Jurnalul unui jurnalist fără jurnal [11]

Ion D.[ esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.

*

Considera comedia un derivat al fabulei, p. 268; rămâne întrebarea: ce se întâmplă cu boul când vrea să devină „dumnezeu”?, p. 268; „sfârșitul acestui secol XX mi se pare plin de dezamăgiți și dezamăgiri”, p. 269; dorea un aparat care să fotografieze pierderile de umor ale oame- nilor, p. 275. Când și-au pierdut râsul, normalitatea lor, și de ce.

Îl considera pe Valentin Silvestru[1] „președintele oficial al umorului românesc”, p. 276; „veselia valahă [este o] lucidă isterie” [în comparație cu] „nenorocirile progresului” p. 276, și îi dau dreptate; soția lui vorbea despre „veselia de servici[u]”, p. 276, pe care trebuie să o exhibi la locul de muncă; „ne doare minciuna cotidiană, în timp  ce dincolo este ucis Adevărul cu metode ultraștiințifice”, p. 277.

„Omul visează ca un porc, omenirea visează ca un balaur”, p. 280; visa că va fi închis din nou, p. 280. Pentru că trăia cu frica față de oamenii Securității. „Năuc, prost, războinic, de pildă. În slavonă, năuc vine din «nauc», adică știință, prost vine de la «prostîi», care înseamnă simplu, iar «războinic», la ruși, înseamnă bandit, tâlhar…”, p. 281.

Așteptarea Domnului: „Noi, în pușcărie, pe El îl așteptam. Visam să‑L vedem intrând în celulă – tuns, bătut și în zeghe – și culcându‑Se lângă noi, pe rogojină: lăsându‑ne să plângem în poalele Lui. Cu lacrimile mamelor noastre”, p. 283.

„Sunt centrul unui Cerc a cărui suprafață e cartea mea”, p. 287; perlele siberiene, p. 288-289; credea în  mod păcătos că nu îl interesează Învierea Domnului, ci doar Înălțarea Lui, p. 293. Însă Învierea Lui face parte din Înălțarea Lui, pentru că El a înviat ca să-Și înalțe umanitatea sa în sânul Dumnezeieștii Treimi. Scopul întrupării Lui a fost acela de a-Și îndumnezei umanitatea Sa și a o ridica în Treime.

Sesizase faptul că în mintea oamenilor dumnezeiescul Bisericii e despărțit de omenescul ei, p. 293, dar asta e marea problemă a oamenilor credincioși. Căci dacă vedem Biserica doar în lumescul ei, nu ne raportăm cu evlavie la viața Bisericii. Doar dacă Biserica e pentru noi divino-umană orice gest al nostru e unul mântuitor. Dacă nu e așa, venim la Biserică din obicei, din inerție, și nu pentru că vrem să ne sfințim viața noastră.

Avea o părere proastă despre viața bizantină, p. 294. Depinde cât de mult o cunoștea. Pentru că viața bizantină e în mare parte viața Bisericii și nu orice fel de viață.

Vorbește despre „liota de lichele, pramatii, ticăloși”, p. 294, care, ajunși la bătrânețe, „și‑au compus o ediție revăzută, corectată și purificată a propriei vieți: ei au «crezut sincer», au muncit cinstit, trăgând din greu până le‑au sărit ochii”, p. 295.

„De altfel, nu mă miră acest lucru: cu timpul, «lunga durată» dizolvă diferențele de calitate dintre lichele și cinstiți, proști și deștepți, călăi și victime. Am ajuns și eu să mă uit cu simpatie și milă spre fostul și crudul meu comandant de lagăr din Salcia, vecin de bloc cu mine. Mi‑e milă de el, fiindcă mi‑este milă de mine, de mine și de țara mea”, p. 295.

Însingurarea în tăcere sau moartea vie, p. 297; „A memoriza înseamnă a nu gândi. E plin orașul nostru de savanți în negândire și de știutori în neștiință”, p. 299; „Aflu că la romani «iocus» însemna glumă. Jocul era ludus. Se spunea: Ioculatores sunt histriones. (Cei care glumesc sunt actori)”, p. 302.

„Sunt obligat – de memorie și istorie (am trăit sub șapte dictaturi succesive) – să consider paranoia mai mult decât o oarecare boală psihică: cred că ea este pedeapsa pentru păcatul trufiei și a puterii fără limite”, p. 304. E un mare adevăr!


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Valentin_Silvestru.