Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [2]
Nicolae Labiș, Nichita Stănescu și Ioan Alexandru au în comun, în perioada de debut, o efervescență spirituală neobișnuită, o incandescență revigorantă a spiritului, de neînchipuit sau de neexplicat aproape, pentru acea epocă de marxism-leninism negru doctrinar, impus societății românești. De parcă poeții trăiau pe o insulă, sau ca și cum nu ar fi auzit discursurile comuniste, învățătura atee și lozincile obsedante ale propagandei care ar fi putut face pe orice să le repete și în somn. Țara zăcea sub teroare cumplită, sărăcită, asuprită și torturată psihic, politic și social, chiar dacă, după 1960, s-a vorbit despre anii dezghețului stalinist.
Cineva care le-ar citi operele ignorând epoca (fără puținele, totuși, versuri de compromis), nu cred că ar face niciodată legătura cu comunismul. E o exuberanță care nu a existat niciodată în poezia românească la asemenea dimensiuni și e un fenomen pe care doresc să mi-l lămuresc, atât mie, cât și cititorilor (deși e o explicație rațională, dar nu raționalistă). Fiindcă nu cred că are nicio legătură cu starea politică sau socială a României la vremea aceea. Niciun om sănătos la minte nu poate pune această rezonanță lirică inimitabilă prin talent și forță expresivă pe seama unor comandamente contemporane legate de „fericirea” construirii socialismului. Poezia scrisă în mod evident la comandă politică e nulă valoric și vulgară.
Dimpotrivă, eu sunt convinsă că, în cazul poeților amintiți, este o explozie de bucurie generată de revelația harului poetic, a harului creației, și pe care nu a trăit-o sau (mai bine zis) nu a exprimat-o la modul acesta exploziv nicio altă generație. Expresivitatea lor neobișnuită indică o stare de beatitudine (cuvânt folosit de critica literară) care pe mine mă face să cred că a fost un dar de la Dumnezeu această inspirație poetică neobișnuită unită cu bucuria, într-o vreme neagră a istoriei, când România întreagă era o închisoare. Și ei au mărturisit starea aceasta de bucurie în versuri caracterizate de exaltare lirică adevărată, nu trucată, confesând fără echivocuri o dorință de elevare spirituală tot mai mare și mai profundă (un ideal transcendent incontestabil!).
Chiar poezia lui Nicolae Labiș e un paradox, pentru că asumarea revoltei comuniste, în cazul său, e în contradicție, în mare măsură, cu spiritul versurilor sale (după cum am arătat în comentariul meu[1]). O dovadă e însuși faptul că lirica lui Labiș a produs renașterea poeziei românești, după instaurarea comunismului în țara noastră. Iar o astfel de revitalizare (recunoscută în primul rând de poeți) ar fi fost întru totul cu neputință dacă poezia lui Labiș s-ar fi supus rețetei „novatoare” socialiste.
Însă ea a făcut joncțiunea cu tradiția lirică românească, în mod profund și autentic, determinând regenerarea liricii noastre după cataclismul cultural provocat de schimbarea regimului politic din România în 1947. Am pus în lumină, în comentariul meu, un vers care mi s-a părut ireal de frumos și de substanțial, pentru încercarea fericită a lui Labiș de a chintesenția tradiția noastră poetică. Într-un context în care vorbește despre „harul” simțit în mijlocul pădurii, care l-a făcut poet, el mărturisește: „În minte ai turnat argintul tău” (Rapsodia pădurii). L-am subliniat în mod deosebit[2], pentru că reafirmă dezideratul isihast al minții curate, intim legat de simțirea harului în mijlocul naturii și de revelația lui Dumnezeu prin întreg cosmosul creat de El, așa cum nu numai scriitorii isihaști ai literaturii noastre vechi au evidențiat în literatura noastră, dar și toată marea tradiție poetică românească din perioada modernă. O astfel de intuiție imbatabilă la un poet „comunist” mi se pare incredibilă! Iar metafora nu este singulară, poetul repetând-o în altă poezie: „Pe-arginturile minții tresaltă întrebări/ Cum joacă pe icoană lumini de lumânări”[3]…
Pe scurt, debuturile acestor poeți respiră o bucurie și un ideal de spiritualizare și transfigurare care nu își găsește nicio susținere în contextul socio-politic al vremii. E o minune a lui Dumnezeu apariția lor în acea epocă. E o resurecție a tradiției mascată metaforic, stilistic, și care începe să erodeze zidurile socialismului literar ca un izvor subteran care se infiltrează nestăvilit.
Repet: poeții par să ignore realitatea zilei, purtați pe aripile acestui „extaz” poetic. Dimpotrivă, introducerea realității în poezie generează texte precum cele din volumul al treilea al lui Ioan Alexandru, Infernul discutabil (1966), care nu mai au nimic de-a face cu bucuria de a trăi și de a scrie, cu fericirea înnoirii stilistice revelaționale sau cu vreun ideal înălțător, nici nu se mai intersectează cu vreo rază de speranță.
[1] A se vedea volumul anterior al Istoriei mele, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2024/03/13/istoria-literaturii-romane-vol-11/.
[2] Idem, p. 10.
[3] Apud Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, (ediția a doua, revăzută și completată), Ed. Cartea Românească, 1978, p. 159.