Mărturii II. 43

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 2)

*

Sfântul Dumitru Teologul: „Societatea noastă ar trebui să evolueze adâncindu-și conținutul ei în planul spiritual. Întărind spiritul din oameni. Lucru care înseamnă depășirea egoismului, care înseamnă depășirea dezbinărilor, care înseamnă iubire între oameni, care înseamnă o înțelegere mai profundă a realității. Pentru că nu trebuie să reducem totul la cele materiale. Care descoperă bogăția la care poate ajunge omul, prin spiritul său, înaintând în Dumnezeu. Și niciodată omul nu s-ar mai mărgini la cele materiale, ci ar depăși monotonia în care trăiește acum.

Știu că tehnica a adus lucruri importante pentru om. Am depășit oarecum spațiul prin telefon, prin televiziune, prin radio, prin mijloace tehnice de mișcare. Dar acestea nu ajung! Căci pe măsură ce am depășit aceste deosebiri și distanțe spațiale, am uitat de adevărata realitate a noastră. Nu ne mai gândim la ce suntem noi, nu ne mai gândim la ce este semenul meu, nu-l mai prețuim, nu mai vedem taina lui. Ne-am închis înălțarea în infinitatea spirituală și iubitoare a lui Dumnezeu.

[Și de aceea] cred că dimensiunile cele materiale ale universului ar trebui să ne uimească prin bogăția lor, prin armonia lor, prin imposibilitatea lor de a le cuprinde. Deschizând prin aceasta științei perspective nesfârșite. Dar tocmai acestea ar trebui să ne facă să vedem că nu ne putem mărgini la acestea. Că ele nu ne fac fericiți. Oricât ne-ar mulțumi tehnica, oricât ne-ar mulțumi cele pe care ea ni le aduce, nu suntem mulțumiți cu acestea. [Căci] omul are alte dimensiuni virtuale în el. Ar trebui să fie descoperite acestea și puse în aplicare. Și să vedem chiar în ele cât de mare este Autorul lor. Cât de mare este Cel care le-a făcut pe toate.

Căci ele nu pot fi singure atâta timp cât nu ne mulțumesc. Dar ele arate cât de mare este Dumnezeu. Și ele arată tot mai evident pe Cel de Care depind toate. Știința deschide societății de astăzi posibilitatea de a descoperi dimensiunile spiritualității și ale existenței lui Dumnezeu. Pentru că nu putem rămâne la unilateralitatea aceasta [materială].

Vedem că toate sunt interdependente. Fiecare e dependent de celălalt și toate sunt dependente de Cineva care depășește toate câte există. Fizica a ajuns să vadă în atom, să vadă fotoni și electroni. Dar a mers și mai departe de acestea. A mers până într-acolo că n-a mai văzut o substanță materială, ci a văzut o energie. Dar energia aceasta trebuie să aibă și ea un Subiect și nu poate fi de la sine. Și Subiectul energiei e dincolo de ea.

Cine mânuiește această energie? Cum mă pot întreba cine mânuiește tot ceea ce fac eu? E un Eu, un Subiect, Care e dincolo de toate. Și Care le adună pe cele materiale și le face un trup. Și așa se poate ajunge chiar prin știință până la acel Subiect suprem, Care nu numai că organizează toate, ci le dă și ființă tuturor. Și El le și călăuzește și le ține într-o ordine, într-o armonie pe toate. Eu cred că asta este perspectiva societății! Pe măsură ce înaintează în știință, ea trebuie să înainteze și în adevărul unei Existențe mai presus de toate, de Care depind toate. Pentru că toate sunt dependente de El. Și El este Cel care nu e dependent de nimic. Care e prin Sine. Care e absolut, Care le are pe toate prin Sine. Pentru că are puterea de a le crea pe toate.

Și dacă vom ajunge să înțelegem lucrurile acestea vom deveni și credincioși pe măsură ce am înaintat în știință. Pentru că trebuie să unim credința cu știința, folosindu-le pe cele ale științei pentru a ne ajuta unii pe alții și folosindu-le pe cele ale credinței pentru a ne iubi unii pe alții. Aceasta este perspectiva cea mai bună pe care o văd deschizându-se omenirii! Căci dacă nu merge în direcția aceasta, atunci rămânem într-o monotonie. Vom ști tot mai multe lucruri despre lume, dar nu vom avea explicarea lor și nu vom avea putința să depășim dorința fiecăruia de a fi mai deștept, de a cuceri tot mai multe lucruri pentru el în dauna celorlalți, de a se lupta unul cu altul pentru putere și aceasta pentru că suntem conduși de lăcomie, de egoism. Și omul egoist pare a avea o nesfârșire în poftele lui și are sentimentul că se îmbogățește prin pofte. Dar, de fapt, egoismul nu te îmbogățește, ci te lasă tot mai singur. Căci dacă nu îi iubești pe alții, nici ei nu te iubesc pe tine. Și rămâi mai mult într-o părere că te-ai îmbogățit și că te îmbogățești. Când, de fapt, te sărăcești continuu. Te sărăcești în conținutul înțelegerii spirituale a lumii, te sărăcești și în conținutul pe care îl poți primi din comunicarea unuia cu altul. Și această sărăcie și monotonie și lipsă de atenție a altora față de mine și a mea față de alții îmi dă și un chin, îmi dă și o foarte redusă satisfacție, o foarte amăgitoare satisfacție de viață.

