos va fi primul Patriarh al Ierusalimului, hirotonit chiar de Domnul, și cel care a scris prima Dumnezeiască Liturghie a Bisericii. Și astfel, în grup de 4, au fost și s-au întors din Egiptos [Αἴγυπτος] și au locuit în cetatea Nazaret [Ναζαρέτ] [Mt. 2, 13-23, BYZ].

[9] Pleci din fața pericolului, te ascunzi, aștepți voia lui Dumnezeu cu tine și când El te luminează, te întorci sau te duci în altă parte, făcând voia Lui. Dar ca să primești luminarea Lui, tu trebuie să fii mereu treaz, mereu sârguitor în slujirea lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu te luminează mereu ce să faci, dacă asculți glasul Său neîncetat. Dar glasul Lui îl auzi în curăția inimii tale. Auzi glasul Lui, dacă poruncile Lui sunt viața ta.

[10] Necazurile sunt școala profundă a vieții noastre. Ele fac parte din mântuirea noastră. Și durerile pe care le trăim, le trăim pentru ca să le biruim interior, pentru ca să le depășim duhovnicește. De aceea, din orice durere, din orice ispită, din orice tristețe, din orice enervare putem scoate aur duhovnicesc, înțelepciune dumnezeiască, pentru că învățăm să ne smerim și să facem voia lui Dumnezeu cu inimă ascultătoare.

[11] Și când le birui pe toate din interior, în inima ta, atunci potrivnicul tău se dovedește a fi prietenul tău, cel care te-a ajutat în mântuirea ta, pentru că te-a făcut să fii mereu atent la pericolele duhovnicești. Și când Sfinții lui Dumnezeu, în marea lor iubire față de întreaga creație, se rugau pentru toți, dar și pentru demoni, se rugau pentru că simțeau din plin că toți avem nevoie de mântuirea lui Dumnezeu. Și toți avem nevoie de mântuirea Lui, pentru că viața și împlinirea noastră sunt darurile Sale cele mari.

[12] Am dat în mintea copiilor cântând colinde, căci colindele sunt bucuria tuturor. Am stat la masă cu familia, am petrecut, ne-am bucurat, după ce am slujit Dumnezeiasca Liturghie și ne-am împărtășit cu Domnul. Postul care ne-a cizelat își dă acum roadele sale, pentru că mâncăm cu bucurie, cu mulțumire, din toate cele pe care le-am primit de la Domnul. Iar acum, în ultima duminică a lui 2024, suntem cu atât mai mult recunoscători, pentru că le-am dus pe toate ale anului la bun sfârșit.

[13] To be seen: https://www.youtube.com/watch?v=J9hmozQyXds. In Romania is a new year’s carol. It is similar to Plough Monday: https://en.wikipedia.org/wiki/Plough_Monday.

[14] Cf. https://www.versuri.ro/versuri/colinde-plugusorul/.

[15] Plugușorul ne spune: „mâine anul se înnoiește”. Începem un nou an, o nouă raportare la viitor, dar o începem cu Dumnezeu, cu Cel care ne dăruie nouă anii vieții noastre. Anul se face nou, se înnoiește, pentru că ne cere și nouă să fim mereu alții. Și dacă noi ne schimbăm interior mereu, atunci zilele vieții noastre sunt altele, mult mai bune și mai împlinitoare, pentru că ne trăim viața cu Dumnezeu.

[16] Multă pace și împlinire în tot ceea ce faceți! Un an nou cu sănătate, cu bucurie și cu putere de muncă! Amin!

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [134] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VIII. Cartea a opta a Exaimeronului
Aceasta este cartea a opta a aceluiași autor

4. Așadar, de ce Dumnezeiasca Scriptură ascunde identitatea acestor doi pomi – și aici grăiesc despre Fiul lui Dumnezeu cel Viu[1] și despre vrăjmașul Său împotrivitor – ? Dacă cercetezi lucrul acesta, vei vedea că a fost deoarece Scriptura spunea acestea unui popor păcătos, necurat și hedonist. Nu a vrut să-L descopere desăvârșit pe Fiul lui Dumnezeu evreilor, pentru ca nu cumva ei, care odinioară au venerat atât vițelul, cât și musca, drept zei[2], să conceapă zei copii, căsătorii ale zeilor și înmulțiri ale zeilor.

