Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [137] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VIII. Cartea a opta a Exaimeronului
Aceasta este cartea a opta a aceluiași autor

III. 1. „Numele unuia [este] Fison – acesta înconjură tot pământul Evilat”[1].

Între toate tărâmurile cunoscute de pe pământ, nu există niciun loc numit Evilat. Așadar, din aceasta putem să dovedim, împotriva necredincioșilor, că Scriptura ne învață pe noi taine duhovnicești.

Fison se traduce: „schimbare a gurii”. Această „schimbare a dreptei Celui Preaînalt”[2] s-a produs atunci când Dumnezeu Cuvântul a schimbat gura și duhul Bisericii de la blasfemie la credință, de la defăimare la vorbirea cu Dumnezeu.

Evilat se traduce ca „fiind în durerile nașterii” și „dând naștere”. Preînchipuie în mod deosebit Biserica din neamuri. Odinioară a fost stearpă. Apoi Dumnezeu a chemat-o prin glasul Profetului: „Veselește-te, stearpa [stearpo], cea care nu naști! Izbucnește și strigă, cea care nu ai chinurile nașterii! Că mulți [sunt] copiii” Bisericii, „mai mulți decât ai celei care are bărbat”, dintre evrei[3]. Pentru că Biserica neamurilor, care odinioară a fost stearpă, „a născut șapte”, [iar] sinagoga care era „multă în copii, a slăbit”[4].

„Și precum cea care are chinurile nașterii se apropie să nască și în chinul nașterii ei a strigat, așa ne-am făcut [cu] Cel iubit” [5], Fiul lui Dumnezeu, care este numit Fison pentru că El este „gura” Tatălui și El „schimbă” firea noastră din stricăcioasă în nestricăcioasă. El înconjoară și îmbrățișează pământul Evilat care este în durerile nașterii și Îl naște pe Hristos Însuși.

2. De aceea, a adăugat această zicere despre Evilatul duhovnicesc: „acolo unde este aurul, iar aurul pământului aceluia [este] bun”[6]. Aceasta este dumnezeirea care strălucește și este slăvită în pământul Bisericii. Aurul celorlalte tărâmuri ale neamurilor – zeii și idolii lor – este desfrânare, întunecat și fără valoare/ netrebnic.

În multe locuri ale Dumnezeieștii Scripturi, dacă vei căuta, vei găsi că aurul este folosit ca preînchipuire a dumnezeirii Cuvântului. Chiar și arca pământească, de lemn, a fost acoperită pe interior și pe afară cu aur pur, ca semn al dumnezeirii Sale[7]. Asemenea, templul lui Salomon a fost umplut cu aur pur[8]. Iar vasul de aur era o prefigurare pentru noi a lui Hristos Cuvântul[9]. Și tot de aceea, probabil, magii I-au adus lui Hristos aur de la toate neamurile păgâne[10]. Ei au prăvălit chipul idolatriei în Babilon și I l-au adus pe acesta Lui[11].

Chipul lui Adam a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu[12]. Dar s-a întunecat, a fost zbârcit de patimi și a fost înjosit ca netrebnic. Prin alterarea veninoasă a șarpelui, a devenit nimic mai mult decât un rebut din opera originală a lui Dumnezeu. Apoi, tiparul dumnezeiesc, Hristos, chipul persoanei Tatălui Său, l-a transformat[13]. Hristos S-a schimbat pe Sine în acesta până la chipul robului[14]. Iar prin pecetea Botezului, l-a curățit prin foc și apă[15]. Și la sfârșit a bătut asupra lui propria Sa deviză a credinței.

Astfel încât, din nou, a devenit aurul cel bun al pământului, în conformitate cu ceea ce s-a scris despre Evilatul cel duhovnicesc, Biserica[16]. În Biserică și numai în ea este aurul care s-a arătat pur în dogme.


[1] Fac. 2, 11.

[2] Ps. 76, 11.

[3] Is. 54, 1.

[4] I Sam. 2, 5.

[5] Is. 26, 17.

[6] Fac. 2, 11-12.

[7] Cf. Ieș. 25, 10-11; Deut. 10, 1; Evr. 9, 4.

[8] Cf. I Împ. 6, 21-22 (în conformitate cu textul lui Orighenis); II Cron. 3, 5.

[9] Cf. Ieș. 16, 33; Evr. 9, 4.

[10] Cf. Mt. 2, 11.

[11] Cf. Is. 21, 9. [«Și, iată, el vine: călărețul unei perechi de cai”. Și, răspunzând, a zis: „A căzut Babilonul și toate chipurile lui și cele făcute de mână ale lui au fost zdrobite întru [de] pământ».]

[12] Cf. Fac. 1, 26-27.

[13] Cf. Evr. 1, 3.

[14] Cf. Filip. 2, 7.

[15] Cf. Ps. 65, 12 [„Ne-ai trecut prin foc și prin apă și ne-ai scos întru ușurare”].

[16] Cf. Fac. 2, 11-12.