Și aceasta nu e viață, ci moarte! Așa cum se spune în Evanghelie. Căci viața e în comuniunea spirituală. În comuniunea prin care altul îți comunică adâncurile lui de iubire, adâncurile lui spirituale, și eu i le comunic pe ale mele.

Viața este aceea în care Infinitul dumnezeiesc îmi comunică adâncurile infinite ale iubirii Lui și în care eu înaintez la nesfârșit atât în cunoaștere, cât și în iubire. Aceasta cred că ar fi perspectiva normală în care ar trebui să se dezvolte societatea [noastră]!”[1].

*

PS Gherontie Ciupe: „Nu trebuie să ne temem de altcineva cât trebuie să ne temem de noi înșine”[2]. De deciziile rele pe care le putem lua într-o anume situație de viață.

*

Sfântul Dumitru Teologul: „Când am plecat la Teologie, am plecat pentru că mama a stăruit mult să merg la Teologie. Pentru că mamei i-a spus un Călugăr că trebuie să facă niște veșminte preoțești și așa a dedus că eu trebuie să mă fac Preot. Însă n-a mai apucat să le facă, săraca, pentru că a murit curând după aceea…Și am avut un frate al ei care m-a ajutat, care m-a dus la Mitropolitul Bălan. Apoi am avut un coleg al meu foarte bun, un băiat serios, iar eu eram mai mare ca el. Și acela mi-a spus că n-am ce învăța la Teologie. Iar el s-a dus la Educație Fizică, unde a scris niște cărți cu chipuri de oameni care fac gimnastică. Și lui i-am spus mai apoi că am scris câteva cărți, dar că mă simt a fi tot la început în Teologie. Căci cred că niciodată nu poți să termini să vorbești despre Dumnezeu, pentru că El este infinit. Dar El e infinit pentru că este Dumnezeu în Treime. Altfel, dacă Îl confunzi cu lumea, El nu mai e infinit. Și este infinit dacă e Dumnezeul Cel care merge până la a Se face om și până la moartea pentru noi, ca să ne aducă acest infinit. Și nu poți să termini să vorbești despre Dumnezeu în vecii vecilor”[3].

*

Același: „De ce este poezia foarte folositoare pentru credință? Pentru că pe Dumnezeu nu Îl poți defini rațional. Dumnezeu este mai presus de îngustările în definiții raționale. Chiar în zilele acestea am citit câteva pagini din Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul, unde se spunea că noi mergem cu cuvântul până la un anumit loc, cu cuvântul explicativ. Dar de acolo înainte nu mai putem înainta. Și [de aceea] Îl trăim pe Dumnezeu ca mare mister. Și asta înseamnă că aceste cuvinte ale noastre nu mai au putere. Sau tăcem, pentru că există și o vorbire a tăcerii. Sau ne silim să găsim cuvinte mai presus de simplele definiții raționale. Și sunt bune și metaforele. Pentru că toată creația este a lui Dumnezeu și El a pus ceva din Sine în toate. Noi putem spune că Dumnezeu este ca un munte înalt. […] Deci e folositoare și poezia. Să nu rămânem la banal, la formele banale pentru a-L exprima pe Dumnezeu! Toată poezia imnelor noastre [liturgice] e o poezie plină de conținut. Câtă poezie există în Psalmi! Dar e o poezie care Îl mărturisește pe Dumnezeu ca persoană. Trebuie să Îl mărturisim pe Dumnezeu ca Treime a iubirii. Trebuie să mărturisim dragostea lui Dumnezeu față de noi prin Iisus Hristos și prin Jertfa Lui.

Căci nu poți să treci peste acest adevăr: că Dumnezeu e Treime a iubirii. Nu poți să treci peste acest adevăr: Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire și a mers până la Jertfă pentru noi și a rămas om. Însă la ce profunzime l-a dus pe om prin aceasta! Ca Dumnezeu să vorbească prin cuvinte omenești. Ca prin ochii omenești să privească Dumnezeu. Ca să ne iubească cu simțirea noastră omenească. Dar acestea nu se pot exprima și totuși trebuie să se vadă că exprimăm aceste adevăruri. Sunt atât de înalte aceste adevăruri încât nu le poți exprima numai prin niște cuvinte sărace. Trebuie să folosești cuvinte care să depășească simplele definiții uscate. Trebuie să spui cuvinte pline de entuziasm, cuvinte pline de căldură și aceasta e poezia. Și îndată ce ai trecut peste aceste margini ale lumii începi să devii profund. Căci tu însuți devii altul. Tu însuți îți descoperi adâncimi. Noi nu putem deveni profunzi în literatură și în filosofie, dacă nu devenim creștini și nu ajutăm poporul acesta să-și păstreze noblețea lui. Trebuie să avem experiența tainei lui Dumnezeu, a misterului lui Dumnezeu. Și pe această experiență încercăm să o exprimăm prin cuvinte tot mai înalte, mai bogate. Uneori tăcem, alteori vorbim despre ea. Și dacă tac, eu tac pentru mine, dar trebuie să îi spun și altuia. Adică eu trebuie să îl fac să se minuneze, să îl fac să vadă ce minunat este Dumnezeu”[4].


[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=LucomOsBOb4&t=7s, min. 9.00-17. 33.

[2] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=MmDgIRZYkiU, min. 2.

[3] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=0HyRmafm1UE, min. 2-3.

[4] Idem, min. 5-9.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *