De la fața locului
Mereu a vrut să scrie lucruri unice. Să scrie despre oameni. Să stea cu ei de vorbă în mod responsabil. Să primească răspunsuri trecute prin viață, calculate. Iar Mirel lucrase la un bloc de 6 etaje, cu un al 7-lea mai mic, ca pentru șef. La parter: intrarea în firmă, în marea firmă. Și șeful de echipă l-a angajat pentru că era puternic, atletic, cu dorința aprigă de a face bani mulți și asta imediat. Căci banii câștigați ușor sunt mirajul tinerilor, după cum plimbările liniștite sunt împlinirea bătrânilor. Pe vară îl auzea lucrând. Stătea vizavi de marea firmă, care nu știm ce va fi. Dar de la masa lui de scris îl auzea vorbind când și când pe Mirel, cât și pe Gheorghe, pe ăla spurcat la vorbă, care găsea că drăcuitul des, prostesc, e un fel de bună ziua. Sărea praful din gura lui, praful satului său. Pentru că muncitorul plecat la București vine cu bagajul lui de neștiință, vine cu bădărănia învățată acasă, în sat, în satul care nu mai merge la Biserică precum odinioară. În loc de o vorbire aleasă, înțeleaptă, auzi numai hărmălaie, înjurături și drăcuieli. Zgomote multe, mult praf, multă neorânduială. Dar așa sunt cei plecați de acasă pentru un trai mai bun, fără, însă, să se fi cizelat mai înainte! Așa se comportă când ies afară din cazarma lor rurală și văd lărgime multă.
L-a remarcat pe Mirel la un interviu regizat de către inginerul șantierului. Venise reporterița, cu cameramanul după ea, și Mirel, cel mai instruit dintre ei, a fost adus în față. Să spună ce trebuie despre șantier, despre muncă, despre viitor. Gheorghe și Tilică se făceau că muncesc, dar trăgeau cu urechea, la fel și Amfile și Gogu, care lucrau la al 6-lea etaj. Și interviul s-a făcut la înălțime, pentru ca să aibă prestanță la știri. Mirel le-a vorbit ca la carte, a surâs, i-a făcut ochi dulci Magdalenei, că nici ea nu venise degeaba cu decolteu profesional, dar a spus și tot textul primit de la inginer. Care, la rândul lui, a promis că va încheia proiectul la termenul stabilit.
Dar malaxorul de vorbe al omului nu turuie degeaba. Omul amestecă minciunile cu adevărurile sale, spune baliverne, spune ce a auzit, ce i s-a părut, ce ar vrea să aibă, să fie…Dar toate acestea fac un gol în inima lui, dacă el nu se simte împlinit. Și l-a urmărit pe Mirel tocmai pentru acest motiv: pentru cine este. De ce un tânăr școlit muncește pe un șantier și nu potrivit pregătirii sale? Ce ascunde acest tânăr înalt, cu față senină, care stă pe lângă niște bădărani de duzină? Și ceea ce a aflat a fost incredibil: era unul de-al lui, era un scriitor deghizat în om al muncii pentru a afla cum se trăiește și se muncește pe un șantier capitalist. Și care, ca și el, dorea să scrie dinăuntru, să afle, să pună pe pagină realitatea oamenilor.
Au vorbit pe stradă, și-au scris online, își scriu, îi oferă detalii despre ce se petrece acolo, pentru că proiectul e la sfârșit. Și când munca pe șantier se va termina, Mirel va scrie despre experiența lui. Va scrie fără să decoloreze realitatea. Căci ceea ce e important e tocmai sinceritatea detaliilor. Spui ce ai văzut, ce ai trăit, cum te-ai schimbat lucrând lângă oameni necizelați, ursuzi, vicioși. Munca alături de ei e un supliciu. Plata pentru carte a fost deranjul interior. Iar cartea ce se va scrie îl va odihni, cu siguranță, pentru că se va întoarce la liniștea lui, a scrisului său. Și cine nu cunoaște această liniște, trebuie să știe că e o mare împlinire. Că e ca o întoarcere acasă. Ca locul de unde nu mai vrei să pleci…