Pulsul prozei [4]

Gheorghe Crăciun, Pulsul prozei, ed. îngrij. de Carmen Mușat și Oana Crăciun; notă asupra ed. și pref. de Carmen Mușat, Ed. Polirom, Iași, 2018, 376 p.

*

„romanul este un model pe care scriitorul îl impune existenței”, p. 178; iar „multe dintre nereușitele romanului contemporan vin și dintr‑un exces de responsabilitate civică a conștiinței auctoriale”, p. 179. Pentru că autorii își cer prea multe de la ei înșiși.

Setea de autenticitate, p. 184; „literatura nu poate fi redusă…la o simplă chestiune de translimbaj, de intertextualitate, montaj și tehnică citațională, de pastișă parodică și productivitate semantică”, p. 190. Pentru că ea este mai întâi de toate o exprimare a experienței tale și a raportării tale la lume.

Literatura „caută exemple și explicații în sufletul, în conștiința și în sensibilitatea omului, în amănuntele aparent insignifiante ale vieții”, p. 193.

Admira profesionalismul scriitoricesc al Alinei Nelega[1], p. 199. „Francisc Nona nu face cazuistica răului. El explorează psihologii diverse (mătușa cicălitoare, nevasta resemnată, adolescenta naivă și disponibilă, alcoolicul, pușcăriașul recidivist, omul simplu cu idealul său mărunt de viață, dar cu puseuri justițiare), le caută un sens, le urmărește înapoi cauzele și motivele”, p. 205. „Adriana Bărbat nu scapă din vedere nici un detaliu semnificativ. Aude bine vorbirea oamenilor, cunoaște intimitățile femeilor suferinde de singurătate și inadecvare, simte psihologiile, vârstele, e cinică până la caricatural”, p. 207.

„Romanul Ștefaniei Mihalache e un discurs despre ruptură”, p. 212; îl consideră un stilist pe Alexandru Vlad, p. 213. „Brevilocvența lui Sorin Preda întreține știința convertirii momentelor vitale în schițe adiționale. Nu cred însă că o apropiere de Caragiale ar fi aici posibilă. Simțul enorm și văzul monstruos îi lipsesc autorului nostru”, p. 221.

confesiune convulsivă, p. 221; „George Cușnarencu evită indicativul”, p. 224; Adina Kenereș are „o vervă lingvistică extraordinară, o insațiabilă poftă de vorbe trase fin în propoziții savuroase, precum alunele în ciocolată”, p. 227.

destabilizarea structurilor romanului în vigoare, p. 232; „Respingerea narațiunii, neîncrederea în capacitatea sa de reflectare a vieții sunt, la Constantin Stan, efectul unei voințe de autenticitate analitică”, p. 233.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alina_Nelega.

Faptele Apostolilor, cap. 22, 23-30, cf. BYZ

23. Și strigând ei și aruncându-și veșmintele și praf aruncând întru aer [καὶ κονιορτὸν βαλλόντων εἰς τὸν ἀέρα],

24. comandantul a poruncit [ca] pe el a-l duce întru tabără [și] a zis [cu] bice a fi cercetat el [μάστιξιν ἀνετάζεσθαι αὐτόν], pentru ca să cunoască pentru care motiv strigau așa [asupra] lui.

25. Iar când l-au întins pe el [cu] curelele [Ὡς δὲ προέτεινεν αὐτὸν τοῖς ἱμᾶσιν], Pavlos a zis către centurionul cel care a stat [stătea lângă el]: „Dacă om romeos [ῥωμαῖος[1]]/ roman și necondamnat [ἀκατάκριτον] vă este îngăduit vouă a-l biciui?”.

26. Și a auzit centurionul [și] a mers [și] a vestit comandantului, zicându-i: „Vezi ce voiești a face [Ὅρα τί μέλλεις ποιεῖν]! Căci omul acesta romeos este [ὁ γὰρ ἄνθρωπος οὗτος ῥωμαῖός ἐστιν]”.

27. Și a venit comandantul [și] i-a zis lui: „Zi-mi mie [Λέγε μοι], dacă tu romeos ești [εἰ σὺ ῥωμαῖος εἶ]?”. Și el îi zicea [i-a zis]: „Da [Ναί]!”.

28. Și comandantul i-a răspuns: „Eu [cu] multă plată am dobândit cetățenia aceasta”. Iar Pavlos îi zicea [i-a zis]: „Iar eu am fost și născut [Ἐγὼ δὲ καὶ γεγέννημαι][2]”.

29. Atunci, numaidecât, s-au îndepărtat de el cei care voiesc [voiau] a-l cerceta pe el. Dar și comandantul a fost înspăimântat, [căci] a cunoscut că romeos este și că era el legat.

30. Iar [în] a doua zi, voind să cunoască sigur de ce este acuzat de către evrei, l-a dezlegat pe el din legături și a poruncit să vină arhiereii și tot sinedrionul lor [καὶ ὅλον τὸ συνέδριον αὐτῶν], și l-a adus jos pe Pavlos [și] a stat întru [între] ei.


[1] Forma de N. În text e forma de Ac.

[2] Ca cetățean roman.

Sermon on the commemoration of the Holy 3 Hierarchs [January 30, 2025]

My beloveds[1],

the Church of God is hierarchical from the beginning, the Bishops, the Priests and the Deacons being the Servants of the faithful people, of the Church. And every Servant of the Church is cheirotoned, is sanctified personally through prayer and the laying on of hands by the Bishops of the Church. And these, those sanctified by God through His Bishops, serve the Holy Ones for the faithful, for the entire Church of God[2].

The Hierarchs of the Church are those who lead His Church. And those who lead the Church, lead it because they teach it the will of God. And those who learn the will of God from them are their listeners, they are those guided by them to His will. And the 3 Holy Hierarchs commemorated today[3] are the Teachers of the Church par excellence, because their theologies are full of truth and holiness[4].

And Saint Vasilios the Great [Βασίλειος ὁ Μέγας], commenting on the Psalms, tells us that the truth that helps us to salvation „must be shared with our neighbor in all circumstances [of life] without guile”[5]. The truth of salvation must be given to everyone wherever we are and through any means of communication. Because this truth is what leads us to the Emperordom of God. And it must be given with joy, as a great divine gift, as long as all people are saved through it[6].

Preaching to young people, Saint Vasilios teaches us „to take from books as much as suits us and as much as is related to the truth, and to leave the rest”[7]. With other words, we must put aside the exaggerations, the mystifications and the bad teachings. For in the lives of people and in their books we must seek God’s truth and be filled with it[8].

