Zi: 26 decembrie 2024

† Galaction,

din mila lui Dumnezeu Episcopul Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor Dreptcredincioșilor Creștini, Cinului Monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești de la Dumnezeu, iar de la Noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putință oamenilor, spre Care nu cutează a căuta Oștile Îngerești, iar prin tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Care, mărindu-L, cu Oștile Cerești, pe tine te fericim” (Canonul Maicii Domnului, Sâmbătă seara, glasul al VI-lea, Cântarea a 9-a, Irmosul)

Iubiții noștri fii duhovnicești,

ne-a învrednicit Preabunul Dumnezeu să ajungem la binecuvântatul praznic al Nașterii Domnului cu pace, cu sănătate și cu bucurie, aducându-I mulțumire pentru darurile Sale cele bogate revărsate asupra noastră. Crăciunul este praznicul bucuriei, este sărbătoarea „împlinirii celor făgăduite”. Ceea ce Patriarhii cu mare dor au așteptat, Prorocii au profețit și Drepții au dorit să vadă, astăzi s-a împlinit.

În urma căderii în păcat a strămoșilor noștri, neamul omenesc a umblat în întuneric și în umbra morții (Is. 9, 1). Poporul cel ales, având conștiința prezenței lui Dumnezeu în lume și făgăduința venirii unui Răscumpărător, striga într-un glas cu Psalmistul: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!” (Ps. 129, 1). Cei Drepți și bineplăcuți lui Dumnezeu însetau și ei pururea spre cunoașterea slavei lui Dumnezeu. „Arată-mi slava Ta!” (Ieș. 33, 18), cerea Moise lui Dumnezeu, iar Psalmistul se ruga, zicând: „Arată fața Ta și ne vom mântui!” (Ps. 79, 4).

Prin purtarea de grijă cea milostivă a lui Dumnezeu „trecut-a umbra Legii și Darul a venit”, iar la „plinirea vremii” Dumnezeu S-a făcut om și S-a arătat oamenilor în chipul Fiului Său pentru a-i izbăvi din robia păcatului. Cel care era „mai înainte de a fi lumea” (In. 17, 5), Cel „prin Care s-au făcut veacurile” (Evrei 1, 2), Cel prin Care „au fost făcute toate cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute” (Colos. 1, 16), ni Se descoperă nouă prin Fiul Său, după cum Însuși Fiul Său mărturisește: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Fiul Cel Unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). Căci „cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9).

Și acesta este minunatul dar al Nașterii Domnului, pe care Sfânta Biserică îl preamărește neîncetat la toate Slujbele, cântând: „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă!”. Sfânta Lui Întrupare este darul iubirii nemăsurate a lui Dumnezeu față de oameni, după cum citim și în Sfintele Scripturi: „Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi, cei ce eram morți prin greșelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos” (Efes. 2, 4-5). „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său, Cel Unul-născut, L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).

Darului de iubire al lui Dumnezeu i-au răspuns credința și smerenia Fecioarei Maria. Ea este darul omenirii pentru Fiul lui Dumnezeu, Care pleacă cerurile și Se coboară pe pământ.  Sfânta Biserică dă glas acestui adevăr, arătând, printr-o cântare, cum răspunde întreaga creație Sfintei Lui Întrupări: „Ce-Ți vom aduce Ție, Hristoase? Că te-ai arătat pe pământ ca un om pentru noi. Fiecare din făpturile cele zidite de Tine mulțumire Îți aduce Ție: Îngerii cântarea, cerurile steaua, Magii  darurile, Păstorii minunea, pământul peștera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioară” [Stihira pe glasul al II-lea, de la Vecernia Nașterii Domnului].

Sfânta Scriptură ne învață că Nașterea Domnului s-a petrecut la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4). Prin „plinirea vremii” înțelegem atât pregătirea lumii pentru a o primi, pentru a-L înțelege și a-L urma pe Dumnezeul Cel întrupat, dar și desăvârșirea „vasului de aur”, Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, prin care s-a descoperit oamenilor „taina cea din veac ascunsă și de Îngeri neștiută” [troparul Născătoarei de Dumnezeu, glasul al IV-lea]. De aceea nu putem cinsti după cuviință Nașterea Domnului fără a înțelege lucrarea cea aleasă a Sfintei Sale Maici în iconomia mântuirii noastre.

