Frumoșii nebuni ai marilor orașe [1]
Fănuș Neagu, Frumoșii nebuni ai marilor orașe. Fals tratat despre iubire (roman, ediție definitivă ne varietur), Ed. Eminescu, București, 1991, 192 p.
*
Dedicat soției sale, Stela, p. 5. Bărbatul abia trezit din somn „mirosea de sus până jos a alcool dospit”, p. 5. Cântecul e o trădare a sufletului, p. 6. Pe bărbat îl cheamă Radu Zăvoianu și stă într-o garsonieră, la etajul 3, pe str. Brezoianu, p. 6. Și ora 11 dimineața e „ora la care se scoală frumoșii nebuni ai marilor orașe, ora la care Dumnezeu iese călare în Cișmigiu și împarte alune veverițelor”, p. 6.
Descrierea bărbatului e în p. 7. Iar „dacă ochii sunt ferestrele sufletului, atunci ochii lui, mereu umezi, bătând în verde fosforescent în clipele de extremă emoție, exprimau spaimă, o spaimă întinsă peste 30 de ani de viață”, p. 7.
Și când văzu că afară ninge, bărbatul „se simți împăcat cu toată lumea și cu Dumnezeu”, p. 8. Iar iarna, „melancolia, această patimă a Orientului, ajunge la apogeu”, p. 9. Bunicul lui, Petre, p. 9. Restaurantul Doi cocoși, p. 10. Clopotele Bucureștiului, cu tunetele lor, îndoiau ninsoarea, p. 10.
Bărbatului încep să-i râdă genunchii, p. 10; mătasea zăpezii curgea cu dor de sănii, p. 11; Eduard Valdara avea 25 de ani și era prietenul lui Radu, existând și un al 3-lea prieten, p. 12; „numai cine trăiește [cu] adevărat lasă amintiri”, p. 15.
„cu creionul înlănțuit de ură”, p. 16; în barurile de noapte „desfrâul umblă pe picioare subțiri, fiindcă desfrâul autentic e un galop prin fața tribunei unde prezidează moartea”, p. 16.
„pereții reali ai zilei”, p. 16; e chemat să mute rămășițele pământești ale tatălui său în alt cimitir, p. 17; la ora 2.30 din noapte, felinarele Bucureștiului „vomează lumină searbădă”, p. 18; marea este „fântâna iluziilor”, p. 18; al 3-lea e Ramințki, p. 20.
„Cine-a murit la Canal s-a dus direct în rai”, p. 21; iar fotbalistul spuse despre femeia cu 3 copii că ea l-ar putea întoarce la credința în Dumnezeu, p. 22; „nu știa să plângă, socotea, ca și femeile tinere, că plânsul te transformă în bot de maimuță”, p. 25.
Omul cu vestă spuse: „Toate drumurile sunt unse cu supărări…numai ăla spre cârciumă e măturat de îngeri”, p. 25; „pe o muchie de gorgan”, p. 25, pe o muchie de movilă[1] de pământ; al 3-lea e scriitor, p. 30; Radu s-a căsătorit cu Asta Dragomirescu într-o zi de joi, p. 30-31.
„bărbia lui, mică și transpirată, ca un dumicat de pâine mânjit cu unt, trăda o nervozitate obtuză”, p. 33; „ca să calci în străchini nu trebuie nici măcar să miști piciorul”, p. 37; „Delia era înaltă, alcătuită parcă numai din oase și zgârciuri, cu țâțele lungi până-n umeri, și tot ce era carne pe ea tremura nervos”, p. 37.
„Delia era o funie lungă pe care cineva a înșirat o mulțime de greieri descreierați”, p. 40; Tudor Fluture, p. 44; în p. 47 îl declară pe Nichita „cel mai bun poet român de azi”.