Saint Vasilios’s deepest friend was Saint Grigorios the Theologian [Γρηγόριος ὁ Θεολόγος]. In Sermon 43, from 381, Saint Grigorios speaks of his friend, about the Great Basil[9]. And it brings out his great virtue: the godliness[10]. And whoever has godliness towards God, he always wants to do God’s will and fill himself with God’s theology. Because the godliness is our full reporting at God. It’s what we feel standing before Him and serving Him[11].

Both friends wrote theology for the good of the Church, interpreting the Divine Scripture for all of us. For they received their theology from their intimity with God and from their deep understanding of the life of the Church and of Divine Scripture. Therefore, the theology of the Church is understood in our relationship with God and in the daily life of the Church. For the theology is not a speculative philosophy, but a deifying daily experience[12].

The 3rd Holy Hierarch, Saint Ioannis Hrisostomos [Ἰωάννης ὁ Χρυσόστομος], is the voice of preaching. He interpreted the Divine Scripture in his sermons systematically, taking book by book. To show us all the endless wealth of the Divine Scriptures. I.e. not to read them only literally, because their divine depth is a bottomless abyss[13].

Beginning to interpret the Gospel of Matteos, Saint Ioannis tells us: „We should not have needed the help of the Holy Scriptures, but should have had such a pure life that the grace of the Ghost would have taken the place of the Scriptures in our souls. And just as the Holy Scriptures are written with ink, so too should our hearts be written with the Holy Ghost”[14]. From where we understand that our relationship with God and our being filled with His glory come first in our life[15].

For, first of all, we must always cleanse ourselves of our sins, always be filled with His glory and continually advance in the life of holiness, in the life with God. And His knowledge is lived in this continuous path of our purity, enlightenment and sanctification. Therefore, His knowledge is integral, it is one that we live with our entire person, and it is His revelation in our life[16].

The right hand of Saint Ioannis Hrisostomos is at the Filotheu [Φιλοθέου] Monastery[17]. It is the hand with which he wrote the theology of salvation for us. And the theology, after you live it, you also write it for the benefit of all, toiling day and night in a row. And this holy toil, to write the truth of salvation, is what makes the man of God ascetic, and enlightens us in our life with God. Because we need the Teachers of the right faith, the Teachers from God, to live divinely on earth[18].

The ideology of postmodernity, however, denies the fundamental importance of the School, denies the absolute importance of the Professor in the student’s life, denies the capital importance of systematic education, talking about a relaxed School, without too much involvement of the Professor in the students’ lives, without too much learning. The ideology of our days speaks of plural truths, of the truth of each, of no truth valid for all. While the Church of God teaches us that we must all share God’s truth, what He has revealed to us and is revealing to us in the life of the Church[19].

Denying the School means denying the truth. And the truth is found and taught by the Professor, it is the treasure of humanity given to the students, who, in turn, must carry it forward through their scientific specialization. But, if in the School the importance of truth is denied, the Church of God teaches in its theology the uniqueness of truth and its absolute importance in our salvation. The dogmas and teachings of the Church teach us one single divine and saving truth. Therefore, it is the teaching of the Church that treasures the saving truth of the world[20].

And when we say that we read the Holy Fathers, we say that we read their books to find out the one and saving truth of the Church. The personal nuances of the Saints are normal, but they speak of one triune God and the transfiguring experience they have with Him. The patristic theology, i.e. that of the Holy Fathers, has many personal nuances, but they speak in unison about the same God and the same Church and the same salvation through His eternal glory. And their unique plea for two millennia shows us that the one truth of God saved everyone, because they all lived in the Church[21].

Those who deny School also deny the importance of Family. Every man is born into a family and not born by the street or the society. The child is born into the family and is raised by the family until the age when the family sends him to be educated at School. But, in the first year of life, he is baptized and becomes a member of the Church! He becomes a son of God by grace. And until he gets to School, the child is educated by the family and the Church. So that he has a secure, clear foundation when he goes to School and has to deal with all kinds of opinions[22].

And the responsible parents are the parents who teach their children God’s truth. God’s truth is the foundation of a child’s life, while the stories, the novels, the poems, the cartoons, and the movies are general culture and they are beneficial to us to the extent that they testify to God’s truth. And if the child learns God’s truth from his parents, then that is the foundation of his life, and the rest comes as human experience throughout the ages[23].

And the 3 Holy Hierarchs commemorated today, my beloveds, thought of things this way: the theology of the Church is the truth of man, while all the science of the world represents people’s efforts to understand the world. And they confessed God’s truth as eternal and saving truth, while they considered the science of the world as imperfect, as incomplete. And God’s truth is what we absolutely need, because it saves us. Therefore, God’s truth cannot be mixed with lies of all kinds[24].

We can read pagan and heretical theology, we can read any book we want, but we must not mix lies and heresies with the truth of God. We can have encyclopedic culture in the online world, we can meet different people of different faiths, but the truth of the Church is our life and our daily experience. Because our relationship with God is the relationship of every moment with Him, we relate to Him in every aspect of our intimate and social life[25].

Therefore, our role in the world is to be people of personal syntheses, to give everyone what we have fundamentally understood in our life with God and with people. From the abundance of life, we make the little that is essential. And this little essential of our life we give to those after us. So that our experience may be useful to them, as it has been to us. Amin[26]!


[1] Started at 13. 05, in day of tuesday, on 21 january 2025. Sun, 5 degrees, wind of 13 km/h.

[2] Iubiții mei, Biserica lui Dumnezeu este ierarhică dintru început, Episcopii, Preoții și Diaconii fiind Slujitorii poporului celui credincios, ai Bisericii. Și fiecare Slujitor al Bisericii e hirotonit, e sfințit în mod personal prin rugăciune și prin punerea mâinilor de către Episcopii Bisericii. Și aceștia, cei sfințiți de Dumnezeu prin Episcopii Lui, slujesc Cele Sfinte pentru cei credincioși, pentru întreaga Biserică a lui Dumnezeu.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1948/sxsaintinfo.aspx.

[4] Ierarhii Bisericii sunt cei care conduc Biserica Lui. Și cei care conduc Biserica, o conduc pentru că o învață voia lui Dumnezeu. Și cei care învață de la ei voia lui Dumnezeu sunt ascultătorii lor, sunt cei călăuziți de ei la voia Lui. Iar cei 3 Sfinți Ierarhi astăzi pomeniți sunt prin excelență Învățătorii Bisericii, pentru că teologiile lor sunt pline de adevăr și de sfințenie.