Alegerea Sfintei Fecioare ca vas ales din care să Se nască Pruncul Dumnezeiesc s-a făcut din veac, odată cu hotărârea Sfintei Treimi de a răscumpăra neamul omenesc din robia păcatului prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Hotărârea Sfintei Treimi se face cunoscută primilor oameni odată cu izgonirea lor din Rai, când Dumnezeu i-a zis diavolului: „Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Fac. 3, 15). Se descoperă apoi Prorocilor de demult, care o vestesc lumii încă de pe atunci în cuvinte tainice, cinstind frumusețea duhovnicească și nașterea Maicii Domnului: „Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată” (Ps. 44, 11). Iar Profetul Isaia impresionează prin precizia viziunii sale, când spune: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emmanuil!” (Is. 7, 14).

Căpetenia Îngerilor, Arhanghelul Gavriil, trimis de Dumnezeu, îi binevestește Fecioarei Maria nașterea Fiului lui Dumnezeu prin cuvinte de înaltă cinstire, zicându-i: „Bucură-te, ceea ce este plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei!” (Lc. 1, 28), adăugând apoi: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu! Și, iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus!” (Lc. 1, 30-31). „Și a zis Maria către Înger: «Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?». Și răspunzând, Îngerul i-a zis: «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema»” (Lc. 1, 34-35).

Întreaga viață a Maicii Domnului a fost rugăciune, smerenie și sfințenie. Tot ceea ce se poate numi virtute a împodobit-o în chip desăvârșit. Salutul Îngerului, care o numește „cea plină de har”, arată faptul că era ridicată la o stare harică mai presus de fire. Tulburarea ei la auzul cuvintelor Îngerului nu vine din îndoială, ci din faptul că dorea să știe cum se va petrece aceasta. Întrebând: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?”, arată că ea era hotărâtă să nu știe de bărbat niciodată. Dar, îndată, Îngerul îi lămurește modul zămislirii minunate, zicându-i: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Sfântul Duh Se pogoară peste Fecioara Maria și Se naște Hristos. Tot Duhul Sfânt Se pogoară peste Sfinții Apostoli la Cincizecime  și se naște Biserica și tot Duhul Sfânt este Cel care Îl zămislește pe Hristos Cel Întrupat, Jertfit și Înviat în sufletul fiecărui credincios în parte. Astfel, Maica Domnului devine modelul desăvârșit de îndumnezeire al umanității, în care libertatea primitoare de har a naturii umane Îl zămislește în noi pe Hristos prin puterea Sfântului Duh.

Răspunsul plin de credință și de smerenie al Fecioarei Maria: „Iată, roaba Domnului! Fie mie după cuvântul Tău!” (Lc. 1, 38), reprezintă începutul mântuirii noastre. Prin rânduiala lui Dumnezeu, Fecioara Maria devine Maica Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea, mai aproape de noi decât oricare Sfânt, Maica Domnului devine și Maica noastră. O facem părtașă la bucuriile și necazurile noastre, îi cerem să ne însoțească în rugăciunile noastre, o rugăm să mijlocească mântuirea pentru noi înaintea Fiului său. Iată de ce în troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, Biserica i se adresează ei, zicându-i: „Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu  o ai părăsit de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viață fiind Maica Vieții și cu rugăciunile tale izbăvești din moarte sufletele noastre”.  Iar în cântările Sfintei Bisericii, Maica Domnului este împodobită cu salba celor mai alese laude. Maica Domnului este numită izbăvirea lacrimilor Evei, steaua care a arătat Soarele, stâlpul de foc care îi povățuiește pe cei din întuneric, pom cu luminoasă roadă, scară către cer, brazdă în care a crescut înmulțirea milei, cheia ușilor Raiului, Sfântă mai mare decât toți Sfinții, mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii.

Dreptmăritori creștini,

Nașterea Domnului este cel mai însemnat moment din istoria neamului omenesc, prin care Dumnezeu unește din nou cerul cu pământul. Ea s-a săvârșit după legile dumnezeiești, căci „unde vrea Dumnezeu se biruiește rânduiala firii” [Dogmatica glasului al VII-lea]. Pruncul Sfânt S-a născut din Preacurata Fecioară Maria prin pogorârea Sfântului Duh și prin puterea Celui Preaînalt, adică S-a născut din mamă fără de tată, după cum, ca Fiu al lui Dumnezeu, S-a născut mai înainte de toți vecii din Tatăl fără de mamă.

Asemenea tuturor lucrărilor dumnezeiești, Sfânta Întrupare este opera Preasfintei Treimi, deși numai Fiul este Cel care Se naște. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămurește cum se petrece această lucrare comună a Sfintei Treimi, când ne învață, zicând: „În întreg Fiul, care împlinea taina mântuirii noastre prin întrupare, Se afla întreg Tatăl după ființă, dar nu întrupându-Se, ci binevoind să Se întrupeze Fiul; și în întreg Fiul se afla Duhul Sfânt după ființă, dar nu întrupându-Se, ci conlucrând cu Fiul la întruparea Sa cea negrăită pentru noi”  [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, Ed.Humanitas, București, 2009, p. 290].

Spre deosebire de toate celelalte lucrări ale Sfintei Treimi, în Sfânta Întrupare se întâlnesc două libertăți: cea lui Dumnezeu și cea a făpturii. Dacă pentru crearea omului a fost nevoie de o singură voință, cea a lui Dumnezeu, pentru mântuirea lui este nevoie de două voințe: cea a lui Dumnezeu și cea a omului. Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață mai departe că, atunci când Eva a fost creată de Dumnezeu din coasta lui Adam, nu a fost întrebată nici el, nici ea. Dar atunci când Fiul lui Dumnezeu vine la existență ca om, Dumnezeu cere consimțământul cu totul liber al Fecioarei Maria. Iată cum ne tâlcuiește un alt Sfânt Părinte al Bisericii acest adevăr, atunci când ne spune: „Pe Adam, Dumnezeu nu l-a înștiințat dinainte, nici nu l-a convins să-i dea coasta din care trebuia să o zidească pe Eva, ci i-a răpit această parte a trupului luându-i mai înainte simțirea. Dar pe Fecioară mai întâi a învățat-o și i-a așteptat credința și abia așa a trecut la faptă. Despre crearea aceluia a comunicat cu Unul-născut spunându-I: «Să facem om!». Dar atunci când a trebuit să introducă în lume acest Minunat Sfătuitor, pe Întâiul-născut, și să-l plămădească pe al doilea Adam, ia părtaș al acestui plan al Său pe Fecioara. Și acest mare sfat, cum spune Isaia, Dumnezeu l-a rostit, iar Fecioara l-a întărit. Și opera Cuvântului a fost nu numai a Tatălui, a Puterii [Fiului] Lui și a Duhului Sfânt – Unul binevoind, Altul venind și Altul umbrind –, ci și a voinței și a credinței Fecioarei. Căci așa cum fără Ei n-ar fi fost cu putință îndeplinirea acestui plan, tot așa trecerea în fapt a acestui sfat ar fi fost imposibilă fără ca Preacurata să fi oferit voința și credința ei” [Sfântul Nicolae Cabasila, Scrieri I, Ed. Desisis, Sibiu, 2010, p. 205-206].

Consimțământul Maicii Domnului devine hotar în istorie. Mântuirea obiectivă, hotărâtă de Tatăl prin întruparea Fiului, ia început în istorie prin răspunsul simplu și liber al Fecioarei Maria: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul Tău!”, după cum mântuirea fiecăruia dintre noi va depinde de răspunsul nostru. Arătând măreția răspunsului de credință al Preacuratei, Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, învață poporul credincios prin astfel de cuvinte: „În zilele facerii lumii, când Dumnezeu a rostit cuvântul Său viu și puternic: «Să fie!», cuvântul Creatorului s-a înfăptuit în lumea făpturii. Însă în această zi fără seamăn în existența lumii, când Dumnezeiasca Maria a rostit blândul și ascultătorul «fie» (abia cutez să rostesc ce s-a făcut atunci), cuvântul făpturii coboară în lume pe Creator…Trebuia ca  smeritul ei «fie» să influențeze mărețul «să fie» al lui Dumnezeu” [Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, Predici și cuvântări alese, Ed. Doxologia, Iași, 2014, p. 113-114]. A depins de cuvântul Fecioarei ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă om. A depins de cuvântul ei, deoarece mântuirea depinde de acceptarea liberă a omului. Răspunsul: „Iată, roaba Domnului!” al Fecioarei Maria, face posibil, astfel, un „Iată-mă, Doamne!” al nostru, al fiecăruia dintre noi, înaintea lui Dumnezeu.

Iubiți fii sufletești,

cu mult dor am așteptat, fiecare dintre noi, marele praznic al Nașterii Domnului, pregătiți prin post și rugăciune, pentru a primi în casa sufletul nostru pe Pruncul Hristos în Sfânta Taină a Împărtășaniei. Încă din copilărie așteptarea noastră era plină de înfrigurare, nădăjduind că bătrânul Moș Crăciun,  cel cu plete dalbe, ne va aduce daruri multe fiecăruia. Aceasta este încă o dovadă că sărbătoarea Crăciunului a fost și rămâne o sărbătoare a darurilor, o sărbătoare în care omenirea primește Darul cel mai de preț, pe Mântuitorul lumii și al sufletelor noastre. Orice dar, însă, presupune și un răspuns din partea primitorului. Măreția darului te obligă la un răspuns pe măsură. „Ce-Ți vom aduce Ție, Hristoase?”, ne întrebăm și noi creștinii de astăzi. Fecioara Preacurată este darul omenirii pentru Hristos, însă, din această dăruire, precum am tâlcuit, înțelegem că Dumnezeu nu vrea ceva de la om, ci pe el însuși. El vrea inima noastră! El vrea credința noastră! Iar prin credință, vrea ca viața noastră să o trăim așa cum El ne-a învățat: iubind pe Dumnezeu din tot cugetul și din toată puterea noastră, iar pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Sfântul Ioan Gură de Aur ne povățuiește în acest sens, astfel: „Omul poate să vadă și fără feciorie Împărăția cerurilor. Fără milostenie, însă, acest lucru e cu neputință. Pentru că milostenia le cuprinde pe toate și este dintre cele mai necesare” [Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. al IV-lea, Milostenia, inima virtuții, Ed. Egumenița, Galați, 2013, p. 86]. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață de asemenea: „Dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtășirea cuvântului Dumnezeu și prin slujirea trupească” [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. II, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 54]. Mult folos sufletesc și mireasmă plăcută înaintea lui Dumnezeu vor avea faptele noastre, dacă vom împlini ceea ce ne poruncește Însuși Mântuitorul Hristos: „Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 3-4).

Pentru a ne împărtăși cum se cuvine de bogăție praznicului de astăzi, să luăm aminte să nu reducem taina Crăciunului doar la formele exterioare și fără fond. Întâlnirea cu Moșul, împodobirea bradului, pregătirea preparatelor culinare, vizitele la centrele comerciale și alte activități asemenea ar trebui să fie numai expresia trăirii și a bucuriei interioare. Vom fi păgubiți dacă nu vom rândui un timp de liniștire, de adunare în cele mai dinlăuntru ale ființei noastre, în care să încercăm să ne regăsim pe noi înșine, pe noi cu Dumnezeu, pe Pruncul Iisus, Care cu dor dorește să Se sălășluiască în ieslea sufletelor noastre.

Ca Ierarh al Sfintei episcopii a Alexandriei și Teleormanului vă oferim și Noi un dar, acum, de Crăciun și în toată vremea de altfel: vă purtăm pe toți, cler și credincioși, în rugăciunile Noastre, cerând sănătate și bună sporire întru toate de la Domnul Cel pentru noi Înomenit.

Vă îmbrățișăm părintește pe toți și vă dorim să petreceți Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei cu pace, iar Anul Nou 2025 să vă fie luminat și de alese bucurii încununat!

La mulți ani!

Al vostru către Domnul,
pururea rugător spre tot binele,

† Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului.