Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [1]
Ioan Alexandru readuce în poezia românească modernistă dimensiunea socială, unită cu cea istorică și spirituală. Debutul lui în poezie (vol. Cum să vă spun, 1964) îl făcea să pară o ramură înfrățită cu Nichita Stănescu, dar având și influențe vizibile din Labiș și Esenin.
Ulterior s-a despărțit de aceștia, croindu-și un drum propriu, într-o poezie care îmbină narativitatea cu obscuritatea în concentrare metaforică de tip modernist (într-o manieră diferită de a lui Ion Barbu, plecând poate, de la experiența poetică, în acest sens, a lui Tudor Arghezi), insistând pe latura socială (viața oamenilor simpli și săraci, universul rural bântuit de suferințe multe, dar și despre lumea aflată sub semnul ipocriziei, al lașității și al complicităților criminale). Iar mai târziu, în imne, a adus în planul dintâi al liricii sale dimensiunea religioasă a vieții românești din toate provinciile țării noastre, subliniindu-i arhaitatea, vocația sacrificială și profunzimea identificării cu ființa națională.
Poetul s-a născut pe paie în ziua de 25 decembrie 1941 (ceea ce l-a făcut să amestece detaliile acestea cu cele din viața Pruncului Sfânt, bănuiesc pentru a evita o comparație neagreată de cenzura comunistă: „Când e frig, frig și dorm în iesle prunc/ pe ger, dezvelit, nou-născut, din pântecul fecioarei/ vin ei prietenii cu respirația lor aburind/ pe întuneric, sfinte dobitoace,/ și se pleacă încet asupra mea în iesle/ și mă încălzesc și eu atunci”…, Prietenilor mei), odată cu un cal roșu („Într-o casă de pământ mă născui iarna,/ Pe paie, jos, odată cu un mânz roșu,/ care primi și el numele meu mai mic”, Mânzul, din volumul al doilea), într-un sat transilvan aflat atunci sub ocupație hortistă (din care cauză, în acte i se schimbase abuziv numele în Șandor Ianoș, iar el l-a corectat ulterior, inclusiv în buletin: Ioan Alexandru). Copilăria poetului și adolescența („adolescent ca lacrima subțire”, Autoportret în mișcare) au fost profund marcate de viața rustică, aspră dar și minunată, pe care nu o va uita niciodată. Ca și lui Eminescu sau Nicolae Labiș, această copilărie, lângă mama rugându-se la Icoane („mama își spune rugăciunile de seară sub icoane”, Veghe), care l-a făcut profund sensibil la glasul cosmic, dormind afară în fân, păzind bivolii și învățând să călărească de mic („Îmi pare rău, copile, că te părăsesc,/ Îmi voi găsi eu oare mai profund/ Un prieten ca și tine de firesc? /…/ Ia-ți caii tăi cei roșii cu coame încâlcite/ Pe care-ntâia oară ai învățat un zbor”…, Sentimentul mării; iar „Cu banii primiți pentru prima mea carte de versuri/ mi-am cumpărat un bivol de lapte”, Cosmosul meu), îi va dicta sensul devenirii poeziei sale.
În copilăria sa, frumusețea universului și sacralitatea timpului prunciei sunt amestecate cu suferințele oamenilor și durerile tuturor creaturilor, la care copilul a fost adânc sensibil, dovedind o inimă plină de compasiune, de creștin.
Începuturile poeziei, în volumul I (amintit deja mai sus)[1], stau sub semnul exuberanței și al descoperii de sine, aproape aidoma ca la Nichita Stănescu, în confidența trăirilor:
„De ce mă simt eu oare, în fiecare zi/ Învins de-o bucurie aproape ne-nțeleasă? /…/ Și nu-nțeleg decât că-mi este dat/ Să distilez în ritmuri această tulburătoare vreme” (Autoportret);
„Mă ridic din somn mereu odată cu soarele,/ Fântânile așteaptă în genunchi a botezare,/ Rumenă pâine înfiptă în cuțit,/ Laptele-ajuns abia din câmp cu Carul Mare, // Aripile-ngropate în streșini de cu seară,/ Mutate peste noapte la umerele mele./ Poate de-aceea-n zori și când e vânt/ Mi-așa de greu să umblu cu pasul pe pământ”;
„Mi-a fost dor de tine, lună,/ Deși cerul m-a păzit toată vremea senin./ Eram prea singur cu atâția sori noaptea/ Și-adesea mă-nfioram puțin” (Lună nouă);
„Pământul se retrăgea din mine/ Tăcând, câte puțin./ Eram precum o mare/ Pe un țărmure în declin. // Mă vedeam și mă auzeam sonor/ Ajuns pe gând./ Eram de-o iuțeală teribilă/ Stând. // Dintr-un gest deveneam zbor/ Dinspre lună spre soare,/ Pământul exista/ Când sub tâmple,/ Când sub picioare. // Și eram numai omul pur/ Din ceea ce sunt,/ Cum să vă spun:/ Eram trupul meu omenesc/ Fără pământ” (Imponderabilitate – deși volumul I a apărut în 1964, poezia aceasta este notată 12 aprilie 1961);
„Deodată pornit, zborul mă arde./ Până unde voi răzbi, până unde?/ Neînduplecat gândul întreabă,/ Aripa vâjâind răspunde. /…/ Viitorul în adâncul ochilor mei încet se depune. /…/ Alături dorm cu apele-ți domoale,/ Și părul blond îmi arde în calea dumitale. /…/ Sete simt, covârșitoare,/ De-a vorbi cuiva mai mare. /…/ Sunt la baza lumii dus/ Cu călcâiele înfipte/ Într-o stâncă veche, roasă/ De un val/ Ce-a vuit primordial./ O povară simt, de ape,/ Dedesubt, deasupra mea,/ Și-aș dori să-mi bucur vârsta/ Și nu pot și s-ar putea” (Sentimentul mării);
„Ochiul rotit prelung în rotocoale/ Bate-n fântâni cu ploi de curcubeie”… (Poezia).
Etc.
Însă, spre deosebire pe Nichita, care n-a trăit o copilărie paradisiacă și n-a regretat această perioadă, identificând-o cu ororile războiului dezlănțuit peste Ploiești, pentru Ioan Alexandru „Locul meu e neocupat la masă, /…/ Toate cărările mă duc de subțiori acasă” (O vară), înapoi, în sat. Fiindcă, „din satul meu munții mă strigă prin oase” și „Luna răsare, o vreme, iarăși, fără mine,/ Și toate geamurile o privesc străine” (Sentimentul mării).
La fel, îndrăgostirea, iubirea este o trăire sublimă, deplină, un sentiment revelator: „Nu se putea să nu ne întâlnim,/ Cu mii de zări te așteptam în gară,/ Poate că toate zările se întâlneau/ Cu mine pentru prima oară. // Pe urma mea fosforescenți rămași/ Atât de mulți și semănând cu mine,/ Copiii, care mi-au păzit/ Trupul crescând cu fața către tine. /…/ Luminați de umbră, fulgerați de soare,/ Ziua sfințește cu iubirea noastră pământul./ De când ne-am cunoscut neobosiți călătorim/ Unul în căutarea celuilalt. // Somnul meu e numai corăbii,/ Visele tale numai ape,/ Vântul continuu ne mână/ Ținuți de aproape. /…/ Pe iarba nouă pășim străluminați/ De ramuri verzi aprinse după ploaie./ Trecute vești multiple în tâmpla mea se zbat/ Și dimineața-i hohote-n pâraie. /…/ Întind un ochi să te-nfășor/ Cu mersul limpede, mlădie,/ Dar plopii-nltul și-l cobor/ Văzduhul tău să se subție”… (Cum să vă spun). Poezia are un final arghezian (pentru că Arghezi a cântat iubirea conjugală, domestică): „Casa noastră atârnă albă în prelungirea fântânii,/ Ți-am adus din câmp pe buze toate sensurile humii,/ Toate sensurile lumii./ Și de vis e repezită zarea ta în zarea mea”…
Există însă în acest poem și elemente singularizante: „Atârni încă de imaginea mamei, ca luna de maree /…/ Încă îți strigi mama când noaptea-n vis/ Visezi pământul că te înconjoară /…/ Azi mi-ai spălat cămașa-ntâia oară/ Și mi-ai cusut doi nasturi la jerseu,/ Și să mă tund ai spus că ar fi bine,/ Și ai transcris o parte din poemul meu. // Iubita mea… (Și te priveam tăcut)/ Arde în mine un văzduh de coase./ Sânul tău alb, neînclinat,/ A oglinzi și-a clopote miroase”.
Sensibilitatea geamănă cu a lui Nicolae Labiș este evidentă, pe de altă parte, în mai multe poeme, ca spre exemplu în Mânzul (sau Adolescent) – deși în poezia lui Labiș e vorba mai mult de animalele pădurii, sălbatice, iar aici de animale domestice – :
Sunt într-un pod de șură pe un fân de an,
Cu mâinile sub cap încrucișate.
Îmi curg prin minte amintiri noian
Și treburile lumii destul de complicate.
Mi-e proaspătă-n pupile o sfântă întâmplare
Ce vreau de-acum o clipă a nu mă părăsi,
Eram pe câmp, când răsăritul soare
Întemeia în mine, strigând, o nouă zi.
Întinsă pe pământ o iapă înspumată
Gemea așa de gravă și necheza ușor.
Mi-am suflecat cămașa, îngenuncheat îndată
Și cum știui am dat un ajutor.
Puiul acela – mânzul – cu umedul lui bot,
Cu coama lui măruntă și nările subțiri,
Când năvăli-n lumină mă-nfiorai de tot
Și fața-mi era numai crispatele priviri.
Se ridicase mânzul – întâi pe un genunchi,
Apoi pe celălalt, pe o copită.
Și dintr-o dată lumea din haos se-nghega
Și-și părăsea pământul întâia lui clipită.
Văzduhul era negru, căci mânzul era făt,
Dar presimțea lumina cum dă în el năvală,
Și arborii pădurii din depărtare, hăt,
Îi frământau auzul trăsnind pe verticală.
Râuri veneau în goană cu străluciri de stea
Și vânturi cu miresme de ierburi necosite,
Și dintre toate-acestea mai iute se-afirma,
Pământul – el vorbea cu mânzul prin copite.
Labiș a scris despre moartea căprioarei, Ioan Alexandru despre nașterea mânzului, dar e aceeași sensibilitate…
„Și dintr-o dată lumea din haos se-nghega/ Și-și părăsea pământul întâia lui clipită”: cu fiecare ființă se mai naște o dată lumea.
Universul care se încheagă din haos e o viziune poetică eminesciană. În volumul al doilea de versuri (Viața deocamdată), găsim o altă rescriere prescurtată a cosmogenezei aceluiași Eminescu: „Un răsărit în roiuri de stele ne-ntrerupt” (Dor). Mai rămânând însă la primul volum, la fel de îndatorată (imagistic) geniului romantic e și această strofă din Cântec: „La marginea drumului trăiește izvorul/ Îndrăgostit de stele./ Noaptea îl poți auzi/ Din prund/ Suspinând după ele”. Iar pădurea i-a vorbit și lui, ca și lui Eminescu și Labiș: „E zgomot în pădure, frunzișul tremurând,/ Și gângurit de păsări în taină colosală,/ Ce-ndrăgostit de stele și cât de pe pământ/ Mă simt în noaptea asta profundă și reală!” (Adolescent).
[1] Utilizez antologia: Ioan Alexandru, „Infernul discutabil” și alte poezii, antologie de Matei Albastru, Ed. România Press, 2001.