[5] Cf. Sfântul Vasile cel Mare [Saint Basil the Great], Scrieri [Writings], Partea întâia [Part one] (Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii și Cuvântări [Homilies on the Hexaemeron. Homilies on the Psalms. Homilies and Sayings]), în col. PSB, vol. 17, trad., introd., note și indici de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1986, p. 209.

[6] Și Sfântul Vasilios cel Mare, comentând Psalmii, ne spune că adevărul care ne ajută la mântuire „trebuie împărtășit aproapelui în toate împrejurările [vieții] fără viclenie”. Adevărul mântuirii trebuie dăruit tuturor oriunde ne-am afla și pe orice cale de comunicare. Pentru că acest adevăr e cel care ne duce în Împărăția lui Dumnezeu. Și el trebuie dăruit cu bucurie, ca un mare dar dumnezeiesc, atâta timp cât prin el se mântuie toți oamenii.

[7] Cf. Sfântul Vasile cel Mare [Saint Basil the Great], Scrieri [Writings], Partea întâia [Part one], ed. cit., p. 570.

[8] Predicând tinerilor, Sfântul Vasilios ne învață „să luăm din cărți cât ni se potrivește nouă și cât se înrudește cu adevărul, iar restul să-l lăsăm”. Cu alte cuvinte, noi trebuie să lăsăm la o parte exagerările, mistificările, învățăturile rele. Căci în viețile oamenilor și în cărțile lor noi trebuie să căutăm adevărul lui Dumnezeu și de el trebuie să ne umplem.

[9] Viețile Sfinților [The Lives of the Saints], vol. 1, Teologie pentru azi [Theology for Today], București, 2018, p. 353.

[10] Idem, p. 355.

[11] Prietenul cel mai profund al Sfântului Vasilios a fost Sfântul Grigorios Teologul. În Predica a 43-a, din 381, Sfântul Grigorios vorbește despre prietenul său, despre Marele Vasilios. Și scoate în evidență marea lui virtute: evlavia. Și cine are evlavie față de Dumnezeu, acela voiește să facă mereu voia lui Dumnezeu și să se umple de teologia lui Dumnezeu. Căci evlavia este raportarea noastră deplină la Dumnezeu. E ce simțim noi stând în fața Lui și slujindu-I Lui.

[12] Ambii prieteni au scris teologie pentru binele Bisericii, tâlcuind Dumnezeiasca Scriptură pentru noi toți. Căci teologia lor au primit-o din intimitatea lor cu Dumnezeu și din înțelegerea profundă a vieții Bisericii și a Dumnezeieștii Scripturi. De aceea, teologia Bisericii se înțelege în relația noastră cu Dumnezeu și în viața zilnică a Bisericii. Căci teologia nu este o filosofie speculativă, ci o experiență cotidiană îndumnezeitoare.

[13] Al 3-lea Sfânt Ierarh, Sfântul Ioannis Hrisostomos, e glasul predicării. El a tâlcuit Dumnezeiasca Scriptură în predicile sale în mod sistematic, luând carte cu carte. Pentru ca să ne arate tuturor bogăția nesfârșită a Dumnezeieștilor Scripturi. Adică să nu le citim numai sub aspect literal, pentru că adâncul lor dumnezeiesc e un abis fără fund.

[14] Sfântul Ioan Gură de Aur [Saint John Chrysostom], Scrieri [Writings], Partea a III-a [Part III] (Omilii la Matei [Homilies on Matthew]), în col. PSB, vol. 23, trad., introd., indici și note de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, București,1994, p. 15.

[15] Începând să tâlcuiască Evanghelia după Matteos, Sfântul Ioannis ne spune: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viață atât de curată încât harul Duhului să fi ținut locul Scripturilor în sufletele noastre. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot așa ar fi trebuit ca și inimile noastre să fie scrise cu Duhul Cel Sfânt”. De unde înțelegem că relația cu Dumnezeu și umplerea noastră de slava Lui sunt pe primul loc în viața noastră.

[16] Căci, mai întâi de toate, noi trebuie să ne curățim mereu de păcatele noastre, să ne umplem mereu de slava Lui și să înaintăm continuu în viața de sfințenie, în viața cu Dumnezeu. Iar cunoașterea Lui se trăiește în acest continuu drum al curății, al luminării și al sfințirii noastre. De aceea, cunoașterea Lui este una integrală, e una pe care o trăim cu întreaga noastră persoană și e revelarea Lui în viața noastră.

[17] Cf. https://doxologia.ro/mana-dreapta-sfantului-ioan-gura-de-aur și https://el.wikipedia.org/wiki/Μονή_Φιλοθέου.

[18] Mâna dreaptă a Sfântului Ioannis Hrisostomos este la Mănăstirea Filoteu. E mâna cu care a scris pentru noi teologia mântuirii. Și teologia, după ce o trăiești, o și scrii spre folosul tuturor, ostenindu-te zile și nopți la rând. Și osteneala aceasta sfântă, pentru a scrie adevărul mântuirii, e cea care îl ascetizează pe omul lui Dumnezeu, iar pe noi ne luminează în viața noastră cu Dumnezeu. Pentru că avem nevoie de Învățătorii dreptei credințe, de Învățătorii de la Dumnezeu, pentru a trăi dumnezeiește pe pământ.

[19] Ideologia postmodernității, însă, neagă importanța fundamentală a Școlii, neagă importanța absolută a Profesorului în viața elevului, neagă importanța capitală a învățământului sistematic, vorbind despre o Școală lejeră, fără implicarea prea mult a Profesorului în viața elevilor, fără prea multă învățare. Ideologia zilelor noastre vorbește despre adevăruri plurale, despre adevărul fiecăruia, despre niciun adevăr valabil pentru toți. Pe când Biserica lui Dumnezeu ne învață că trebuie să ne împărtășim cu toții de adevărul lui Dumnezeu, de ceea ce El ne-a revelat și ne revelează nouă în viața Bisericii.

[20] Negarea Școlii înseamnă negarea adevărului. Iar adevărul e aflat și predat de Profesor, e tezaurul umanității dăruit elevilor, care, la rândul lor, trebuie să îl ducă mai departe prin specializarea lor științifică. Însă, dacă în Școală se neagă importanța adevărului, Biserica lui Dumnezeu învață în teologia sa unicitatea adevărului și importanța lui absolută în mântuirea noastră. Dogmele și învățăturile Bisericii ne învață un singur adevăr dumnezeiesc și mântuitor. De aceea, învățătura Bisericii este cea care tezaurizează adevărul mântuitor al lumii.

[21] Și când noi spunem că îi citim pe Sfinții Părinți, spunem că citim cărțile lor pentru a afla adevărul cel unul și mântuitor al Bisericii. Nuanțele personale ale Sfinților sunt normale, dar ei vorbesc despre un singur Dumnezeu treimic și despre experiența transfiguratoare pe care o au împreună cu El. Teologia patristică, adică a Sfinților Părinți, are multe nuanțe personale, dar ei vorbesc la unison despre același Dumnezeu și despre aceeași Biserică și despre aceeași mântuire prin slava Lui cea veșnică. Și pledoaria lor unică de două milenii ne arată că adevărul cel unul al lui Dumnezeu i-a mântuit pe toți, pentru că ei au trăit cu toții în Biserică.

[22] Cei care neagă Școala, neaga și importanța Familiei. Fiecare om se naște într-o familie și nu îl naște strada sau societatea. Copilul se naște în familie și e crescut de familie până la vârsta când e trimis de familie să fie educat la Școală. Dar, în primul an de viață, el e botezat și devine membru al Bisericii! Devine fiul lui Dumnezeu prin har. Și până ajunge la Școală, copilul e educat de familie și de Biserică. Pentru ca el să aibă fundament sigur, clar, atunci când merge la Școală și are de-a face cu opinii de tot felul.

[23] Iar părinții responsabili sunt părinții care îi învață pe copiii lor adevărul lui Dumnezeu. Adevărul lui Dumnezeu e fundamentul vieții copilului, pe când poveștile, romanele, poeziile, desenele animate, filmele sunt cultură generală și ele sunt benefice pentru noi în măsură în care mărturisesc adevărul lui Dumnezeu. Și dacă copilul învață de la părinții lui adevărul lui Dumnezeu, atunci acela e fundamentul vieții lui, iar celelalte vin ca experiența umană de-a lungul veacurilor.

[24] Iar cei 3 Sfinți Ierarhi astăzi pomeniți, iubiții mei, așa au gândit lucrurile: teologia Bisericii e adevărul omului, pe când toată știința lumii reprezintă eforturile oamenilor de a înțelege lumea. Și ei au mărturisit adevărul lui Dumnezeu ca adevăr veșnic și mântuitor, pe când știința lumii au socotit-o ca imperfectă, ca nedeplină. Și adevărul lui Dumnezeu e cel de care avem absolută nevoie, pentru că el ne mântuie. De aceea, adevărul lui Dumnezeu nu poate fi amestecat cu minciuni de tot felul.

[25] Noi putem citi teologie păgână și eretică, putem citi orice carte dorim, dar nu trebuie să amestecăm minciunile și ereziile cu adevărul lui Dumnezeu. Putem avea cultură enciclopedică în lumea onlineului, putem cunoaște diverși oameni de diverse credințe, dar adevărul Bisericii e viața noastră și experiența noastră zilnică. Căci relația noastră cu Dumnezeu e relația de fiecare clipă cu El, noi raportându-ne la El în fiecare aspect al vieții noastre intime și sociale.

[26] De aceea, rolul nostru în lume e de a fi oameni ai sintezelor personale, de a dărui tuturor din ceea ce am înțeles fundamental în viața noastră cu Dumnezeu și cu oamenii. Din multul vieții, noi facem puținul esențial. Și acest puțin esențial al vieții noastre îl dăruim celor de după noi. Pentru ca experiența noastră să fie folositoare acelora, după cum ne-a fost și nouă. Amin!

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal [12]

Ion D.[ esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.

*

„aplauzele politice pot naște și marii tirani”, p. 304; degradarea răbdării, p. 304. „Memoria șterge cu șmirghel orele, zilele, anii în care am trăit în teamă, cu frică, spre groază”, p. 305. Uităm perioadele în care ne-a fost rău.

radiațiile fricii personale se împânzesc în timp, p. 305; frica din vise, p. 306; „civilizația noastră e o formă de orbire în etape”, p. 306; trăirea fără speranță, p. 306.

Autorul greșește când afirmă că „speranța e o erezie evreiască, prost tradusă în creștinism”, p. 307, pentru că speranța sau nădejdea e o virtute teologică, un mod de a fi care se bazează pe făgăduința lui Dumnezeu cu noi.

Sîrbu consideră că Domnul a fost „primul deținut politic din istorie”, p. 307. „Dar [pe noi, pe români], latini fiind, într‑o baltă slavonă, ne doare în cot de viitor. Știm că mâine nu e decât un azi cârpit sau ciopârțit”, p. 308.

„uriașele maree de indiferență, pasivitate, letargie (prin lene, chiul, minciuni și mică hoție) au fost cele care au dus la descurajarea imperiilor ocupante”, p. 308; „oblomovism politic”, p. 308 = stagnare[1] politică.

„Sărăcia e urmarea supunerii și [a] sclavajului. Ea e ca ceața. Nu poate fi nici bătută și nici combătută. Puterea e neputincioasă, fiindcă e atotputernică”, p. 309.

oamenii de partid care nu se căiesc pentru ce au făcut, p. 310; autorul greșea când spunea că apreciază mai multe ereziile decât dogmele creștine, p. 311, afirmând: „Creștinismul meu e primitiv, păgân și eretic – dar liberator și antidogmatic (antistatal)”. Pentru că nu te eliberează minciunile, ci numai viața trăită în adevărul lui Dumnezeu.

Suntem sceptici față de minuni, dar sărbătorim prostiile, p. 311; „morala banului și mafia corupției”, p. 311; cine ne scrie dosarul, p. 314; „suferința este materia primă a istoriei”, p. 315; „când îmi simt apropiindu‑se infarctul, îmi trece și foamea și nici frigul nu-l mai simt”, p. 315.

Deprofesionalizarea de la sfârșitul vieții, p. 315; „sunt …un simplu verb ce se visează idee”, p. 316; „un boicot tacit al istoriei există și funcționează eficace și continuu”, p. 316; Statul e dușmanul numărul unu al Statului, p. 317. Nu numai în dictatură, ci și în democrație. Pentru că Statul își strică de unul singur încrederea în el.