Și, urmând același tipar, Scriptura nu îl arată cu claritate nici pe diavol. Într-un loc îl identifică pe el cu un șarpe, altădată cu un pom cu roade ucigătoare[3]. Și din cauza pornirii lor nesăturate spre idolatrie, Scriptura a ascuns cu desăvârșire întreaga creație a lumii nevăzute a Puterilor gânditoare, pentru ca ei să nu cunoască că unele firi create erau imateriale și raționale și să nu le facă pe acestea zei.

Dumnezeu Însuși a dat mărturie pentru argumentul meu. Prin Osie, Profetul către Israil, El a zis undeva astfel: „Iar Eu, Domnul, Dumnezeul tău, [sunt] întărind cerul și zidind pământul. Ale Cărui mâini au zidit toată oastea cerului și nu ți-am arătat ție acestea [pentru] a nu merge înapoia lor”[4]. Din aceasta învățăm limpede de ce Scriptura lui Moisis nu a explicat istoria Îngerilor – așa după cum a păstrat tăcerea și despre acești doi pomi. Despre pomi zice simplu: „iar pomul vieții [era] în mijlocul Paradisului, [cât] și pomul [ca] să cunoști cunoscut [cunoașterea] binelui și a răului”[5].

5. Unii au făcut o cercetare foarte atentă a textului despre acești doi pomi. Și ei, cunoscători și pricepuți în a cerceta cele dumnezeiești, au întrebat: „De ce Scriptura nu spune aceste lucruri folosind genitivul, sau să zică «a lucrurilor» în mijlocul grădinii? În schimb, folosește dativul atunci când zice că ei erau în mijlocul grădinii”.

Aceasta a fost ca să înțelegem, prin cuvintele folosite, că nu erau înrudiți prin fire sau prin naștere cu ceilalți pomi. Ei au fost creați ca încercări în bine și rău, pentru a testa voința noastră liberă.

Într-adevăr, găsim următoarele în manuscrisele necorupte din Hexapla. După fragmentul „Și încă a răsărit Dumnezeu din pământ tot pomul frumos la vedere și bun la mâncare”[6], scribul a marcat oprirea prin punct. Era ca și cum fragmentul despre pomi era terminat. Apoi a început un enunț nou: „Iar pomul vieții [era] în mijlocul Paradisului, [cât] și pomul [ca] să cunoști cunoscut [cunoașterea] binelui și a răului”[7]. Aceasta era ca și cum ar zice că e o trecere și o introducere la intrarea lor în Paradis.

6. Cu puțin timp în urmă am zis că Hristos este Cel preaputernic și Dătătorul vieții. Și ca să vedeți că El Se numește pe Sine pom, ascultați ceea ce le spune iudeilor care s-au pângărit cu sânge: „Sau faceți pomul bun și fructul lui [de asemenea] bun sau faceți pomul putred/ rău și fructul lui [de asemenea] rău! Căci după fruct se cunoaște pomul”[8]. Iar El le-a zis acestea pentru că ei spuneau: „Cu Beelzebul, [cu] stăpânitorul demonilor îi scoate pe demoni”[9].

Asemenea, pe calea spre grădina Golgotei, în timpul Patimilor, pe când căra pomul Crucii și ieșea spre Adam, S-a numit pe Sine Pom al Vieții. El a zis femeilor care jeleau și își băteau piepturile: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri! […] Că[ci] dacă cu lemnul cel umed fac acestea, cu cel uscat ce are să facă?”[10]. Domnul S-a numit pe Sine „umed” [viu], adică Pomul Vieții. Dar pe evrei i-a numit pomi uscați, neroditori și materie a focului.


[1] Mt. 16, 16; I In. 5, 11-12.

[2] Cf. Ieș. 32, 1-8; II Împ. 1, 2-17.

[3] Cf. Fac. 3, 1-3; Mt. 7, 15-20.

[4] Osie 13, 4.

[5] Fac. 2, 9.

[6] Fac. 2, 9.

[7] Fac. 2, 9.

[8] Mt. 12, 33.

[9] Lc. 11, 15.

[10] Lc. 23: 28, 31.

