Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [3]
Al doilea volum de poezie, Viața deocamdată (1965), nu marchează încă o cotitură categorică față de lirica primului volum, deși există semne evidente că poetul evoluează spre altceva, cu totul diferit.
Temperatura înaltă a entuziasmului scade treptat și lasă locul unei judecăți lucide, decepționate.
Îl dezgustă convențiile sociale și rigorile ipocriziei:
Și iată că de la o vreme-nveți
Cu voie, fără voie, tot ce trebuie să știe
Un om pentru a fi frumos
Și socotit de omenie.
Mama te învață să plângi
Când te doare sufletul din cale-afară
Și noapte când nu poți dormi
Să ieși pe deal sub stelele de vară.
Să stai întins pe spate și s-asculți
Cum ruginește toamna pământul pe orbită
Și-n zarea-aceea spintecată-n vânt
Se-aprinde-n hohot urma de copită.
Alinarea vine tot prin contemplarea naturii, a universului plin de taine și capabil de convorbiri harice cu sufletul omului însetat de adevăr și de măreție.
Și mama-ți spune să te duci mereu
Cu ceilalți; să nu te lași de drum;
Să nu-ți lipești obrazul de geamul orișicui
Și mai ales la casa ce dă cu ușa-n stradă
Și fără iarbă prin ogradă.
Adică la casele care nu au curte sau nu o lasă să se vadă, care nu cunosc vecinătatea, prietenia, apropierea, iubirea de oameni. Casele din care se iese direct în stradă și în care oamenii nu iubesc să aibă nici măcar iarbă în curte. Poate fi o aluzie la casele sașilor din Transilvania.
Apoi vin alții, tată, frați
Își spun atenți părerea, te iubesc și pleacă,
Vin alții, alții-apoi și altă placă
Repetă-n alte vorbe tot ce știai de mic.
Te duc de mână-ți spun, ți-arată
Încă o mamă, încă un tată
Mai mulți frați și surori
Unii strâmbând din nas
Alții din gât, din gură
Binevoitori cu toți peste măsură
Unii tăcuți în modestie
Alții limbuți în sărăcie…
Apoi e vântul, ploaia, norii-ntunecați
Și mai departe vremea. O aud
Cum bate-n geamuri noaptea, cu degete de ceață,
Asta pentru că uneori e toamnă ca acum
Dar alteori e numai dimineață.
Și iată că de la o vreme-nveți
Cu voie, fără voie, tot ce trebuie să știe
Un om pentru a fi frumos
Și socotit de omenie.
(Și iată)
Experiența vieții personale se imprimă cu detalii în poezie. Ioan Alexandru nu încearcă să fie „gingaș” cu cei care îi lăsau urme grele de copite pe inimă, chiar dintre cei foarte apropiați ai familiei, dar care nu îi împărtășeau aspirațiile și se adaptau la mentalitatea zilei, încercând să-l silească să le urmeze deciziile. Ca să devină ceea ce ei socoteau a fi „om frumos” și „de omenie”. Să respecte eticheta și morala socială, pe care el o resimte falsă și derizorie. Din cauză că toți au sfaturi meschine, mimând afectivitatea (tata, frații și surorile, rudele și prietenii; poate mai puțin mama…), care caută să-l antreneze în dresajul social al vremii, poetul începe să audă tot mai mult „degete de ceață” bătându-i în fereastră și pământul ruginind pe orbită, din cauza toamnei, dar mai degrabă a oamenilor care se complac să trăiască în ceața minții și cu rugina sufletului în ei.
Ioan Alexandru începe, încă din acest volum, să introducă în poezie aluzii clare (pentru noi) la situația politică a României: corăbierii care umblă pe mare(a acestei lumi) vâslesc cu spetele, neștiind unde merg. Doar „un căpitan cârmaci cu ochi de ceață /…/ singur el e cel /…/ cu ochii înfipți în viitor”. În rest, „corăbierii toți cu spatele înainte/ ciopliți la vâsle știu pe de rost/ doar drumul tulbure înapoi”. Știu doar cum au ajuns unde au ajuns, dar nu și unde vor merge. Din când în când „își căsăpesc de spaimă căpitanii” – ceea ce poate fi o aluzie la schimbarea conducătorilor politici în comunism – „și plâng apoi și plâng cu umerii în hohot/ și se căiesc/ și se îmbată”… Își aleg alt căpitan „sub stelele polare” ale înghețului ideologic și așa „cu spatele înainte/ corăbierii pleacă din tineri spre bătrâni” (Corăbierii). Îmbătrânesc și mor neștiind ce fac și ce trăiesc. O situație valabilă, însă, numai pentru societatea comunistă, ci pentru orice construct ideologic fals…
Mai sunt și alte poezii scrise ca pilde…
Alteori, metaforele sunt translucide: într-o iarnă grea, „prin zăpada groasă/ șoarecii își făceau găuri/ să poată respira/ și lupi mureau de foame/ cu ultimul urlet stins/ sub bolta înghețată./ Și se îmbolnăviseră copiii greu de iarnă/ la casele din capătul satului de animale/ și trebuie un medic uman/ și nu creștea așa ceva prin apropiere /…/ medicii de animale înțelegeau/ doar graiul bovinesc. /…/ Copiii nu sunt cai, nici capre,/ nici catâri: ei au plămânul mai firav/ și respirația mai străvezie,/ pulsul mai blând și ochii mai de lacrimi,/ auzul pur și somnul mai felin”. Și ei și-au săpat drum prin „marile zăpezi” și „poate și-acum se mai aud săpând,/ până la orașul bolilor de oameni” (Iarnă grea). Pentru că în sat nu erau decât doctori veterinari. Posibil iarna lui 1964…
La fel și în volumul următor, Infernul discutabil, un poem vorbește despre măcelărirea cailor confiscați de la oameni, de către comuniști, pe care i-au aruncat apoi ca mâncare la porci: „S-au scris și cântece frumoase despre cai,/ cum trec spre abatoare, slăbănogi” și „căsăpiți – cadavrele la porci ce-i mestecau/ cu poftă-ngrozitoare”. Deoarece n-aveau nevoie de cai în C.A.P.-uri, ci de „vaci cu lapte, cuminți,/ care se lasă de două-trei ori mulse”. Caii erau vinovați pentru că „rod pământul, în loc să crească/ grâul și greierii /…/ îngroapă colțul ierbii sub copite /…/ Și prea aleg cu botul apa – limpede/ să fie – și-apoi copiii numai călăreți visează./ Și prea nu dorm ei pe podeaua udă,/ nețesălați și nehrăniți la timp./ Și când sunt singuri și e vânt/ i-apucă o tăcere în trei picioare/ și-adorm visând,/ ca niște sfincși de piatră”… (Elegie, II).