Sunt de acord cu totul cu el, atunci când spune că „ar fi trebuit să fim lăsați să creștem organic, dinlăuntrul nostru”, p. 318, pentru că nouă nu ni se potrivește un model de civilizație străin, p. 318. Și modelul nostru de civilizație ar fi fost satul românesc, p. 318.

„Când adevărul nu poate fi rostit, el se travestește”, p. 319, și tot se spune; de 40 de ani caut un posedat, p. 320; punerea între ghilimele, p. 322; cauzele sinuciderilor, p. 325; nu ne mai dor lucrurile groaznice, p. 327; „suchness mi se pare a fi opusul lui otherness”, p. 328. „suchness: acestitate, astfelitate”, p. 328.

Autorul a inventat cuvântul rienologie de la fr. rien = nimic și înseamnă nimicologie, p. 329, n. 2. „Creierul funcționează holografic, fiecare neuron știind totul despre tot”, p. 332.

culturicidul, p. 332; a intuit bine încă de atunci: „Se poate trăi fără cultură, presă, umanism. Fără reviste, literatură, arte, spectacole. Fără religie, fără ideologie, fără politică chiar. Fără niciun dumnezeu, în afară de…”, p. 333, individualismul feroce.


[1] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/oblomovism/definitii.

Faptele Apostolilor, cap. 22, 1-22, cf. BYZ

1. „Bărbați frați și părinților, ascultați acum a mea apologie [μου τῆς ἀπολογίας] către voi!”.

2. Și au auzit că [în] limba evreiască le grăia lor [și de aceea și] mai mult au arătat tăcere [μᾶλλον παρέσχον ἡσυχίαν]. Și zice:

3. „Eu sunt bărbat iudeos [ἰουδαῖος]/ iudeu, născut în Tarsosul[1] Ciliciei [γεγεννημένος ἐν Ταρσῷ τῆς Κιλικίας] și crescut în cetatea aceasta lângă picioarele lui Gamaliil [ἀνατεθραμμένος δὲ ἐν τῇ πόλει ταύτῃ παρὰ τοὺς πόδας Γαμαλιήλ], învățat după acrivie legea părintească [πεπαιδευμένος κατὰ ἀκρίβειαν τοῦ πατρῴου νόμου], râvnitor fiindu-I lui Dumnezeu [ζηλωτὴς ὑπάρχων τοῦ Θεοῦ], precum voi toți sunteți astăzi;

4. care această cale[2] am prigonit până la moarte, legând și dând spre temnițe și bărbați, [cât] și femei.

5. Precum și arhiereul îmi mărturisește mie și toată bătrânimea; de la care și epistole [ἐπιστολὰς] am primit către frați, [și] spre Damascos[3] mergeam, [gândind că] voi duce de acolo, întru Ierusalim, pe cei fiind legați, pentru ca să fie pedepsiți.

6. Și mi-a fost mie, mergând și apropiindu-mă Damascosului, pe la amiază [περὶ μεσημβρίαν], deodată, din cer, să strălucească lumină destulă în jurul meu [περιαστράψαι φῶς ἱκανὸν περὶ ἐμέ].

7. Și am căzut la pământ și am auzit glas, zicându-mi mie: «Saul [Σαούλ], Saul [Σαούλ], de ce Mă prigonești [τί Με διώκεις]?».

8. Iar eu I-am răspuns: «Cine ești [Τίς εἶ], Doamne [Κύριε]?». Și a zis către mine: «Eu sunt Iisus Nazoreosul [Ἐγώ εἰμι Ἰησοῦς ὁ Ναζωραῖος], pe Care tu Îl prigonești [Ὃν σὺ διώκεις]!».

9. Iar cei fiind împreună cu mine au văzut lumina și au fost înfricoșați, dar glasul care îmi grăiește [grăia] mie nu l-au auzit.

10. Și am zis: «Ce am să fac [Τί ποιήσω], Doamne [Κύριε]?». Iar Domnul a zis către mine: «Cel care te-ai ridicat [Ridicându-te] [Ἀναστὰς], mergi întru Damascos [πορεύου εἰς Δαμασκόν]! Și acolo ți se va fi grăind ție despre toate care ți-au fost rânduite ție să le faci [κἀκεῖ σοι λαληθήσεται περὶ πάντων ὧν τέτακταί σοι ποιῆσαι]».

11. Și cum nu vedeam de slava luminii aceleia [Ὡς δὲ οὐκ ἐνέβλεπον ἀπὸ τῆς δόξης τοῦ φωτὸς ἐκείνου], dus de mână de cei fiind împreună cu mine, am ajuns la Damascos.

12. Iar un anume Ananias [Ἀνανίας], bărbat evlavios după lege [ἀνὴρ εὐσεβὴς κατὰ τὸν νόμον], mărturisit de către toți iudeii care locuiesc [acolo],

13. a venit către mine și a stat lângă [mine și] mi-a zis mie: «Frate Saul [Σαοὺλ ἀδελφέ], privește [ἀνάβλεψον]!». Și eu, [în] ceasul acela, am privit spre el.

14. Iar el a zis: «Dumnezeul părinților noștri mai înainte te-a rânduit pe tine [ca] să cunoști voia Sa [Ὁ Θεὸς τῶν πατέρων ἡμῶν προεχειρίσατό σε γνῶναι τὸ θέλημα Αὐτοῦ] și să-L vezi pe Cel Drept [καὶ ἰδεῖν τὸν Δίκαιον] și să auzi glas din gura Sa [καὶ ἀκοῦσαι φωνὴν ἐκ τοῦ στόματος Αὐτοῦ].

15. Că[ci] vei fi martorul Său către toți oamenii [Ὅτι ἔσῃ μάρτυς Αὐτῷ πρὸς πάντας ἀνθρώπους], [despre lucrurile] pe care le-ai văzut și le-ai auzit [ὧν ἑώρακας καὶ ἤκουσας].

16. Și acum de ce întârzii? Cel care te-ai ridicat [Ridicându-te], botează-te și spală-ți păcatele tale [βάπτισαι καὶ ἀπόλουσαι τὰς ἁμαρτίας σου], cel care ai chemat numele Domnului [ἐπικαλεσάμενος τὸ ὄνομα τοῦ Κυρίου]!».

17. Și mi-a fost mie [că] m-am întors întru Ierusalim și rugându-mă eu în[tru] templu, să fiu eu în[tru] extaz [γενέσθαι με ἐν ἐκστάσει],

18. și să-L văd pe El, zicându-mi mie: «Grăbește-te și ieși în grabă din Ierusalim! Pentru că nu vor primi mărturia ta despre Mine [διότι οὐ παραδέξονταί σου τὴν μαρτυρίαν περὶ Ἐμοῦ]».

19. Și eu am zis: «Doamne, ei cunosc că eu eram întemnițând și bătând prin sinagogi pe cei care cred în Tine

20. și când era vărsat sângele lui Stefanos, al Mucenicului Tău, eram și [eu] însumi de față și încuviințând [la] omorârea sa, păzind veșmintele celor care îl omoară [omorau] pe el».

21. Și a zis către mine: «Mergi [Πορεύου], că[ci] Eu spre neamuri [ὅτι Ἐγὼ εἰς ἔθνη], departe [μακρὰν], te voi trimite pe tine [ἐξαποστελῶ σε]!»”.

22. Și îl ascultau [l-au ascultat] pe el până la acest cuvânt și și-au ridicat glasul lor, zicând: „Ridică-l de pe pământ[4] pe unul ca acesta [Αἶρε ἀπὸ τῆς γῆς τὸν τοιοῦτον]! Căci nu se cuvine a trăi el [οὐ γὰρ καθῆκεν αὐτὸν ζῇν]”.


[1] De la forma de N. Ταρσός. În text e forma de D.

[2] Calea Bisericii, Biserica, pe cei credincioși.

[3] Forma de N. Δαμασκός. În text e forma de Ac.

[4] Omoară-l, pentru ca să nu mai existe pe pământ!

Dincolo de nisipuri [5]

Fănuș Neagu, Dincolo de nisipuri. Povestiri, Ed. Semne, București, 2002, 388 p.

*

A 10-a povestire: Puntea, p. 86. Achim visează că i s-a fărâmat secerătoarea în timpul secerișului, p. 86. După care prinse un iepure de câmp și îl băgă în buzunarul de la pantaloni, p. 86. Mișu Poză, p. 87. Iar, în noaptea cu lună, „în câmpie mirosea a maghiran”, p. 87. Uscau peștele pe sfoară, p. 86. Călărețul îi dă lui Achim „o sticlă cu țuică, învelită într-o petică de sac”, p. 87. Motivul? Pentru că nevasta lui născuse un băiat, p. 87.

Dar problema primă a lui Achim, după aflarea veștii prea bucuroase, e aceasta: că el nu știe cum „se joacă un tată cu copilul lui”, p. 87. Și aceasta, pentru că el fusese abandonat de părinții lui într-o râpă, pe malul unui râu, având „fața sluțită, ca arsă de var”, p. 87-88.

Mișu Poză este șef de brigadă și are doi copii, p. 88. Achim vrea să se culce senin și să viseze dropii, p. 89.

„Bagă-l într-o fabrică de pumni!”, p. 89, = Ia-l la bătaie! „Gogu, când rotește odată pumnul, face dâră în oase”, p. 89. Îl rănește pe cel pe care îl lovește.

Cum sunt stelele de pe cer: „parcă-s niște dumicați de mămăligă, buni să-i amesteci în lapte”, p. 89. Punea azotat în apă ca să răcească sticlele de vin, p. 90. Pasalac scoate mieii la păscut, p. 90. Hiperbolizarea puterii tată- lui: el e atât de puternic încât îl ia de un picior și îl azvârle în lună, p. 90. Dar în timp ce gâdila între urechi un miel, lui Achim i s-a părut că vede „în ochii lui o scânteie de râs”, ai mielului, și i-a pierit frica de a nu fi un tată bun, p. 90-91.

A 11-a povestire: O sută de nopți, p. 91. Șalupa era vopsită în verde și alb, p. 91; procurorul Radu Sterian era „slab, osos, blond, cu ochii albaștri, decolorați”, p. 91; noițe, p. 91, = pete mici albe care apar pe unghiile degetelor de la mâini[1]; Maja, p. 91, nume de femeie.

„din asfințit cobora o ceață albăstrie”, p. 92; catargele unor vase de comerț erau ca „niște cai ce-și întind gâtul a goană”, p. 92, a galop. Colacii de salvare erau „ca niște covrigi înfășurați în hârtie poleită”, p. 92. Lupte între câini și între cocoși, p. 92; o cheamă Maja Hermeziu și e femeie măritată, dar el e îndrăgostit de ea, p. 93; iar procurorul are 26 de ani, p. 93; George Mirosolav era poreclit Consulul, p. 95.

Maja e „frumoasă, zveltă, cu oase prelungi, subțiri, cu părul vioriu, ondulat natural, cu nasul ușor coroiat și cu ochii albaștri întunecați, amintind de culoarea stranie a zăpezilor peste care se așternuse amurgul”, p. 96.

Barul Porumbelul de aur, p. 96; lustragiul Iova spuse: „o rimă prețuiește cât un pahar de Murfatlar, p. 96; și tot el vorbește despre moartea lui în următorii termeni: „Iova va pleca într-o toamnă de-a bușilea, ca Popa Metru la Mormântul Domnului”, p. 96. Pe Popa Metru l-am găsit mai întâi la Barbu, în romanul Groapa[2].

„Maja ciocni ismenit”, p. 98, izmenit. Ciocni paharul în mod afectuos, răsfățat[3]. Maja este ingineră și „ronțăie mereu caramele cu lapte, ține caiet de însemnări zilnice și iubește rochiile de culoarea roșu-pompeian[4]”, p. 98. Iar acest roșu, numit și roșu venețian[5], este „o nuanță mai închisă de roșu, derivat din oxid feric aproape pur (Fe2O3) de tip hematit”[6]. Un roșu intens, tare, pe care îl folosim și noi la veșmintele bisericești.

Mov-cardinal[7], p. 98; „pușlama balcanică”, p. 98; alta de la Iova falitul: „La Bosfor, stimate tovarășe procuror, luna e galbenă-galbenă, ca zăpada urinată de-un bețiv”, p. 98. Poiana Narciselor, p. 99; E în Dumbrava Vadului din jud. Brașov[8].