Pastorala la Nașterea Domnului a PS Galaction Stângă [2024]

† Galaction,

din mila lui Dumnezeu Episcopul Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor Dreptcredincioșilor Creștini, Cinului Monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești de la Dumnezeu, iar de la Noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putință oamenilor, spre Care nu cutează a căuta Oștile Îngerești, iar prin tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Care, mărindu-L, cu Oștile Cerești, pe tine te fericim” (Canonul Maicii Domnului, Sâmbătă seara, glasul al VI-lea, Cântarea a 9-a, Irmosul)

Iubiții noștri fii duhovnicești,

ne-a învrednicit Preabunul Dumnezeu să ajungem la binecuvântatul praznic al Nașterii Domnului cu pace, cu sănătate și cu bucurie, aducându-I mulțumire pentru darurile Sale cele bogate revărsate asupra noastră. Crăciunul este praznicul bucuriei, este sărbătoarea „împlinirii celor făgăduite”. Ceea ce Patriarhii cu mare dor au așteptat, Prorocii au profețit și Drepții au dorit să vadă, astăzi s-a împlinit.

În urma căderii în păcat a strămoșilor noștri, neamul omenesc a umblat în întuneric și în umbra morții (Is. 9, 1). Poporul cel ales, având conștiința prezenței lui Dumnezeu în lume și făgăduința venirii unui Răscumpărător, striga într-un glas cu Psalmistul: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!” (Ps. 129, 1). Cei Drepți și bineplăcuți lui Dumnezeu însetau și ei pururea spre cunoașterea slavei lui Dumnezeu. „Arată-mi slava Ta!” (Ieș. 33, 18), cerea Moise lui Dumnezeu, iar Psalmistul se ruga, zicând: „Arată fața Ta și ne vom mântui!” (Ps. 79, 4).

Prin purtarea de grijă cea milostivă a lui Dumnezeu „trecut-a umbra Legii și Darul a venit”, iar la „plinirea vremii” Dumnezeu S-a făcut om și S-a arătat oamenilor în chipul Fiului Său pentru a-i izbăvi din robia păcatului. Cel care era „mai înainte de a fi lumea” (In. 17, 5), Cel „prin Care s-au făcut veacurile” (Evrei 1, 2), Cel prin Care „au fost făcute toate cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute” (Colos. 1, 16), ni Se descoperă nouă prin Fiul Său, după cum Însuși Fiul Său mărturisește: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Fiul Cel Unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). Căci „cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9).

Și acesta este minunatul dar al Nașterii Domnului, pe care Sfânta Biserică îl preamărește neîncetat la toate Slujbele, cântând: „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă!”. Sfânta Lui Întrupare este darul iubirii nemăsurate a lui Dumnezeu față de oameni, după cum citim și în Sfintele Scripturi: „Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi, cei ce eram morți prin greșelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos” (Efes. 2, 4-5). „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său, Cel Unul-născut, L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).

Darului de iubire al lui Dumnezeu i-au răspuns credința și smerenia Fecioarei Maria. Ea este darul omenirii pentru Fiul lui Dumnezeu, Care pleacă cerurile și Se coboară pe pământ.  Sfânta Biserică dă glas acestui adevăr, arătând, printr-o cântare, cum răspunde întreaga creație Sfintei Lui Întrupări: „Ce-Ți vom aduce Ție, Hristoase? Că te-ai arătat pe pământ ca un om pentru noi. Fiecare din făpturile cele zidite de Tine mulțumire Îți aduce Ție: Îngerii cântarea, cerurile steaua, Magii  darurile, Păstorii minunea, pământul peștera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioară” [Stihira pe glasul al II-lea, de la Vecernia Nașterii Domnului].

Sfânta Scriptură ne învață că Nașterea Domnului s-a petrecut la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4). Prin „plinirea vremii” înțelegem atât pregătirea lumii pentru a o primi, pentru a-L înțelege și a-L urma pe Dumnezeul Cel întrupat, dar și desăvârșirea „vasului de aur”, Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, prin care s-a descoperit oamenilor „taina cea din veac ascunsă și de Îngeri neștiută” [troparul Născătoarei de Dumnezeu, glasul al IV-lea]. De aceea nu putem cinsti după cuviință Nașterea Domnului fără a înțelege lucrarea cea aleasă a Sfintei Sale Maici în iconomia mântuirii noastre.

Alegerea Sfintei Fecioare ca vas ales din care să Se nască Pruncul Dumnezeiesc s-a făcut din veac, odată cu hotărârea Sfintei Treimi de a răscumpăra neamul omenesc din robia păcatului prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Hotărârea Sfintei Treimi se face cunoscută primilor oameni odată cu izgonirea lor din Rai, când Dumnezeu i-a zis diavolului: „Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Fac. 3, 15). Se descoperă apoi Prorocilor de demult, care o vestesc lumii încă de pe atunci în cuvinte tainice, cinstind frumusețea duhovnicească și nașterea Maicii Domnului: „Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată” (Ps. 44, 11). Iar Profetul Isaia impresionează prin precizia viziunii sale, când spune: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emmanuil!” (Is. 7, 14).

Căpetenia Îngerilor, Arhanghelul Gavriil, trimis de Dumnezeu, îi binevestește Fecioarei Maria nașterea Fiului lui Dumnezeu prin cuvinte de înaltă cinstire, zicându-i: „Bucură-te, ceea ce este plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei!” (Lc. 1, 28), adăugând apoi: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu! Și, iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus!” (Lc. 1, 30-31). „Și a zis Maria către Înger: «Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?». Și răspunzând, Îngerul i-a zis: «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema»” (Lc. 1, 34-35).

Întreaga viață a Maicii Domnului a fost rugăciune, smerenie și sfințenie. Tot ceea ce se poate numi virtute a împodobit-o în chip desăvârșit. Salutul Îngerului, care o numește „cea plină de har”, arată faptul că era ridicată la o stare harică mai presus de fire. Tulburarea ei la auzul cuvintelor Îngerului nu vine din îndoială, ci din faptul că dorea să știe cum se va petrece aceasta. Întrebând: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?”, arată că ea era hotărâtă să nu știe de bărbat niciodată. Dar, îndată, Îngerul îi lămurește modul zămislirii minunate, zicându-i: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Sfântul Duh Se pogoară peste Fecioara Maria și Se naște Hristos. Tot Duhul Sfânt Se pogoară peste Sfinții Apostoli la Cincizecime  și se naște Biserica și tot Duhul Sfânt este Cel care Îl zămislește pe Hristos Cel Întrupat, Jertfit și Înviat în sufletul fiecărui credincios în parte. Astfel, Maica Domnului devine modelul desăvârșit de îndumnezeire al umanității, în care libertatea primitoare de har a naturii umane Îl zămislește în noi pe Hristos prin puterea Sfântului Duh.

Răspunsul plin de credință și de smerenie al Fecioarei Maria: „Iată, roaba Domnului! Fie mie după cuvântul Tău!” (Lc. 1, 38), reprezintă începutul mântuirii noastre. Prin rânduiala lui Dumnezeu, Fecioara Maria devine Maica Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea, mai aproape de noi decât oricare Sfânt, Maica Domnului devine și Maica noastră. O facem părtașă la bucuriile și necazurile noastre, îi cerem să ne însoțească în rugăciunile noastre, o rugăm să mijlocească mântuirea pentru noi înaintea Fiului său. Iată de ce în troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, Biserica i se adresează ei, zicându-i: „Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu  o ai părăsit de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viață fiind Maica Vieții și cu rugăciunile tale izbăvești din moarte sufletele noastre”.  Iar în cântările Sfintei Bisericii, Maica Domnului este împodobită cu salba celor mai alese laude. Maica Domnului este numită izbăvirea lacrimilor Evei, steaua care a arătat Soarele, stâlpul de foc care îi povățuiește pe cei din întuneric, pom cu luminoasă roadă, scară către cer, brazdă în care a crescut înmulțirea milei, cheia ușilor Raiului, Sfântă mai mare decât toți Sfinții, mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii.

Dreptmăritori creștini,

Nașterea Domnului este cel mai însemnat moment din istoria neamului omenesc, prin care Dumnezeu unește din nou cerul cu pământul. Ea s-a săvârșit după legile dumnezeiești, căci „unde vrea Dumnezeu se biruiește rânduiala firii” [Dogmatica glasului al VII-lea]. Pruncul Sfânt S-a născut din Preacurata Fecioară Maria prin pogorârea Sfântului Duh și prin puterea Celui Preaînalt, adică S-a născut din mamă fără de tată, după cum, ca Fiu al lui Dumnezeu, S-a născut mai înainte de toți vecii din Tatăl fără de mamă.