Tot Iova: „Grinzingul[9] e perla Vienei, cum e Sinaia perla Carpaților și Buciumul[10] perla Iașilor”, p. 100. Iar Iova, la plecare, „avea fața galbenă și zbârcită ca o felie de lut lăsată în soare”, p. 100. Majei îi plac azaleele, p. 103[11]. Fogoroș, nume de bărbat, p. 106. „Altul, în locul lui, ar fi îngroșat buzunarele popilor [ar fi murit și s-ar fi plătit pentru el Slujba de Înmormântare n.n.], [dar] el n-a avut nimic, a mai trăit zece ani”, p. 106.

„Moartea, chiar când seceră departe de inima noastră, ne prăvale în suflet tristețe, compătimire și o umbră de spaimă”, p. 107.


[1] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/noiță/definitii.

[2] Idem: https://bercenidepoveste.ro/groapa-lui-eugen-barbu-romanul-care-te-arunca-in-mijlocul-mahalalei-bucurestene/.

[3] Idem: https://dexonline.ro/intrare/izmenit/247688/definitii.

[4] Idem: https://dexonline.ro/definitie/pompeian. [5] Ibidem.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Roșu_venețian.

[7] A se vedea: https://www.breslo.ro/item/mov-cardinal-1094733.

[8] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Poienile_cu_narcise_din_Dumbrava_Vadului.

[9] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Grinzing.

[10] Idem: https://interimobiliare.ro/blog/bucium-romantic-boem-si-cu-o-priveliste-minunata.

[11] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Azalee.

Sermon on the 32nd Sunday after Pentecost [2025]

My beloveds[1],

the greed of money, of wealth, of pleasures is a symptom of unlove. And because you don’t have friends, because you don’t have people who love you, you think you need things to love yourself with. Only that the things can’t love you! The things surround you, they are silent around you, they eat up your space, but they cannot be your friends. And this, because God created us for loving relationships with people and not with the things[2].

The animals are increasingly present in our homes, the fishes, the birds, the flowers, the shrubs…The television, the computer and the telephone are also in our homes. But no object, no animal, no flower can hold the place of our children! And anyone who tries to replace the man with anyone else becomes even more lonely. Because the man cannot be replaced by anything or anyone[3].

When your parents die, they cannot be replaced by others. When your wife dies, she cannot be replaced by another. Because those others are not your parents, and a second wife is not your first wife, but another wife. Your friends are your friends and they cannot be exchanged for others overnight. Because no one can change anyone. Nobody can be replaced by nobody. Because with each of them we have a unique and unrepeatable relationship[4].

But our greatest relationship is with God Himself. If we want to replace our relationship with Him with any other, our life turns into a great disaster. Because no one can replace God in our heart. And many make excesses, excesses of all kinds, precisely because they don’t feel fulfilled. And they aren’t fulfilled because they don’t have their great relationship with God from which all beautiful and fulfilling relationships with people are born[5].

When you are a publican, you want to take from others, from other people’s goods, considering that this is good for you. But no, it’s not like that! For what is not yours does not fulfill you. Saint Zacheos [Ζακχαῖος] realized this after his conversion: that what he snatched from others [Lc. 19, 8, BYZ], what he took unjustly, that is not his wealth. For your wealth is your work. And your work is the only thing that fulfills you[6].

You play at lottery, you win easily, you can do a lot of things with that money, but you know it’s not yours. You receive an inheritance, you know it’s not your money, you enjoy them, you do a lot of things with them, but you haven’t sweated for them. And if you haven’t sweated for them, you don’t feel them yours. And that’s how it is! Because your money is your work[7].

And the role of work is not to enrich yourself, but to fulfill yourself internally. And even if you get very rich from your work, the work is not meant to externalize you, but to internalize you. Because the role of your work is to make you grow in self-fulfillment. But what does self-fulfillment mean? It means your inner wealth, your joy for what you do, the wisdom you gain from what you do[8].

At the end of our lives, we are what we have done all our life. We are the sum of our work. All our ghostual, intellectual, and physical efforts are within ourselves. A ghostual man has the wealth of the world within himself, all the experience of the world, but, first of all, he has the experience of holiness. He has the divine experience that has sanctified him. And he goes to the Lord as a fulfilled man, because he has everything he wanted in life[9].

But if you’ve been jealous of good people your whole life, without becoming a good person yourself, what will you leave with? You’ll leave unfulfilled! Because you didn’t experience what you liked about good people. If you loved the good and did not do it, you do not have it in you. If you liked the beautiful and did not live beautifully, you are not beautiful. Because the beauty is an ontological experience and not a whitewashing[10].

I write and edit book after book and some people think Iʼm wasting the time. But no, it’s not like that! Every book means greater self-fulfillment. Each day means more and not less in knowing oneself and of the world. Every prayer is a greater good, every day of fasting is a greater good, every communion with the Lord is a great self-fulfillment. And when the good rests you, when you see how much the good is even better, then you stop listening to people’s words, but you enjoy God’s good from yourself. Because His good is our fulfillment[11].

And when Saint Zacheos promised mercy and correction of his evils, then salvation was brought about in him and his house [Lc. 19, 9, BYZ]. For the salvation means being constantly filled of God’s good. You break, you move away from God, you lose yourself in sin, because you start doing evils. But the good of God is that brings us back, that fulfills us. And this divine good is our ghostual life, it is the life that fulfills us[12].

Therefore, my beloveds, only real love with God and with people fulfills us. We may like an animal, a painting, a book, but love means giving and receiving. If we are not answered on measure, it is not love, but narcissism. For you talk to the dog, but it does not talk to you. You talk to the tree, but it does not answer you. But when you love and are loved, then you receive what fulfills you: receive on measure of your love[13].

Saint Zacheos stripped himself of unlove and clothed himself with the love of God. He threw away the greed for money to fill himself with the love of people. And, loving people, he felt fulfilled, because he loved people with the eternal love of God[14].

And loving God, but loving people as well, Saint Zacheos became His Apostle, the one who taught people to love. I.e. to be fulfilled for eternity. Amin[15]!


[1] Started at 16. 16, in day of friday, on 17 january 2025. Sun, 8 degrees, wind of 13 km/h.

[2] Iubiții mei, lăcomia de bani, de avere, de plăceri e un simptom al neiubirii. Și pentru că nu ai prieteni, pentru că nu ai oameni care te iubesc, crezi că ai nevoie de lucruri cu care să te iubești pe tine însuți. Numai că lucrurile nu te pot iubi! Lucrurile te înconjură, tac în jurul tău, îți mănâncă din spațiu, dar nu îți pot fi prietene. Și aceasta, pentru că Dumnezeu ne-a creat pentru relații de iubire cu oamenii și nu cu lucrurile.

[3] Animalele sunt tot mai prezente în casele noastre, peștii, păsările, florile, arbuștii…Televizorul, computerul și telefonul sunt și ele în casele noastre. Dar niciun obiect, niciun animal, nicio floare nu poate ține locul copiilor noștri! Și cine încearcă să înlocuiască pe om cu oricine altcineva se însingurează și mai mult. Pentru că omul nu poate fi înlocuit de nimic și de nimeni.

[4] Când îți mor părinții, ei nu pot fi înlocuiți cu alții. Când îți moare soția, ea nu poate fi înlocuită cu alta. Pentru că acei alții nu sunt părinții tăi, iar o a doua soție nu e prima ta soție, ci o altă soție. Prietenii tăi sunt prietenii tăi și ei nu pot fi schimbați cu alții peste noapte. Pentru că nimeni nu poate schimba pe nimeni. Nimeni nu poate fi înlocuit cu nimeni. Căci cu fiecare dintre ei noi avem o relație unică și irepetabilă.

[5] Dar cea mai mare relație a noastră e cu Însuși Dumnezeu. Dacă dorim să înlocuim relația cu El cu oricare alta, viața noastră se transformă într-un mare dezastru. Pentru că nimeni nu-L poate înlocui pe Dumnezeu în inima noastră. Și mulți fac excese, excese de tot felul, tocmai pentru că nu se simt împliniți. Și nu sunt împliniți pentru că nu au marea lor relație cu Dumnezeu din care se nasc toate relațiile frumoase și împlinitoare cu oamenii.

[6] Când ești vameș, vrei să iei de la alții, din bunurile altora, considerând că asta e bine pentru tine. Dar nu, nu e așa! Căci ceea ce nu e al tău nu te împlinește. Sfântul Zacheos [Ζακχαῖος] și-a dat seama de acest lucru după convertirea sa: că ceea ce a smuls de la alții [Lc. 19, 8, BYZ], ceea ce a luat în mod nedrept, aceea nu e averea lui. Căci averea ta e munca ta. Și munca ta e singura care te împlinește.

[7] Joci la loterie, câștigi ușor, poți să faci multe lucruri cu acei bani, dar știi că nu sunt ai tăi. Primești o moștenire, știi că nu sunt banii tăi, te bucuri de ei, faci multe lucruri cu ei, dar nu ai transpirat pentru ei. Și dacă n-ai transpirat pentru ei, nu îi simți ai tăi. Și așa și este! Pentru că banii tăi sunt munca ta.

[8] Iar rolul muncii nu e acela de a te îmbogăți, ci de a te împlini interior. Și chiar dacă te-ai îmbogăți foarte mult din munca ta, munca nu are rolul de a te exterioriza, ci de a te interioriza. Căci rolul muncii tale e acela de a te face să crești în împlinirea de sine. Dar ce înseamnă împlinire de sine? Înseamnă bogăția ta interioară, bucuria ta pentru ceea ce faci, înțelepciunea pe care o dobândești în urma a ceea ce faci.

[9] La sfârșitul vieții, noi suntem ceea ce am făcut toată viața. Suntem suma muncii noastre. Toate eforturile noastre duhovnicești, intelectuale și trupești sunt în noi înșine. Un om duhovnicesc are bogăția lumii în el însuși, toată experiența lumii, dar, în primul rând, are experiența sfințeniei. Are experiența dumnezeiască care l-a sfințit. Și el merge la Domnul ca un om împlinit, pentru că are tot ce și-a dorit în viață.

[10] Dar dacă toată viața i-ai gelozit pe cei buni, fără ca tu să ajungi un om bun, cu ce vei pleca? Vei pleca neîmplinit! Pentru că n-ai trăit ceea ce ți-a plăcut la oamenii buni. Dacă ți-a plăcut binele și nu l-ai făcut, nu-l ai în tine. Dacă ți-a plăcut frumosul și nu ai trăit frumos, nu ești frumos. Pentru că frumusețea e o experiență ontologică și nu o spoială.

[11] Scriu și editez carte după carte și unii cred că pierd timpul. Dar nu, nu e așa! Orice carte înseamnă o mai mare împlinire de sine. Fiecare zi înseamnă mai mult și nu mai puțin în cunoașterea de sine și a lumii. Fiecare rugăciune e un mai mare bine, fiecare zi de post e un mai mare bine, fiecare împărtășire cu Domnul e o mare împlinire de sine. Și când te odihnește binele, când vezi cât de mult binele e și mai bine, atunci nu mai pleci urechea la vorbele oamenilor, ci te bucuri de binele lui Dumnezeu din tine însuți. Pentru că binele Lui e împlinirea noastră.

[12] Și când Sfântul Zacheos a făgăduit milostenie și îndreptare a relelor sale, atunci s-a făcut mântuire în el și în casa lui [Lc. 19, 9, BYZ]. Căci mântuirea înseamnă să te umpli neîncetat de binele lui Dumnezeu. Te rupi, te îndepărtezi de Dumnezeu, te pierzi în păcat, pentru că începi să faci rele. Dar binele lui Dumnezeu este cel care ne aduce înapoi, care ne împlinește. Și acest bine dumnezeiesc este viața noastră cea duhovnicească, e viața care ne împlinește.

[13] De aceea, iubiții mei, numai iubirea reală cu Dumnezeu și cu oamenii ne împlinește. Poate să ne placă un animal, un tablou, o carte, dar iubirea înseamnă a dărui și a primi. Dacă nu ni se răspunde pe măsură nu e iubire, ci narcisism. Căci tu vorbești cu câinele, dar el nu îți vorbește. Vorbești cu copacul, dar el nu îți răspunde. Dar când iubești și ești iubit, atunci primești ceea ce te împlinește: primești pe măsura iubirii tale.

[14] Sfântul Zacheos s-a dezbrăcat de neiubire și s-a îmbrăcat cu iubirea de Dumnezeu. A aruncat lăcomia de bani pentru a se umple de iubirea de oameni. Și, iubindu-i pe oameni, el s-a simțit împlinit, pentru că i-a iubit pe oameni cu iubirea cea veșnică a lui Dumnezeu.

[15] Și iubindu-L pe Dumnezeu, dar iubindu-i și pe oameni, Sfântul Zacheos a ajuns Apostolul Său, cel care i-a învățat pe oameni să iubească. Adică să fie împliniți pentru veșnicie. Amin!

1 2 3 5