Asemenea tuturor lucrărilor dumnezeiești, Sfânta Întrupare este opera Preasfintei Treimi, deși numai Fiul este Cel care Se naște. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămurește cum se petrece această lucrare comună a Sfintei Treimi, când ne învață, zicând: „În întreg Fiul, care împlinea taina mântuirii noastre prin întrupare, Se afla întreg Tatăl după ființă, dar nu întrupându-Se, ci binevoind să Se întrupeze Fiul; și în întreg Fiul se afla Duhul Sfânt după ființă, dar nu întrupându-Se, ci conlucrând cu Fiul la întruparea Sa cea negrăită pentru noi”  [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, Ed.Humanitas, București, 2009, p. 290].

Spre deosebire de toate celelalte lucrări ale Sfintei Treimi, în Sfânta Întrupare se întâlnesc două libertăți: cea lui Dumnezeu și cea a făpturii. Dacă pentru crearea omului a fost nevoie de o singură voință, cea a lui Dumnezeu, pentru mântuirea lui este nevoie de două voințe: cea a lui Dumnezeu și cea a omului. Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață mai departe că, atunci când Eva a fost creată de Dumnezeu din coasta lui Adam, nu a fost întrebată nici el, nici ea. Dar atunci când Fiul lui Dumnezeu vine la existență ca om, Dumnezeu cere consimțământul cu totul liber al Fecioarei Maria. Iată cum ne tâlcuiește un alt Sfânt Părinte al Bisericii acest adevăr, atunci când ne spune: „Pe Adam, Dumnezeu nu l-a înștiințat dinainte, nici nu l-a convins să-i dea coasta din care trebuia să o zidească pe Eva, ci i-a răpit această parte a trupului luându-i mai înainte simțirea. Dar pe Fecioară mai întâi a învățat-o și i-a așteptat credința și abia așa a trecut la faptă. Despre crearea aceluia a comunicat cu Unul-născut spunându-I: «Să facem om!». Dar atunci când a trebuit să introducă în lume acest Minunat Sfătuitor, pe Întâiul-născut, și să-l plămădească pe al doilea Adam, ia părtaș al acestui plan al Său pe Fecioara. Și acest mare sfat, cum spune Isaia, Dumnezeu l-a rostit, iar Fecioara l-a întărit. Și opera Cuvântului a fost nu numai a Tatălui, a Puterii [Fiului] Lui și a Duhului Sfânt – Unul binevoind, Altul venind și Altul umbrind –, ci și a voinței și a credinței Fecioarei. Căci așa cum fără Ei n-ar fi fost cu putință îndeplinirea acestui plan, tot așa trecerea în fapt a acestui sfat ar fi fost imposibilă fără ca Preacurata să fi oferit voința și credința ei” [Sfântul Nicolae Cabasila, Scrieri I, Ed. Desisis, Sibiu, 2010, p. 205-206].

Consimțământul Maicii Domnului devine hotar în istorie. Mântuirea obiectivă, hotărâtă de Tatăl prin întruparea Fiului, ia început în istorie prin răspunsul simplu și liber al Fecioarei Maria: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul Tău!”, după cum mântuirea fiecăruia dintre noi va depinde de răspunsul nostru. Arătând măreția răspunsului de credință al Preacuratei, Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, învață poporul credincios prin astfel de cuvinte: „În zilele facerii lumii, când Dumnezeu a rostit cuvântul Său viu și puternic: «Să fie!», cuvântul Creatorului s-a înfăptuit în lumea făpturii. Însă în această zi fără seamăn în existența lumii, când Dumnezeiasca Maria a rostit blândul și ascultătorul «fie» (abia cutez să rostesc ce s-a făcut atunci), cuvântul făpturii coboară în lume pe Creator…Trebuia ca  smeritul ei «fie» să influențeze mărețul «să fie» al lui Dumnezeu” [Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, Predici și cuvântări alese, Ed. Doxologia, Iași, 2014, p. 113-114]. A depins de cuvântul Fecioarei ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă om. A depins de cuvântul ei, deoarece mântuirea depinde de acceptarea liberă a omului. Răspunsul: „Iată, roaba Domnului!” al Fecioarei Maria, face posibil, astfel, un „Iată-mă, Doamne!” al nostru, al fiecăruia dintre noi, înaintea lui Dumnezeu.

Iubiți fii sufletești,

cu mult dor am așteptat, fiecare dintre noi, marele praznic al Nașterii Domnului, pregătiți prin post și rugăciune, pentru a primi în casa sufletul nostru pe Pruncul Hristos în Sfânta Taină a Împărtășaniei. Încă din copilărie așteptarea noastră era plină de înfrigurare, nădăjduind că bătrânul Moș Crăciun,  cel cu plete dalbe, ne va aduce daruri multe fiecăruia. Aceasta este încă o dovadă că sărbătoarea Crăciunului a fost și rămâne o sărbătoare a darurilor, o sărbătoare în care omenirea primește Darul cel mai de preț, pe Mântuitorul lumii și al sufletelor noastre. Orice dar, însă, presupune și un răspuns din partea primitorului. Măreția darului te obligă la un răspuns pe măsură. „Ce-Ți vom aduce Ție, Hristoase?”, ne întrebăm și noi creștinii de astăzi. Fecioara Preacurată este darul omenirii pentru Hristos, însă, din această dăruire, precum am tâlcuit, înțelegem că Dumnezeu nu vrea ceva de la om, ci pe el însuși. El vrea inima noastră! El vrea credința noastră! Iar prin credință, vrea ca viața noastră să o trăim așa cum El ne-a învățat: iubind pe Dumnezeu din tot cugetul și din toată puterea noastră, iar pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Sfântul Ioan Gură de Aur ne povățuiește în acest sens, astfel: „Omul poate să vadă și fără feciorie Împărăția cerurilor. Fără milostenie, însă, acest lucru e cu neputință. Pentru că milostenia le cuprinde pe toate și este dintre cele mai necesare” [Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. al IV-lea, Milostenia, inima virtuții, Ed. Egumenița, Galați, 2013, p. 86]. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață de asemenea: „Dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtășirea cuvântului Dumnezeu și prin slujirea trupească” [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. II, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 54]. Mult folos sufletesc și mireasmă plăcută înaintea lui Dumnezeu vor avea faptele noastre, dacă vom împlini ceea ce ne poruncește Însuși Mântuitorul Hristos: „Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 3-4).

Pentru a ne împărtăși cum se cuvine de bogăție praznicului de astăzi, să luăm aminte să nu reducem taina Crăciunului doar la formele exterioare și fără fond. Întâlnirea cu Moșul, împodobirea bradului, pregătirea preparatelor culinare, vizitele la centrele comerciale și alte activități asemenea ar trebui să fie numai expresia trăirii și a bucuriei interioare. Vom fi păgubiți dacă nu vom rândui un timp de liniștire, de adunare în cele mai dinlăuntru ale ființei noastre, în care să încercăm să ne regăsim pe noi înșine, pe noi cu Dumnezeu, pe Pruncul Iisus, Care cu dor dorește să Se sălășluiască în ieslea sufletelor noastre.

Ca Ierarh al Sfintei episcopii a Alexandriei și Teleormanului vă oferim și Noi un dar, acum, de Crăciun și în toată vremea de altfel: vă purtăm pe toți, cler și credincioși, în rugăciunile Noastre, cerând sănătate și bună sporire întru toate de la Domnul Cel pentru noi Înomenit.

Vă îmbrățișăm părintește pe toți și vă dorim să petreceți Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei cu pace, iar Anul Nou 2025 să vă fie luminat și de alese bucurii încununat!

La mulți ani!

Al vostru către Domnul,
pururea rugător spre tot binele,

† Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

Pastorala la Nașterea Domnului a Patriarhului României [2024]

Este aici, în format PDF.

În noaptea de 31 decembrie 2024 spre 1 ianuarie 2025 și în ziua de Anul Nou, să înălțăm rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu (Te Deum) pentru binefacerile primite de la El în anul care a trecut și să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din anul nou în care intrăm.

În anul următor, 2025, vom sărbători 140 de ani de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române și 100 de ani de la ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie de către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. De asemenea, va avea loc canonizarea a patru sfinți români athoniți de către Patriarhia Ecumenică și proclamarea canonizării de către Patriarhia Română a 16 duhovnici și mărturisitori în timpul perioadei comuniste.

În această perspectivă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2025 drept Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou – 2025 și Botezului Domnului, vă adresăm tuturor calde și părintești urări de pace și sănătate, fericire și ajutor mult de la Dumnezeu în tot lucrul bun și folositor, dimpreună cu tradiționala urare „La mulți ani!”.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și  împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

1 2 3 5